Părintele Sorinel Platon din satul Soci, comuna Borca, Neamţ, completează spusele Presviterei Natalia despre bucuriile şi ispitele familiei sale. Iubirea de Domnul, rugăciunea împreună, grija pentru ce va fi cu sufletele celor opt copii sunt preocupările de căpătâi ale celor doi soţi. Nădăjduim ca harul ce se revarsă din plin asupra acestei familii să aprindă şi în sufletele noastre dorinţa de a-L iubi mai mult pe Dumnezeu şi rugăciunea…

 

– Părinte, e grea crucea familiei cu mulți copii?

– Eu vin dintr-o familie unde am fost cinci băieţi în casa părinţilor noştri – eu fiind al patrulea. M-am simţit extraordinar de bine înconjurat de fraţii mei şi de părinţi, şi mi-am dorit o familie aşa numeroasă. Am văzut cât de bine ne este când suntem împreună, când ne ajutăm, când ne bucurăm împreună…

Consider că este o cruce grea, fiindcă educaţia este o muncă colosală – mai ales educaţia creştinească. În general educaţia presupune şi o educaţie creştinească, dar cea duhovnicească este o muncă foarte grea, şi nu cred că am putea reuşi ceva fără ajutorul lui Dumnezeu, fără rugăciuni, fără a ne implica în ceea ce ne-a lăsat Mântuitorul drept principii de viaţă, calea pe care să mergem.

 

„Dacă te dăruieşti,

reuşeşti să le faci pe toate”

 

– Cum reuşiţi să faceţi faţă responsabilităţilor de soţ şi tată, dar şi de preot şi duhovnic?

– Nu este nici ceva uşor, nici ceva foarte greu. Dacă te dăruieşti sincer şi cu preocupare, reuşeşti să le faci pe toate. Te rogi, şi Dumnezeu îţi dă putere, te ridici şi te duci la treburile care sunt, te gândeşti şi la familia care are nevoie de tine, te întorci şi acasă, să-ți împlineşti şi acolo datoria.

Într-adevăr, nu e uşor să porţi grijă de parohie, să ai atâtea suflete, fiecare cu un caracter unic şi fiecare cu nevoie de un sfat bun. Dacă ne raportăm la Dumnezeu, care mi-a pus înainte acest mare dar al hirotoniei cu cuvintele „Păstrează-l până îl voi cere de la tine”, ne înfricoşează responsabilitatea preoţiei. La fel şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că nimeni nu poate să fie gospodar în biserică dacă nu e gospodar în casa lui, adică nu poţi purta grijă de biserica lui Dumnezeu dacă în casa ta e vraişte. Şi atunci te rogi la Dumnezeu să te lumineze, să te întărească şi să te ajute, să-ţi dea soluţiile cele bune, să nu te lase să te pierzi – căci ne putem pierde foarte uşor ca preoţi: poţi să ai impresia că trebuie să te dedici parohiei şi îţi neglijezi familia, sau crezi că trebuie să-ţi îndeplineşti îndatoririle de tată, şi îţi neglijezi enoriaşii.

E foarte greu uneori, dar, cum v-am spus, când te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă putere. Nu mai e timp acum să ne gândim la greutăţi şi să ne plângem, e timpul să lucrăm, să lucrăm în via Domnului. Când va veni şi va cere partea Lui de roade, atunci… cum socoteşte Dumnezeu. Îmi ceream odată iertare faţă de un Părinte, că îi greşisem cândva cu ceva, şi a zis: „Nu, Părinte, nu mi-ai greşit… Mie mi s-a părut că ai greşit, însă Dumnezeu are cântarul Lui. Dumnezeu nu cântăreşte cu cântarul nostru, nici cu greutăţi de-ale noastre. El cântăreşte cu cântarul Lui, şi nu ştiu înaintea lui Dumnezeu ce este primit şi ce este înlăturat din viaţa noastră”. Că nouă ni se pare că am făcut multe, dar…

