Maica Mina de la Diaconești

Ascultând-o pe Maica Mina, indiferent de vârstă, te simți copil. Copil, în jurul scaunului bunicii, care deapănă, deapănă povești cu Feți-Frumoși și cu balauri. Doar că, de data aceasta, Feții-Frumoși, ca și balaurii, sunt reali. Scânteile ce ies din lupta lor ne ard și pe noi, astăzi – pe noi, cei care nu mai știm nici să luptăm, nici să murim cum se cuvine, și nu mai știm nici măcar să-l osebim pe Făt-Frumos de balaur.

„Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovaţi noi că nu ştim să iubim”, spunea un alt mare mărturistor al temnițelor comuniste, Părintele Arsenie Papacioc. Să luăm putere din cuvintele Maicii Mina, să ne însuflețim din idealurile unei generații nu atât de îndepărtate de noi și să nu uităm că am fost chemați, fiecare în parte, la a spori lumina în lume, iar nu întunericul… (A.S.)

 

– Maică Mina, ne-ați vorbit foarte frumos despre educația de care v-ați bucurat în familie. Părinții v-au fost un adevărat model de dragoste și noblețe… 

– Într-adevăr. Tata era un om bun, milos în general cu toţi. El a fost ofiţer de armată – era venit din Basarabia și, ca basarabean, făcuse războiul în Rusia. Când a izbucnit revoluţia comunistă, el era în armata ţaristă, „albă”, şi a avut greutăţi, că era să fie reținut acolo, să fie omorât. Ei, Dumnezeu l-a salvat; a reuşit să fugă, a reuşit să evadeze şi, după aceea, să vină în ţară – Basarabia era deja trecută la noi – şi să intre în armata română. În timpul războiului a căpătat mai multe grade, şi de aceea el, când a venit la noi, era foarte tânăr pentru gradul pe care îl avea, şi a fost reprimit în armata noastră cu un grad mai jos. Dar pentru el nu avea importanţă; era un om bun față de ceilalţi şi milos. Ne iubea foarte mult, foarte mult… Curios este în ce mare măsură se transmitea această iubire; și îl iubeam şi noi. După masă de multe ori, sau seara în special, ne povestea din peripeţiile vieţii lui de tânăr, cum a intrat în armată, cum a fost la început cantor de biserică – el era familiarizat cu slujbele, cu cântările bisericeşti, și întotdeauna la Sfintele Liturghii mergeam cu ofiţerii la biserică, adică ei erau în grupul lor, iar noi, copiii, eram cu mama.

Mama a suferit, săraca de ea, a suferit la început, şi eu n-am înţeles-o destul de bine, pentru că venea dintr-o altă lume – cum era Lugojul, Banatul în general, era alt nivel de civilizaţie. Aveai strictul necesar: era canalizare, lumină electrică, toate le aveai în apartament. Baia nu o încălzeam de fiecare dată; ţin minte că aduceam apă de jos, de la fântână, era apă rece, dar te obişnuiai, te căleai. Făceai foc din când în când la baie, dar nu în fiecare zi. Pe când în Basarabia… Și e curios, uite, Hotinul, oraş cu renume, nu avea cale ferată! Noi, când mergeam, coboram la Cernăuţi, şi de acolo trebuia să parcurgem drumul până la Hotin – erau vreo 50 de kilometri – ori cu o maşină, ori cu o trăsură cu cai. Fericirea mea să merg cu trăsura cu cai! Ei, mama, la început, greu s-a obişnuit cu viaţa asta. Pentru ea, Basarabia reprezenta o Siberie, dar cu timpul s-a obişnuit şi ea. Pe mine nu mă deranja deloc, eu eram fericită că eram acasă. Toate celelalte greutăţi – eram și copil! – nu reprezentau nimic pentru mine, sigur că le duceau părinţii, mama şi tata. Venea câteodată şi bunica şi stătea cu noi, în Basarabia; cât stăteam noi acasă, stătea şi ea, şi după aceea plecam împreună din nou în Banat. Sigur că şi bunicii îi era greu – dar toate se pot rezolva dacă ai un pic de tragere de inimă şi de dragoste între toţi.

