4 octombrie 1945 – † 29 mai 2017

Este prima oară când pomenim în revista noastră adormirea întru Hristos a unui om care nu a fost recunoscut de Biserică ca sfânt sau care nu a constituit o personalitate marcantă a neamului nostru. Bădica, aşa cum îl cunoşteam cu toţii, era un om simplu, un om cu o smerenie caracteristică ţăranului român, dar şi a unei experienţe de o viaţă care îl făcuse să dobândească mult discernământ. Bădica – sau Monahul Ipatie, după cum a fost tuns în monahism pe patul de spital – este însă un om foarte important pentru noi, cei mai mici, căci în el se recapitula istoria recentă a neamului nostru.

Corneliu Marcu – fiul Părintelui Ştefan Marcu, mărturisitor în temniţele comuniste – era omul-punte, mărturisitor la rândul lui despre generaţia interbelică care fusese jertfită de comunişti, fiind, într-un fel, unul dintre ai lor, deşi cu câteva decenii mai tânăr. În acelaşi timp, Bădica ne era foarte apropiat nouă, cei care abia după 1990 ne-am trezit din comunism pentru a ne întoarce faţa către Hristos. Era un frate mai mare, dar şi un tată şi prieten, era omul cald, pe sfatul căruia te puteai bizui întotdeauna. Era omul în preajma căruia aveai sentimentul puternic că nu eşti lipsit de rădăcini şi că eşti cineva în lumea aceasta tocmai pentru că eşti român, tocmai pentru că eşti creştin. În acelaşi timp, Monahul Ipatie era foarte discret. Nu intra cu picioarele în viaţa nimănui, nu era moralist, nu ţinea să te schimbe împotriva vrerii tale. Te cucerea pur şi simplu cu modul său ferm de-a fi, cu încredinţarea în adevărul pe care îl mărturisea şi prin imensa dragoste faţă de omul din faţa sa. Parcă-l şi aud acum, când scriu aceste rânduri, mustrându-ne că prea exagerăm cu cuvintele frumoase – însă de data aceasta ne putem permite, căci nu-i mai punem în primejdie mântuirea. Atât de discret era Monahul Ipatie, că poate puţini dintre noi am conştientizat statura urieşească a acestui român, a acestui „ţăran român”, cum îi plăcea să spună, fiu al Marelui Dumnezeu.

Bădica s-a dus la Domnul, după cum i-a fost şi dorinţa, în Mănăstirea Petru-Vodă, fiind pus în acelaşi mormânt în care odihnise şi tatăl său, mărturisitorul Părinte Ştefan Marcu. Iar pentru ca să se bucure întru Hristos de acelaşi martiriu ca cei din închisorile comuniste, Monahul Ipatie a suferit, cu o demnitate rară, un cancer cumplit, rânduit poate de Dumnezeu ca o curăţire prin foc a celor ce, ca om, le gândise şi le făptuise de-a lungul vieţii. Iar pentru că ultimii ani din viaţă şi-a dorit permanent să se călugărească, pregătindu-şi totul pentru aceasta, l-a învrednicit acelaşi Bun Dumnezeu să primească tunderea în monahism pe patul de spital.

Aceasta este, în câteva cuvinte, povestea unui om, a unui român, a unui creştin cum erau mai toţi românii de demult. El nu doar ne-a vorbit despre românul creştin, ci l-a şi întrupat în viaţa lui.

Vom căuta să-l cunoaştem mai bine pe Monahul Ipatie prin cuvintele a trei oameni care i-au fost foarte apropiaţi în ultimii ani de viaţă: Părintele ieroschimonah Gavriil (fost Augustin) de la Mănăstirea Aiud, Părintele Moise de la Mănăstirea Oaşa şi Părintele Ionuţ Corduneanu, fin şi nepot, foarte apropiat de Bădica. Vom încerca să-l cunoaştem pe Bădica şi din propriile sale cuvinte, începând în acest număr cu prezentarea locului în care s-a născut, de unde se trag voievozii neînscăunaţi ai României: Ţara Vrancei. (V.G.)