Eu am făcut o biserică, am făcut un paraclis, am făcut două case – să zic aşa, parcă aş tinde să spun că am cu ce mă lăuda, însă nu aici e împlinirea. Omul este o valoare mult mai mare, chiar mai mare decât o biserică. Trebuie să ne dedicăm cu toată frica acestei responsabilităţi de a cârmui suflete, de a întemeia o familie, de a lăsa în urma ta nişte ramuri, nişte lăstare, care la rândul lor să aducă rod. Nu poţi să laşi în urmă nişte copii iresponsabili, care să facă rău – să facă rău Bisericii sau să-şi primejduiască viaţa. Cu toate trebuie să te osteneşti să fie bine.

 

„Maică Preacurată, pururea Fecioară,

sufletul din mine nu-l lăsa să piară!”

 

– De ce este important să-i învăţăm pe copii să se roage de mici?

– Cum zicea şi Cuviosul Paisie Aghioritul: dacă te rogi de mic, ai de unde te hrăni când o să fii mare; dacă nu te rogi de mic, e greu să te mai rogi când o să fii mare. Adică lucrul pe care îl dobândeşti din copilărie e mult mai sănătos decât lucrul pe care îl dobândeşti la vârsta maturităţii sau adolescenţei. E foarte important să ne rugăm de mici, pentru că atunci când eşti mic, eşti cu sufletul curat, eşti cu inima curată şi altă putere are rugăciunea de-a se sădi în firea acesta plăpândă. Zicea Părintele Iustin Pârvu că aluatul, cât e crud, îl mai modelezi, dar când s-a întărit nu mai poţi – strângi din el, dar nu mai iese lucru bun. Şi meşterul, olarul, pictorul de frescă se grăbeşte să lucreze cât e materialul proaspăt. Când s-a întărit, are mult mai mult de lucru. Nu spunem că nu reuşeşte, dar e mult mai greu. Copilul care nu se roagă, dacă nu învaţă de mic să se roage, bâjbâie mult prin viaţă…

– Cum îi învăţaţi pe copiii din familia dumneavoastră, dar şi pe copiii din parohie să prindă drag de rugăciune?

– Eu întâi încerc să-i conştientizez că în viaţă nu e bine să alergi după doi iepuri, ci să alergi după un singur lucru, pe care ştii că îl vei păstra, îl vei avea şi te vei folosi de el toată viaţa. Rugăciunea poate să-ţi ofere lucrul acesta. Aşa de multe fericiri parcă sunt în lumea noastră, dar vedem că unele mai devreme, altele mai târziu îşi pierd din valoare, şi ceea ce altădată era o fericire devine apoi o problemă majoră, chiar o dramă. „Multe sunt necazurile drepţilor, dar din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”…

Eu îi învăţ pe copiii mei, şi pe cei din parohie, să se roage pentru părinţii lor – că, dacă sunt copii, trebuie să te raportezi la vârsta lor –, pentru cei ce le fac bine, dar şi pentru cei ce le fac rău. De multe ori am fost surprins ca preot, dar şi ca tată, să aud copiii cum se roagă, cum vin la biserică, cum vor să citească la strană: seara la rugăciune sau dimineaţa la Utrenie vor să citească un psalm, şi se bucură foarte mult când o fac.