„Dar ea, unde e?…”

– Cum s-au cunoscut părinţii – tatăl din Basarabia, mama din Banat?

– Să vă spun cum. Toate sunt de la Dumnezeu aranjate. În Ungaria a apărut revoluţia lui Béla Kun, comunistă, că aveau intenţia să ne înconjoare pe noi cu comunismul, nu numai din dreapta, cu ruşii, dar şi din stânga, cu ungurii. Și armata română a fost trimisă să potolească revoluţia lui Béla Kun, la Budapesta. Tata s-a nimerit să fie într-o unitate militară care trebuia să plece să facă linişte în Budapesta. Și, trecând spre Budapesta, s-au oprit la Lugoj, că le era în drum. Acolo, armata română era primită cu multă dragoste şi simpatie – erau de-abia trei ani după unirea românilor, se simţea acest lucru. Și acolo, tata a văzut-o pe mama în cor, la biserică, şi i-a săltat inima. A întrebat cine este, şi i s-a spus că este fiica protopopului, atât. A aflat care e protopopul. Ofiţerii se duceau în vizită, în general, la familiile româneşti de acolo, îşi căutau şi neveste. S-a dus în vizită. A intrat prima fată a protopopului: „Nu-i ea!”. A doua, a treia fată: „Nu-i ea!”. „Dar ea, unde e?…”. După ce a plecat, s-a interesat şi a aflat: „Nu, nu-i a protopopului ăsta, ci e a unuia care a fost protopop la Vârşeţ şi a murit de mult”. Mama avea 6 ani când a murit bunicul meu, care era preot. După aceea a întâlnit-o întâmplător, în familia sorei bunicii mele. Tot aşa, ducându-se în vizită, mama a venit întâmplător acolo şi s-au cunoscut. Nu s-au putut căsători imediat, pentru că pe atunci fetele trebuiau să aibă o anumită dotă ca să se poată căsători cu tinerii ofiţeri, ca un ajutor pentru gospodăria care se înfiripa. Ei, şi mama n-avea dotă, dar tata voia să se căsătorească cu ea. Și atunci a făcut o cerere ca să i se accepte această căsătorie, în condiţiile care erau. A căpătat aprobarea, şi până la urmă s-a făcut căsătoria, cu foarte mare fericire. Cred că mai mult tata ţinea la ea… După aceea, el s-a dus la Budapesta, și de acolo au revenit. Asta a fost în 1920; fratele meu s-a născut în 1921 şi eu în 1922.

Totuşi, în perioada aceea, instabilitatea, în special în ce priveşte viaţa militară, era foarte mare. Tata era foarte des mutat dintr-o localitate în alta. Nu a stat mult la început în Lugoj, a fost mutat cu unitatea la Vaslui; acolo s-a născut fratele meu. După aceea, revenind la Lugoj, eu m-am născut la Lugoj, iar sora mea s-a născut la Hotin, şi fraţii mei s-au născut la Hotin.

O redeşteptare naţională

– Ce idealuri aveau tinerii din perioada tinereţii dumneavoastră?

– O, Doamne! Eram plini de idealuri, aveam idealuri mari de tot, pe viaţă şi pe moarte, cu preţul vieţii le aveam… Pe vremea mea am prins – sunt născută în 1922 – România Mare. Atunci ne-am dezmeticit din toate părţile ca fiind o singură unitate, şi aveam dorinţa aceea de-a ne cunoaşte reciproc. Eu aveam legătura asta, Banat-Basarabia, dar nu era numai asta, şi numai în cazul meu specific, ci era dorinţa în general de-a te cunoaşte reciproc, şi în primul rând tinerimea română, care era foarte frumoasă. Această unitate parcă era o redeşteptare naţională a tuturor românilor, ca să se cunoască.