 

Monahul Moise de la Oaşa

„Bădica a fost până la capăt aşa cum îl ştiam noi”

Părinte Moise, cum l-aţi descrie pe Bădica?

– El era impresionant prin ceea ce era… E foarte greu să îl descrii. De la Părintele Ştefan, tatăl său, moştenise stabilitatea şi seriozitatea vrâncenilor. Era ca o stâncă, un om cu caracter de bărbat, caracter de războinic; era foarte hotărât. De la mama lui, care era o olteancă aprigă, a moştenit tumultul. Deci, pe de o parte, Bădica era o fire foarte tumultoasă, iar pe de altă parte era foarte sensibil – şi cred că asta îl făcea foarte simpatic. Nu era un luptător rece, de tip „cyborg”, cum vezi prin filme, ci era un luptător cu o mare sensibilitate şi o mare căldură sufletească. Judeca lucrurile foarte tranşant şi spunea deschis ce nu-i convine faţă de alţii, dar avea şi o foarte mare căldură sufletească, şi atunci asta compensa cumva lucrurile.

Judecăţile nu le făcea ca un frustrat, ci le făcea dintr-o mare dragoste; adică voia ca lumea să fie mai bună, să nu greşească, să fie aşezate lucrurile. Nu era un chinuit, ci era un luptător care îşi dădea seama de cât de mult îl desfigurează pe om abaterile acestea din lumea noastră. El ar fi vrut ca omul să fie frumos. Dar, interesant, deși îl deranja când vedea cât de prost merg lucrurile, nu era un bombănitor veşnic nemulţumit. Era un om împăcat, un om mulţumit, dar pe care îl deranjau incorectitudinea, laşitatea, lipsa de credinţă.

Ţin minte că, atunci când i-am luat un interviu, mi-a spus: „Sunt mândru că sunt român. Sunt foarte trist de situaţia în care se află neamul românesc astăzi, dar nu mă dezic de români”.

Avea o mare dragoste de Hristos, de credinţa ortodoxă şi de neamul românesc. În plus, avea un adevărat cult pentru locurile natale, pentru Vrancea. În copilărie, Bădica a prins vremea de început a comunismului acolo, prin Munţii Vrancei, unde încă nu se instalase bine modernitatea. El i-a prins pe „ultimii mohicani” ai unei lumi româneşti aşezate, şi era îndrăgostit de lumea aceea, despre care vorbea cu mare căldură.

– Ce ar putea să înveţe generaţia de astăzi din viaţa lui Bădica?

– Sunt foarte multe lucruri de învăţat, pentru că Bădica mi se pare un om exemplar, un om care a continuat, a dus mai departe moştenirea tatălui, care şi-a asumat integral acest lucru, dar a fost exemplar şi ca român, a fost exemplar şi ca model de laic în Biserică, pentru că a fost un om care a vibrat la problemele Bisericii şi la problemele neamului. Mi se pare exemplar şi în familie, ca soţ.

Cred că sunt printre primii care au aflat că are cancer. Boala a fost rapidă, şi l-am văzut cumva nezdruncinat de problema asta, deşi este clar că l-a afectat. În toată perioada tratamentului, Bădica nu şi-a pierdut nădejdea. În ultimele săptămâni, când durerile i-au fost foarte mari, se ruga tot timpul şi nu era desfigurat de durere. Bădica a fost până la capăt aşa cum îl ştiam noi, şi am toată admiraţia pentru modul în care şi-a purtat boala. Îmi dau seama că nu e simplu să rezişti când afli că ai o astfel de boală, dar Bădica a făcut-o într-un mod demn de cei din închisorile comuniste. Prin modul cum s-a comportat în boală şi-a validat toată viaţa. Tot ceea ce ştiam eu despre el s-a confirmat.

 

Protosinghelul Gavriil de la Aiud

„Bădica îţi reteza orice alternativă de a deznădăjdui”

– Părinte Gavriil, în ce măsură educaţia primită în familie şi-a pus amprenta asupra formării lui Bădica, asupra crezului său de viaţă?

