Într-o lume în care tehnologia şi păcatele se înmulţesc, o lume agitată şi greu de controlat, o lume încercată de zbucium sufletesc la tot pasul, am reuşit să descopăr ce înseamnă calea spre mântuire.

Persoana care mi-a însuflat dragostea spre Dumnezeu şi m-a ajutat să devin ceea ce sunt acum a fost bunica mea. Îmi e atât de greu să spun „a fost”, deoarece ea ne-a părăsit în urmă cu şase luni, în ziua de 6 august, când se sărbătoreşte Schimbarea la Faţă.

Îmi amintesc, printre multe altele, primele poveţe din copilărie. „Bunico, mergem la biserică?” „Mergem, dar nu uita că tu eşti chipul Maicii Domnului; e bine să-ţi pui eşarfa. Uite, ţi-am cumpărat una albastră. Ştiu că-ţi place”.

Uneori eram nemulţumită de această povaţă. De ce trebuia să o port, când îmi alunecă mereu de pe cap? Şi comentam mereu că nu sunt babă să port eşarfă. Însă, cu o blândeţe de nedescris, îmi şoptea: „La biserică nu se merge fiind certată şi nervoasă. Hai, pregăteşte-te…”.

Avea o evlavie de aur bunica, pe care abia acum o înţeleg. Ţinea posturile şi se împărtăşea des, deşi era împovărată de multe complicaţii la inimă şi avea un regim alimentar.

Înger pe pământ. Mâini neobosite. Lacrimi de dor şi bătăi pe umăr. O icoană vie, care mi-a arătat mereu calea cea dreaptă.

Pierzându-şi un copil într-o întâmplare nefericită, a avut tăria să treacă peste, ocupându-se în mod deosebit de pomenirile şi rânduielile celor adormiţi. Îmi spunea adesea: „Să dai mereu Liturghie pentru morţi, că este de mare folos!”.

Luminată la minte şi conştientă de greşelile mele, pentru că eram într-o relaţie necununată, plângea şi-mi zicea aproape zilnic: „Omul necununat e ca omul spânzurat! Cununaţi-vă, mamaie! Să nu crezi că dacă mergi la biserică şi atât, te mântuieşti. Împărtăşania nu-i bomboană, n-o poţi primi oricum!”.

Cât adevăr grăia mamaia Aneta, căci aşa o strigam. Acum am realizat că sfaturile ei îmi vor fi ca o armă spre folos sufletului meu.

Printre amintiri, zăresc privirea ei caldă. Ochii verzi ca de smarald, părul nealbit încă de cununa celor 66 de ani, mâinile de aur care munceau fără oprire. Cunună de bunătate şi răbdare. Cel mai de preţ dar de la Dumnezeu.

Anul trecut, fiind investigată la Iaşi pentru o operaţie la tiroidă, îngerului care m-a crescut şi povăţuit i s-au descoperit alte complicaţii. Astfel încât, în aşteptarea operaţiei, a suferit un accident vascular cerebral şi după şapte zile de durere ne-a părăsit.

A fost momentul în care ecoul vorbelor ei a început să-mi răsune mai tare în urechi.

Visele cu chipul ei blând s-au înmulţit precum norii pe cer, seri de-a rândul.

Prin puterea cuvintelor tale, mamaie, am găsit calea spre Dumnezeu. Nu mai lipsesc de la slujbe, căci îmi spuneai „la trei Duminici lipsă te lasă îngerul păzitor”. Cu căldura mâinilor tale neobosite, merg să plătesc Liturghie pentru tine, mamaie.

Din mulţimea suferinţelor tale, am învăţat să preţuiesc şi să cinstesc fiecare clipă. Tăcere. O lacrimă de cristal plină de dor. În faţa mormântului, ca în faţa Judecăţii. O lumânare licărind, un suspin şi un sărut pe crucea matale, mamaie.

Ştiu că îngerii nu ne părăsesc. Aripile lor şi darul de la Dumnezeu pe pământ ne însoţesc pretutindeni. Iubire. Asta e calea pe care am descoperit-o prin bunica. Iertare şi răbdare. Două arme fără asemănare pentru mântuire.

Un fâlfâit ca de fluture. Un acatist pentru cei adormiţi… Cerul e atât de albastru încât inima tresaltă într-un semn de mulţumire: Pentru că eşti veşnic în inima mea, bunico, pentru că m-ai învăţat să trăiesc ca o bună creştină, te voi urma, eşti o icoană sfântă pentru noi, pot să mulţumesc Celui de Sus că prin tine am găsit calea către Hristos.

Un zâmbet şi o lacrimă. Un „mulţumesc” pentru îngerul cel neobosit.

Te aştept în vis, mamaie.

Ramona Asmarandei

Bacău

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii aprilie 2016

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa nr. 103/August 2017

Foto: Andrei Baciu