Și când se făcea deschiderea sesiunii „Tinerimea română”, se făcea la stadionul ANEF. Pe vremea aceea, era cel mai mare stadion din Bucureşti, pe la Uranus era – unde după aceea am făcut închisoare. Cum se făcea festivitatea de deschidere: fiecare liceu, cu regiunea lui, avea o pancartă mare, pe care scria, de exemplu, „Braşov”, şi toţi eram în costume naţionale specifice locului respectiv. Și se cântau cântece naţionale, că erau şi concursuri de cor, şi se luau premii. Erau comisii speciale care veneau şi te notau pentru ceea ce realizai. Tot așa şi la dansuri naţionale. Şi vedeai tot stadionul acela plin, de jur împrejur numai costume naţionale şi pancarte cu regiunea de unde este fiecare, şi se dădeau și premii.

Toate acestea năşteau în suflet idealul de unitate, de dragoste pentru toţi, de dorinţa de a-i cunoaşte pe toţi. Îi ştiai pe toţi că-ţi sunt fraţi, că tu eşti frate cu toţi aceştia, că formezi o unitate cu toţi. Te bucurai, de asemenea, când vedeai frumuseţea lor. Îţi dădeai seama cum, dintr-un mănunchi, au putut să se dezvolte şi să păstreze o unitate de simţire şi de trăire românească. Era foarte impresionant şi important acest lucru.

„Biserica era atunci independentă în stat”

– Cum se derula pe atunci legătura dintre şcoală şi Biserică, dintre stat şi Biserică?

– Între şcoală şi Biserică era foarte bine, tocmai prin catehizarea religioasă care se făcea. Mergeam cu clasa la Sfânta Liturghie, eram întotdeauna prezenţi, ne spovedeam, ne împărtăşeam de fiecare dată toată clasa, aveam ore de spovedit la biserică. Slujba era slujbă, şi după aceea spoveditul era separat; ne pregăteam cu trei zile de post pentru spovedit şi împărtăşit.

Faţă de noi, faţă de copii, catehizarea se făcea în condiţii foarte bune, aşa încât era o mare armonie. Puteam oricând să ne adresăm preotului pentru problemele personale, pentru întrebările personale pe care le aveam. Apăreau și atunci, copii fiind. Aveam elevi care erau de alte naţionalităţi şi religii, iar la noi apăreau întrebările: „Ce-i cu ei?”. Fie că erau catolici, care câteodată participau la orele noastre de catehizare – dar asta pentru că voiau ei –, fie că erau evrei care, chiar dacă nu participau la catehizările noastre, sigur că ne puneam anumite întrebări legate de ei. Și aceste întrebări, dacă nu le puteam rezolva noi, le discutam cu preotul. Preotul ne răspundea, în măsura în care putea şi el să ne liniştească, ne vorbea, ca să ţină armonie în clasă. Exista acest ajutor nu numai teoretic, ci şi practic.

Biserica era atunci independentă în stat – adică independentă, faţă de Biserica dependentă care a devenit ulterior. Asta a fost în jurul anilor 1930-1935. Preotul venea pentru catehizare, dar el o făcea în mod liber, după cum considera el mai bine. După aceea, cam după 1944-1950, s-au mai schimbat lucrurile, această independenţă oarecum a slăbit. A intervenit Ministerul Cultelor – care era ca o forţă care dicta, într-un fel, în Biserică. Se făcea chiar un fel de „catehizare” a preoţilor, între care era prezent și delegatul Cultelor, şi el era cel care hotăra subiectul pe care să-l tratezi, felul în care să-l tratezi… Biserica, faţă de stat, îşi pierduse această totală independenţă, intervenind partea politică. Se accentua importanţa părţii materiale, a marxismului, se încerca să se dea o interpretare materialistă Evangheliei, cu ajutorul preoţilor, pentru a-i îndruma pe ţărani să accepte şi să formeze colectivele de muncă. Începusem atunci, dintr-o Românie agricolă, să devenim o Românie industrială, să se zidească marile combinate metalurgice. Or, preoţii erau chemaţi să-şi dea nu numai consimţământul, dar şi să susţină intrarea oamenilor de la ţară în aceste combinate.