– S-a simţit lipsa tatălui în perioada copilăriei, pentru că tatăl lui, Părintele Ştefan Marcu, a fost închis. Cu toate că mama a reuşit extraordinar de bine să suplinească absenţa tatălui, încă se mai simţea o uşoară dorinţă de-a fi iubit, de-a fi alintat în sentimentul acesta părintesc pe care nu l-a avut în copilărie.

După venirea tatălui din închisoare, mare parte din aceste aspecte s-au completat, el rămânând cumva un suflet care a reuşit, ca o albină, să adune tot ce a fost bun şi tot ce i-a sădit în suflet atât mama, cât şi tatăl, și care, evident, se manifesta cu foarte multă dragoste. Era un comportament un pic atipic faţă de oameni, în sensul că, deşi era un suflet care tânjea după o dragoste mai mare, mai ales din partea acestor supravieţuitori care au fost prin închisorile comuniste, în acelaşi timp, cu aceeaşi măsură, dădea şi dânsul dragoste către cei care îi erau dragi.

Pe lângă aspectul acesta, iese în evidenţă deosebita credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu și cultul deosebit pentru tatăl lui, care a avut un trecut cu totul şi cu totul aparte: Părintele Ştefan Marcu a îndrăznit să se opună regimului comunist din România şi a suferit enorm în închisorile comuniste. Bădica reuşeşte, cu rugăciunile tatălui, să transpună în faţa tinerilor, într-un mod mai special, această jertfă deosebită a martirilor din închisorile comuniste. La un moment dat era ca un bunicuţ care le împletea pe toate – şi tinereţea, şi vârsta înaintată, le armoniza deosebit de frumos în frazele pe care le folosea povestind din ce i-a mai spus tatăl sau alţi bătrâni supravieţuitori care au fost apropiaţi familiei dânsului. Reuşea foarte uşor să te captiveze şi, mai mult decât atât, să te solicite, să te facă să doreşti să afli cât mai multe despre ceea ce s-a întâmplat în vremea comunistă.

– Ce v-a impresionat cel mai mult la Bădica?

– Ceea ce a fost întotdeauna frapant la Bădica a fost modul foarte tăios de a-ţi reteza orice alternativă de a deznădăjdui. Bădica a reuşit să creeze în jurul său o familie destul de numeroasă, cunoscând foarte mulţi oameni, oameni pe care îi iubea. Mai mult decât atât, atunci când existau şi discuţii contradictorii, el reuşea foarte frumos, ca un bătrân foarte înţelept, să atenueze eventualele tensiuni. Din ce am înţeles şi din discuţiile intime pe care le-am avut cu Bădica, tatăl lui, Părintele Ştefan Marcu, şi-a dorit foarte mult să intre în mănăstire spre sfârşitul vieţii, dar nu a putut, pentru că doamna preoteasă era în viaţă şi avea multă nevoie de el. Iată că pe ultima sută de metri, să spun aşa, Bădica primeşte un dar cu totul şi cu totul deosebit: tunderea în schima mare. Suferinţa lui a fost deosebită şi a îndurat-o cu foarte mult stoicism şi dragoste faţă de Dumnezeu, spunând chiar că este împlinit prin faptul că a primit schima monahală.

– Bădica vizita des Aiudul?

– Da, şi-a creat o relaţie deosebită cu Aiudul. În fiecare an la 14 septembrie era prezent la noi, la fel cum era obişnuit şi la Mănăstirea Petru-Vodă. Dânsul se ocupa de vinul pentru Sfânta Liturghie, vinul din viile pe care le deţinea era din partea dânsului un prinos de mulţumire adus lui Dumnezeu. Venea nu numai cu acel dar, ci şi cu inima lui plină de iubire faţă de acest loc şi, bineînţeles, faţă de noi, cei care am crescut sub epitrahilul Părintelui Iustin.


Pr. Ionuţ Corduneanu

„Bădica era un luptător şi un mărturisitor”

 Ce moştenire aţi primit de la Bădica?

