Mărturisesc că aș vrea să am un răspuns ferm la întrebarea aceasta, să pot urla din rărunchi, dar să pot și să murmur în taină: eu sunt a lui Hristos! De multe ori însă, vai, de prea multe ori, între răspunsul acesta și urmele pe care viața mea le lasă îndărăt se deschid prăpăstii. Atunci când nimic din ce fac și ce spun nu rimează cu îndemnul hristic: „Fiți blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii”, în minte îmi urcă un răspuns înfricoșător: am rămas a nimănui, dată pe mâna puterilor întunericului. Mi s-a arătat clar calea pe care trebuie s-o urmez, dar mi s-a lăsat și libertatea de-a o abandona după placul inimii. Nu mi se forțează mâna; aleg. Și aleg prost. Aleg după duhul lumii acesteia. Ce propune acest duh? Înscrierea într-o goană dementă după nimic. Proiecte care nu se mai termină, sau când se termină cheamă altele, mai ample, mai dinamice, mai goale! Proiecte care cer, chipurile, colaborări, și care dezvăluie contrariul dureros, sfâșietor: dificultatea oamenilor de a lucra frumos împreună. Acest duh te vrea înscris într-o cursă nebună a morții, unde toată menirea ta este bifarea de evenimente. Evenimentul, altă găselniță modernă! În loc să-ți filigranezi vocația, o mimezi! În loc să atingi performanța cu sacrificiu, o demonstrezi cu hârțoage!

Ca să poți ajunge într-un loc, trebuie să ai privirea orientată într-acolo. Ca să poți ajunge la Hristos, întâi trebuie să privești spre El. N-aș putea spune ce mi-a întors ochii lăuntrici din indiferența mea religioasă de adolescentă trăind în comunism. Poate șansa de-a mă fi aflat într-un topos binecuvântat imediat după ʼ89, la Iași, unde spiritualitatea fierbea la propriu. Poate ocaziile de-a privi cu ochii mei personalități uriașe de duhovnici îmbunătățiți care, spre uimirea mea continuă, găsiseră drumul. Dar de-atunci și până acum, deși tot privesc în aceeași direcție, simt cum falia în care mi-am înfipt tălpile se desprinde și alunecă în sens invers, ori de câte ori mă fură peisajul. Și peisajul lumii moderne este atât de lunecător, încât zilnic îmi fuge terenul de sub picioare. Zilnic, în loc să lucrez virtuțile, îmi consolidez patimile: mândria, mânia, lăcomia, și suratele lor. „Patimile”, spunea Sorin Lavric, pe care-l admir atât, „atacă în haită”. E destul ca vigilența să picotească un pic, și una dintre patimi, obișnuita casei, se insinuează rapid, și cu ea altele. Și falia pe care mă aflu alunecă la vale, cu mine cu tot aflată în cădere liberă. Ce este fascinant în urcușul spre Hristos este că-i de ajuns un strigăt, și mâna salvatoare te prinde din cădere. Doamne, strigat-am către Tine! Ce te faci însă când, din pricina vacarmului în care trăiești și din pricina urechilor surde ale minții, nu auzi răspunsul: „Aici sunt, lângă tine!”… Poți cădea în deznădejde.

În concediul nostru anual, am ajuns cândva cu familia la mare și l-am vizitat pe Părintele Arsenie Papacioc. Noroc cu copila noastră, mică pe-atunci, care ținea morțiș, mai ceva ca noi, părinții ei maturi, să aștepte oricât, numai să intre la Părintele. Noi poate că ne-am fi dat bătuți. Ne-am întors la gazdă și am povestit fascinați cum era Părintele, ce energie dogoritoare emana din făptura sa împuținată fizic și atât de fortificată duhovnicește! Și atunci gazda ne-a povestit cum Părintele l-a salvat de la moarte. Disperat că picase în plasa unor „parteneri de afaceri” care-l escrocaseră, încât rămăsese nu doar falit, ci și cu datorii imense, fusese împins spre Părintele de către mama sa, femeie credincioasă. A vorbit mult cu Părintele, dar sufletul îi orbise și, întors, în loc să vină acasă, s-a hotărât să-și pună gâtul în șteang. Nu înțelegea cum s-a rupt creanga copacului, salvându-i-se viața în ultima clipă, că doar o alesese pe cea mai viguroasă! La ani distanță, era convins că ruga Părintelui rupsese legătura în care singur consimțise să-și vâre capul său rătăcit. Deci, dacă simțurile duhovnicești adorm, există duhovnici. Ascultare să fie, că soluții bune sunt! Există remedii pentru cădere, alunecare, adormire, doar de le-am căuta!

Să cazi zilnic de la Hristos e rușinos, dar să te întorci zilnic e vital. Doctori, profesori, preoți, polițiști, alți oameni cumsecade sunt terfeliți generic prin mass-media, ca și cum țara asta a noastră ar fi o țară de nemernici. Orice urmă de autoritate e ștearsă. Importantă e corectitudinea politică, adică un „ce” neutru, fără viață, niște reguli urmate în litera, iar nu în spiritul lor. Asta încurajează tupeul, nerușinarea, mizeria să urce la suprafață, urlând că „are drepturi”! Cei pălmuiți (poate pe nedrept) ar trebui să înțeleagă că este și acesta un prilej de smerire. O formă sănătoasă de terapie spirituală. O modalitate de trezire, un prilej de lucrare a răbdării, încât să poți declara și confirma: și eu sunt al lui Hristos!

Valeria Roșca

Rovinari

Text premiat la concursul

de eseuri al lunii iunie 2015

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 102/Iulie2017

Foto: Benedict Both