Tragedia a fost însă că asta a dus la dizolvarea satelor, pe care o simţim acum mai mult decât atunci. Tineretul nostru de la ţară şi-a pierdut satul… Casele să zicem că le-au păstrat – dar viaţa de la ţară au pierdut-o, şi asta nu se poate realiza de pe-o zi pe alta. Şi tineretul de la ţară nu-şi dă seama că, totuşi, el a fost acela care a plecat: s-a lăsat ademenit de un salariu la o fabrică metalurgică, unde venea la ora şapte şi pleca la ora trei, îl înnebuneau la cap motoarele şi ciocanele, dar el stătea acolo şi, după ce făcea o leafă frumoasă, nu mai trebuia să se ducă la câmp, să tragă cu boii, să are, să secere şi aşa mai departe. Asta a fost o tragedie.

„Cine nu riscă, nu câştigă”

Preoţii, în Biserică, au căpătat ceea ce înainte aveau în măsură mai mică: salarii, ca şi când ar fi fost un salariat al statului. Şi, fiind salariat al statului, concluzia era că avea şi anumite obligaţii faţă de acest stat, care în momentul acela vedea lucrurile prin prisma materialismului – deci el trebuia să se „restructureze”. A fost şi o parte pozitivă, şi o parte negativă. Noi am simţit mult şi partea negativă. La biserică se puteau face slujbele: cununii, botezuri – dar, e adevărat, cu riscuri, pentru că cine voia să se ducă să se cunune la biserică, acela trebuia să-şi asume riscul respectiv. Depindea de fiecare – dar, ştiţi, cine nu riscă, nu câştigă. Atunci, lumea care a avut într-adevăr credinţă a riscat şi a câştigat, tocmai prin acest risc pe care şi l-a asumat. Cui i-a fost frică, a stat frumuşel acasă.

De exemplu, catehizarea copiilor nu aveai voie să o faci. Erau preoţi care totuşi au făcut-o, care chemeau copiii după şcoală: „Veniţi la biserică toţi copiii!” – şi le făceau catehizarea în biserică. Ei au ajuns apoi la închisoare cu acuzaţii de acest gen. Şi-au asumat riscul, au făcut catehizarea şi au plătit cu câţiva ani de închisoare. Dar au câştigat bucuria de a-I sluji lui Dumnezeu şi, astfel, de a-L câştiga pe Dumnezeu.

– Maica Mina, tinerii din vremea dumneavoastră au fost chemaţi la jertfă pentru neam şi pentru credinţă. Ce le-a dat putere să reziste la tot chinul închisorii?

– Două lucruri: dragostea de ţară, de pământul în care au fost crescuți, şi credinţa în Dumnezeu. Fără acestea două n-ar fi putut. Ei făceau parte din acest pământ, era al lor, făceau unitate cu pământul ăsta al lor, cu toţi copiii aceia, de peste tot din țară, care deveniseră toţi ai lor. I-au cunoscut atunci. Ni se dădea posibilitatea să ne cunoaştem între noi şi să devenim o unitate, o unitate românească. Asta a contat foarte mult.

– Credeţi că tinerii de azi ar fi capabili de asemenea sacrificii pe care le-au făcut tinerii de atunci?

– Ar fi capabili, dar, pentru ca să ducă tot chinul lor, le lipsesc totuşi anumite temelii, aceste două temelii: unitatea, dragostea de neam, şi chiar credinţa, care-i mai slabă… Plus că sunt intoxicaţi cu toate otrăvurile pe care le-a adus civilizaţia apuseană. Dacă nu ne-a distrus comunismul, uite că ne distrug americanii, pe care atâta îi aşteptam: „Vin americanii să ne salveze!”. Ne-au otrăvit şi la propriu, şi la figurat. Drogurile, ce sunt? Otravă, cea mai mare otravă pentru sufletul copiilor. Otrăvurile şi televizorul. Ne fac ei educaţia după cum vor ei.

„Trebuie să «prind» legătura cu Dumnezeu”

– În zilele noastre trăim într-un fel de univers concentraţionar, dar cu zidurile mai largi. Credeţi că rugăciunea, în special Rugăciunea minţii, poate fi o soluţie de supravieţuire, de a trăi după poruncile lui Dumnezeu într-o lume din care Dumnezeu a fost alungat?