– Am învăţat foarte multe, încă din adolescenţă… Mi-a deschis ochii asupra unor elemente importante ale istoriei familiei noastre, pentru că eram rude destul de apropiate (părinţii noştri sunt veri primari). Făcând incursiunea aceasta în timp în istoria bunicilor şi a străbunicilor noştri, am găsit pilde de înţelepciune, de demnitate. Sublinia Bădica anumite calităţi pe care le considera foarte importante, sau puncta destul de dur anumite defecte pe care le considera foarte grave, cum ar fi trădarea, sau laşitatea, sau refuzul mărturisirii într-o situaţie, sau abandonarea prietenului, a celui care are încredere în tine şi are aşteptări de la tine.

Am învăţat, așadar, elemente de istorie, elemente ale unei realităţi umane profunde şi am învăţat respectul faţă de „bătrâni”, cum îi numea, de la bătrânii Sihăstriei până la bătrânii care au trecut prin temniţele comuniste.

– Care credeţi că erau cele mai importante virtuţi ale lui Bădica?

– Era un luptător şi un mărturisitor. Avea conştiinţa faptului că are nişte obligaţii faţă de cei dinaintea lui, faţă de oamenii frumoşi, apropiaţi de Dumnezeu şi de ţara aceasta, şi considera că trebuie să meargă pe aceeaşi linie şi să ducă mai departe ceea ce a primit de la ei – să spună, la rândul lui, altora.

– Îi sunteți fin de cununie. Pe ce insista în sfaturile pe care vi le dădea, ca naş?

– Avea conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru cei pe care i-a botezat şi cununat. Era foarte serios şi atent, chiar şi la nivel de detalii. Întâi şi întâi, se interesa dacă sunt lucrurile cum trebuie, adică răspundea unei cereri de ajutor, nu intervenea în sufletul omului. Prin modul tranşant prin care îşi alegea anumite situaţii pe care le prezenta, anumite poveşti mai cu tâlc, era clar că voia să puncteze lucruri legate de valorile care trebuie să unească o familie. Sublinia că viaţa omului lipsită de credinţa în Dumnezeu este total golită.

În momentul în care simţea că cel de lângă el nu are nişte fundamente creştine pentru afirmaţiile lui, reuşea destul de uşor să-i arate şubrezimea argumentelor, pentru că interlocutorul nu avea o temelie solidă, ci spunea lucruri auzite de pe la televizor, de prin ziare, lucruri neîntemeiate pe valori autentice. Sau, ridicând nişte probleme-cheie, îl obliga pe cel de lângă el să caute să se repoziţioneze, conştientizând că, dacă nu se repoziţionează pe temelie creştină, nu va putea să dea răspunsurile potrivite şi nu va reuşi să fie un partener de dialog pentru Corneliu Marcu.

Dacă găsea ceva frumos din Sfinţii Părinţi sau de la bătrâni, care nu era încă cunoscut până atunci, era foarte meticulos, foarte atent – avea o memorie foarte bună – şi îşi adăuga aceasta la bogatul lui bagaj de cunoştinţe pe care le avea despre viaţă. Îl bucura de câte ori vedea persoane cu căutări profunde, şi îl mâhnea numărul foarte mare al celor care nu aveau credinţă, sau care erau chiar provocatori în sensul respingerii credinţei sau a istoriei poporului acestuia, sau cei care încercau să minimalizeze anumite repere ale istoriei noastre. Susţinea că fiecare dintre noi, societate sau familie, trebuie să ne întemeiem pe valori pe care le extrăgea exclusiv din Evanghelie şi din înţelepciunea poporului român.

 Monahul Ipatie – Bădica: „Sunt mândru că sunt român”[1]

M-am născut poate în cea mai frumoasă ţară. În România, bineînţeles, şi în Ţara Vrancei, în Regat. Or, frumuseţile de-acolo îţi imprimă şi ţie o anumită frumuseţe şi curăţie sufletească. Şi vremurile au fost de-aşa natură… De multe ori, în dorul meu pentru ea, mă gândeam la Ţara Vrancei ca la o mamă. Şi atunci şi copilăria aceea, până la trei ani, cât a mai fost familia întreagă, a fost frumoasă. Nu prea mi-o mai aduc aminte, dar a fost frumoasă.

Un sat absolut specific de munte, adică aruncat şi împrăştiat pe toate dealurile pe Valea Nărujei. Şi m-am născut sub muntele cel falnic al Vrancei, Chietrosul, pe care îl vedeam până pe la 11-12 ani, cât am mai stat eu prin Vrancea, cu plete albe, pentru că zăpada stătea întotdeauna până târziu pe el. Şi noi mai aveam acolo o fală – bătrânii spuneau că noi suntem născuţi „unde întoarce vulturul”, nu mai coboară la vale de-acolo… Acuma nici vulturi nu mai sunt. Şi lucrul ăsta mi-a dat aşa, o anumită mândrie, m-a făcut să am o anumită ţinută, pe care nu am înţeles-o decât cu mersul anilor. Dar, în timp, am realizat că dacă sunt cum sunt, asta se datorează şi naşterii mele în acei munţi.

– Care era rânduiala pe care o înţelegeaţi, copil fiind în sat? Cum era aşezat satul în vremea aceea?

– Păi, în primul rând, în Ţara Vrancei s-a trăit arhaic. Şi eu încă am prins Vrancea aşa cum era acum cinci sute, o mie sau chiar două mii de ani. Pentru că acolo, fiind ca un cuib – în Ţara Vrancei nu se intră decât pe o singură intrare, pe Valea Putnei, din care se deschid trei mari văi – aici nu intrau nici turci, nici tătari; aici s-a păstrat tradiţia românească în forma ei cea mai simplă şi mai curată. Vrâncenii erau creştini profunzi. La nivel de familie, erau foarte numeroşi, toţi aveau şase-şapte copii, chiar zece. În familia tatălui meu au fost nouă fraţi. Ţuţea spune foarte frumos în ’90 – expresia cea mai perfectă a aşezării neamului românesc: „Mă închin ţăranului român imperator”. Țăranul îşi conducea familia ca împăratul bizantin, pe principii creştine absolute, cu ierarhie.

La noi, în Vrancea, când se mergea Duminica la biserică, coborau toţi pe văi, veneau de pe dealuri, de la distanţe mari, la prima oră. Şi cum veneau? În primul rând, era bărbatul în faţă, cu un toiag în mână, semnul puterii; în spate venea muierea, cu toţi copiii gătiţi şi primeniţi. Am apucat, de exemplu, sâmbăta, când la apusul soarelui se înceta orice activitate în gospodăria răzeşului vrâncean, şi mama, care era stăpâna casei, le rânduia pe toate şi se punea la primenire. Se spălau toţi, începeau cu copiii, pe urmă soţul şi la urmă ea. Le aşeza la fiecare hăinuţele pentru a două zi, Duminica, să fie curate şi frumoase, portul acela vrâncean, de o simplitate pe care nicăieri nu o s-o întâlniţi. Cred că este cel mai simplu port răzăşesc pe care îl are ţara.

În atmosfera aceea m-am născut. Cu suflu simplu, nu era nimic complicat. Iar răzeşul vrâncean şi ţăranul român şi-a purtat istoria în spate în pasul boilor. El nu s-a grăbit. El era cu timpul. Am prins bătrânii care făcuseră Primul Război Mondial… La noi în sat oamenii erau buni şi blânzi şi aşezaţi şi respectuoşi. Până la colectivizare, Vrancea se află în devălmăşie (composesorat), în principiul acela frumos al Evului Mediu. Era o unitate absolută a satului, satul era ca o familie condusă de bătrâni.

„Sfatul cel Mare al Bătrânilor”

 – Dacă ar fi să vă gândiţi la satul copilăriei, la un simbol al satului copilăriei, care ar fi acela? Ce îi reprezenta cu adevărat pe oameni, dacă ar fi să spuneţi un singur lucru?