– Nu ştiu dacă putem spune chiar că a fost alungat, cu toate că, din păcate, nu e departe această realitate. Pentru că, atâta timp cât nu mai ai legătura cu Dumnezeu, înseamnă că te-ai lăsat liber în braţele satanei, şi atunci în felul ăsta sigur că-L alungi pe Dumnezeu. Oricând însă poţi să te întorci la Dumnezeu, şi chemând pe Dumnezeu, Îl poţi regăsi, şi Dumnezeu revine chiar în această lume ticăloasă, păcătoasă, cum este ea. Şi este chiar ceva obligatoriu această revenire la Rugăciune, indiferent dacă la Rugăciunea lui Iisus spusă în isihie sau fără isihie, dar să fie spusă în condiţii de pace, de linişte, care să-ţi permită o legătură cu Dumnezeu. Şi acum este foarte necesară.

Cât am trăit în viaţa civilă, nu am practicat Rugăciunea aceasta. Citeam paraclise, acatiste și celelalte, dar gândul îl aveam la Dumnezeu. Întotdeauna am considerat şi consider şi acum că pentru copii – în special pentru copii, pentru că copiii au inimă curată şi sunt mai deschişi –, cel mai important lucru este, chiar dacă mă rog două cuvinte unui sfânt, eu să simt prezenţa acelui sfânt în faţa mea. Tot aşa, prezenţa lui Dumnezeu: să-L simt pe Dumnezeu că este alături de mine, şi atunci eu am o convorbire cu Dumnezeu, am o legătură cu Dumnezeu, care se realizează chiar fără o rugăciune de un ceas, două ceasuri, dar eu trebuie s-o „prind”. Asta se făcea în mod obișnuit prin aceste mici rugăciuni. Cu rugăciunea „Îngeraşul meu” îl simt pe îngerul meu păzitor lângă mine şi, deci, intru într-o legătură directă şi cu el, şi cu orice sfânt – şi prin asta am o legătură cu Dumnezeu, şi ies din cadrul meu limitat, material şi, de mic, eu pot să mă ridic mai sus. Cu atât mai mult pomenind mereu pe Iisus.

Așa că educaţia aceasta, în acest sens, este foarte importantă. Și mama, chiar dacă nu ne făcea multă teorie, fie și numai prin exemplul ei ne apropia de Biserică.

„Toată închisoarea a fost o minune de la Dumnezeu”

– Maica Mina, mai povestiţi-ne din închisoare… Sunt lucruri care sunt de folos şi pentru copii.

– Am învăţat mult din închisoare. Aveam modele de persoane care într-adevăr se jertfeau, renunţeau la ele şi alegeau locul cel mai rău, pătura cea mai proastă, salteaua cea mai proastă, alegeau ce e mai rău ca să rămână ce e mai bun pentru ceilalţi. Ei rămâneau întotdeauna la urmă. Impresionat, în special în acele condiţii. Sau se urcau la etajul ultim – că erau paturi suprapuse, trei-patru paturi suprapuse –, se urcau la ultimul etaj, care era cel mai rău dintre toate, pentru că era chiar sub lumina becului care nu se stingea niciodată noaptea. Foarte greu era, dar ei acolo se urcau, sus, ca să fie locul cel mai greu, să lase pe altul să stea jos.

Mie mi-au dat zece ani de închisoare, dar Dumnezeu m-a scos după patru. Nu rezistam mai mult. Așa că toată închisoarea a fost o minune de la Dumnezeu, eliberarea noastră a fost o minune de la Dumnezeu… Ştiu că e o vorbă: „N-aduce anul ce aduce ceasul”. Și, într-adevăr, ceasul a adus eliberarea, când nu mai puteam; dacă mai rezistam câteva luni, mai mult nu rezistam. Vedeţi, îngerul a scurtat acele zile cf. Matei 24:22 – e adevărat cuvântul Evangheliei! – a scurtat acele zile, pentru că altfel nu mai supravieţuiai. Dar mai aveam multe de făcut, mai aveam de venit la mănăstire… Mai aveam să mă pregătesc prin pocăinţă spre încheierea ei.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 102/Iulie2017