– Sufletul lor! Sufletul lor! Era aşezat şi blând. Toţi se sfătuiau, nu auzeai certuri. Când eram prin Ardeal, adolescent, le spuneam multora: unde m-am născut eu, în satul meu împrăştiat pe munţi, nu am auzit niciodată doi flăcăi să se certe, darămite să se bată! Era o aşezare liniştită, în sensul că era un respect instituţionalizat, pe trepte. Dacă între copilul cel mic şi cel mare era diferenţă de un an de zile, celui mare i se spunea „nene”, „bădiţă”, „bădie”, „bădică” – cum îmi zic mie majoritatea; fata era „lele”, „lelică”, „ţaţă”, „ţăţică” – nu sub forma aceasta peiorativă, cum a ajuns acum.

Fiecare îşi avea sarcinile lui în familie, familia se subordona comunităţii, iar satul, sfatului bătrânilor. Întreagă Vrance era condusă de sfatul bătrânilor, cunoscut sub numele de „Sfatul cel Mare al Bătrânilor”. În genere, acesta se întrunea o singură dată pe an, la Schitul Vrâncenilor.

Vrâncenii şi-au construit un schit, pe la 1600 şi ceva, ei l-au făcut. Şi au cerut sprijin Sfântului Vasilie de la Poiana Mărului, care era duhovnicul Sfântului Paisie Velicicovski, cel care avea să reînnoiască viaţă monahală românească şi nu numai. Iar vrâncenii nu-l închină la nimeni. E singurul schit, singura aşezare bisericească care nu a fost închinată nici unei ierarhii bisericeşti, ci Sfatului bătrânilor. Şi a fost recunoscut de aceasta – trimiteau în mod special aici în Vrancea să se preoţească, pentru că bătrânii stabileau cine se face diacon, cine se face dascăl, cine preot.

Pe la 1814-1815, Mitropolitul Moldovei îl împuterniceşte pe Episcopul de Huşi să vină în Munţii Vrancei să hirotonească douăzeci şi doi de preoţi. Fiecare cătun, fiecare aşezare familială îşi avea preotul ei. Preotul era din sat. În timpul săptămânii era răzeş, iar Duminică era sacerdot. Lumea îi săruta mâna. Relaţia era permanentă şi deosebită.

În Vrancea nu s-a băgat nici o autoritate, nici măcar voievozii. Aici bătrânii era ascultaţi, dar erau şi sfătoşi. Nu existau vicii, la noi nu există crâşmă. Fumau foarte puţini, numai cei care făcuseră din greu Primul Război Mondial. Iar de înjurat, nu se auzea. Când înjura câte cineva se zicea: „Ba, înjuri ca Stan a lu’ cutare”, căci acela era singurul cunoscut în sat că înjură, era singurul mai altfel. Atunci automat intri în mersul asta.

„Raportarea la orice se făcea în funcţie de Dumnezeu”[2]

Care era organizarea obştilor?

– Obştile erau foarte bine delimitate, pe sate. Pentru că ele erau constituite pe un bătrân, se trăgeau dintr-un vechi bătrân. Nu puteau să aibă o cultură creştină şi să fie atât de bine organizate decât dacă erau de foarte mult timp. După cum spune Simion Mehedinţi: „acest neam lung de zile” – e o formulă biblică.

Averile în general le lua primul născut, era legea ierarhiei. Iar familia era toată întregită, şi de multe ori găseai într-o familie arhaică vreo patru-cinci generaţii. O spune şi Vasile Pârvan.

– Şi cum era cu „conflictul între generaţii”?

– Nu exista! Dacă era plecat tatăl, mama conducea. Era plecată şi mama cu treaba, atunci rămânea cel mare care avea grijă de băieţi. Fiecare îşi avea rostul lui. Băieţii munceau cu tata la coasă, la fân, la pădure, la lemne – câte şi câte nu erau în gospodăria omului! Fiecare avea o preocupare permanentă. Şi dacă cineva se căsătorea în alt sat, pământul rămânea în proprietatea obştii; el îl folosea în viaţă, dar niciodată nu putea să-l înstrăineze.

De primăvară se fixau islazurile unde se păşteau vacile satului. Şi se fixau vreo două-trei din proprietăţile mai multor gospodari. Spuneau: „Anul ăsta pe-asta o lăsăm de păşune”. Anul următor se schimba. Dar se ştia exact cine, ce. Copiii satului, unii plecau cu vacile, dar totul era organizat. Mergeau în punctul cutare şi cutare. Nu se întâmplă să se încurce unii cu alţii. Şi pe urmă era sfatul bătrânilor, ei hotărau tot. Inclusiv cine pleacă la „şcoala de popi” sau la mănăstiri. Îi alegeau bătrânii, dintre cei care se evidenţiau ca mai înţelepţi. Nu mergea oricine.

Îi trimiteau la mănăstire, căci acolo se făceau cântăreţi, preoţi. Nu erau şcoli. Seminarul de la Roman apare abia pe la 1700-1800. Vorbim acum de timpurile străvechi. Acest tânăr venea înapoi preot de la mănăstire, era şi „tălmăcitor de buchii”, îi învaţă carte pe alţi câţiva. Cam toţi băieţii mai răsăriţi trebuiau să facă obligatoriu patru clase, să ştie carte, iar apoi, dacă mai era posibilitatea în familie şi erau vremurile liniştite, făceau şi ceilalţi copii carte. Sfatul bătrânilor hotăra asta, ei diriguiau totul, nu aşteptau, ca acum, să le dea statul. Erau oameni gospodari, cătunul era bogat. Munţii erau plini de oi. La câte-un sat de o mie de familii erau unsprezece mii de oi şi o mie de perechi de boi. Oamenii erau înstăriţi. În acea „cetate” a Ţării Vrancei, în care nu intra nimeni, ei au dus o viaţă seculară, fără să ştie de nimeni şi de nimic. Nu au dat bir niciodată niciunui voievod vrâncenii.

– Cum îşi câştigaseră independenţa? Aveau ceva hrisoave?

– Vrâncenii aveau un uric, un hrisov pe piele de viţel de la Ştefan cel Mare. Domnitorul nu le-a dăruit, ci le-a întărit stăpânirea peste Ţara Vrancei, pe cei şapte munţi ai Vrancei, pe cei şapte feciori şi cu cele trei văi mari, cu şapte sate. De la cei şapte feciori sunt şi satele, căci de la Bârsan este Bârseşti, de la Negrilă este Negrileşti, de la Nistor e Nistoreşti, de la Spulber e Spulber, de la Spinea e Spinei, de la Paul e Pauleştiul etc. Şi Ștefan cel Mare le întăreşte stăpânirea cu acest act, care este primul act de stăpânire al vrâncenilor – pe veci şi fără să dea vreodată bir.

La noi, argăţeala era o chestie de mare mândrie şi foarte bine organizată, pentru că gospodarii îşi trimiteau feciorii cei mari la alţi gospodari, să înveţe acolo cum se munceşte şi cum să fii gospodar. Argăţeala era un schimb de flăcăi şi de fete, pentru a învăţa cum să fie oameni în viaţă. Argatul nu era slugă: era primit în familie la fel cum erau copiii acelei familii. Se duceau împreună şi făceau toate. Nu stăteau copiii familiei acasă pentru că părinţii aveau argaţi! Nu, lucrau împreună – sau, de multe ori, şi ei, copiii, erau trimişi argaţi la alţii. Se construia o relaţie deosebită între oameni, pentru că toţi căutau să-l înveţe cât mai de bine pe argat. Și se mai făcea ceva: se depărtau de lucruri necinstite.

„De când dai tu celui rău făptura lui Dumnezeu?”

 Există vorba asta răspândită printre români, că „românii sunt hoţi”, şi am stat de vorbă cu oameni din diferite zone – din Basarabia, din Dobrogea, din Ardeal – şi toţi mi-au spus o treabă: că în perioada interbelică nu exista să-şi încuie cineva ceva. Plecau oamenii de-acasă, puneau un par în poartă şi toată lumea ştia că nu e acasă şi nu intrau.

– La tarlele de pe munte, la „odăi”, nu se punea niciodată lacăt. Dacă te prindea ploaia şi voiai să mergi acolo, găseai întotdeauna deschis. Găseai soba cu surcelele puse deja, coaja de mesteacăn şi aşchiuţe de zadă. Chibritul era amnarul. Se aprindea repede iasca. Pe sobă era covăţică cu mălai, ceaunul cu gura în jos, cofa, te duceai repede la izvor, luai apă, făceai mămăliguţă; uneori se mai găsea şi câte-un boţ de brânză. Aşa erau, deschise şi pregatite pentru cine vine. Unde nu era pusă rânduiala asta, ori au plecat în graba mare, ori nu erau foarte gospodari. Aceste odăi pe munţi erau deschise şi pregătite pentru cine vine, să aibă ce mânca. Lemn, fân, cergă – era patul. În toată ţara era aşa, nu numai în Ţara Vrancei. Casa deschisă, n-aveai nici o treabă. Nu avea nimeni lacăte.

La munci nu se plătea. La coasă mergeau cu toţii, se ajutau cu toţii. Femeile, la fel, se adunau: „Mai am de făcut două zile lui cutare la coasă”, „Mi-a făcut mie patru zile ăla, trebuie să-i fac şi eu!”. Era un respect extraordinar. Când auzeai pe câte unul înjurând, săreau toţi: „Ce înjuri ca moş Anghel, care a făcut războiul?” (ăla mai avea voie să înjure, că fusese în război!).

Eu de ce n-am drăcuit niciodată? Veneam cu unul din copii la vaci, vacile altora – eu nu aveam, eram singur – și, venind de la păşune, coboram în vale, dădeam vitele la apă, în apa Nărujei, şi pe urmă urcam spre casă, stăteam, iar pe urmă iar plecam. Prima dată plecam foarte de dimineaţă, în zori; pe la 9 ne întorceam pentru muls. Noi, între timp, ne mai jucam, şi apoi iar plecam. Într-o zi, pe când erau la apa, una din vaci a agăţat cu limba o creangă de prun şi băiatul cu care eram, Silică, a drăcuit-o. Şi cum urcam pe coastă, numai ce-am auzit amândoi odată: „Măi Silică, să vii la mine!” – moş Ion, taică-su, îl auzise. Şi îndată Silică s-a îngălbenit şi s-a făcut mic, parca şi acum îl văd. Unde să fugi? Nu exista să fugi, te duceai oricum acasă. Îţi asumai răspunderea. S-a dus deci la moş Ion, şi eu lângă el, acolo. Şi moş Ion l-a luat de piept şi i-a tras o palmă peste gură de i-a dat un firicel de sânge. Şi l-a întrebat: „De când dai tu celui rău făptura lui Dumnezeu?”. Mi s-a părut extraordinar. Raportarea la orice se făcea în funcţie de Dumnezeu. Aşa a putut să păstreze Ortodoxia neamul românesc, numai aşa. Şi de atunci n-am drăcuit niciodată. Aşa se făcea educaţia.

La horă, feciorii nu se ţineau de mână. Aveau un ştergar şi se ţinea fiecare de câte un ştergar, nu de mână. Unde m-am născut eu, n-am văzut niciodată doi feciori să se certe, darămite să se bată! Nu exista aşa ceva. Ştiţi povestea aia? Trei oameni s-au certat de la pământ şi nu şi-au mai vorbit niciodată, dar au zis: „Să nu afle feciorii noştri!”. Iar când aceştia s-au însurat, au sărit cu toţii şi le-au făcut casă. Extraordinar! Pe când acum se duce părintele peste profesor şi-l ameninţă că i-a certat copilul. Cum se mai face educaţie dacă nu există respect, nu există ierarhie, totul este o lume amorfă şi stupidă?…

(va urma)

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 103/August 2017

[1] Interviu luat de Pr. Ioan Şolea.

[2] Interviu realizat de Monahul Moise în 2010.