Eram într-o seară la rugăciune cu copiii, şi-l aud pe cel mai mic dintre băieţi, pe Ioil, rugându-se: „Maică Preacurată, pururea Fecioară, sufletul din mine nu-l lăsa să piară”. Când auzi copilul acela de cinci ani spunând rugăciunea: „sufletul din mine nu-l lăsa să piară”, nu poţi să rămâi nepăsător, să nu vezi importanţa rugăciunii şi cât de mult contează să-i înveţi pe copii de mici să se roage. Şi aşa îi învăţ: să se roage pentru cei ce ne fac bine în casa noastră, pentru cei ce ne fac rău, pentru cei ce, în parohia noastră, fac bine sau fac rău – şi i-am rugat pe mulţi să se roage pentru biserică, deoarece construiam o biserică. I-am rugat să se roage pentru sporul nostru, ca Dumnezeu să facă lucrul mâinilor noastre să dăinuiască. Mereu le vorbeam de Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, care are aproape 1700 de ani şi încă se păstrează, şi încă are aceeaşi rânduială lăsată de Sfântul Gherasim. Le spuneam celor mai mari dintre copii: „Iată ce înseamnă să dăinuiască lucrul tău peste veacuri!”. Aceasta se face numai cu rugăciune, cu Dumnezeu… Când s-a zidit altarul la noi, la biserică, când am făcut masa altarului, i-am rugat pe oameni ca tot satul să postim trei zile şi să citim rugăciuni, să citim Psaltirea, pentru că se zideşte sfântul altar. Şi atunci, în sat… nu pot să vă descriu, a fost un har, o stare în care s-a simţit ca niciodată puterea acestei rugăciuni. Ştiu că foarte mulţi s-au rugat, şi parcă s-a înălţat satul de pe pământ, şi de la Ierihon am urcat către Ierusalim. Şi copiii, şi toţi s-au rugat atunci… A fost într-adevăr ceva extraordinar.

 

„Măi băieţi, singura voastră

şansă este Doamne Iisuse…

 

– Părinte, puteţi să ne povestiţi o întâmplare din viaţa copiilor dumneavoastră legată de relaţia lor cu Dumnezeu?

– Au fost foarte multe întâmplări în care i-am văzut pe copiii mei punându-şi nădejdea în Dumnezeu în momente de cumpănă pentru ei, momente mai grele. Noi acasă nu avem televizor. Îmi spunea unul din copii că ar fi vrut să meargă la o vecină, să se uite un pic la televizor. Şi i-a venit atunci în gând ca, decât să meargă să se uite la televizor, mai bine să stea să facă nişte rugăciuni şi metanii. Şi mi-a spus că a făcut vreo două sute de metanii şi, când s-a oprit din făcut metanii, nu mai voia nici televizor, nici emisiuni, ci ar fi vrut încă să mai facă metanii.

Altădată, mergeam cu primii trei băieţi la Muntele Athos. A făcut soţia procură pentru copii, ne-am uitat, am verificat acte, tot, şi mie mi s-a părut că sunt valabile paşapoartele – m-am uitat de cel puţin cinci ori. Când am ajuns în vamă la Giurgiu, mi-a spus poliţistul de frontieră că paşapoartele copiilor sunt expirate. Atunci abia m-am trezit şi eu! Ştiam data expirării de pe rost, dar nu ştiu cum până atunci mi se părea că ar fi fost valabilă. Când am ajuns acolo şi ne-a spus poliţistul că paşapoartele sunt expirate, a fost un şoc puternic, mai ales că nici doamna notar care făcuse procura nu a observat. Ei, atunci şi eu, şi copiii ne-am făcut toate culorile când am văzut că trebuie să ne întoarcem acasă. Era de ziua Sfântului Haralambie, 10 februarie, vacanţa lor. Le-am zis atunci: „Măi băieţi, singura voastră şansă de-aici încolo este Doamne Iisuse Hristoase…” – ei ştiau şi continuarea: miluieşte-mă pe mine, păcătosul. „Altă grijă de-acum să nu mai aveţi, decât rugaţi-vă, şi vedem ce rânduieşte Dumnezeu”. Şi atunci, cu ochişorii în lacrimi, au început să se roage, cât am mai insistat noi pe acolo să trecem… Dar nu puteau să ne lase să trecem, şi ne-au întors. Însă chiar atunci când ne depărtam, a strigat poliţistul după noi şi a zis: „Încercaţi, totuşi, la serviciul de paşapoarte de aici, din Giurgiu, poate vi le poate face pe baza paşapoartelor vechi şi a procurii pe care o aveţi”. Ne-am dus acolo, şi dacă dimineaţa pe la 9 ne-au întors din vamă, pe la ora 1 am plecat înapoi, şi eram iarăşi în vamă, cu paşapoarte valide. Noi am pus-o pe seama rugăciunii copiilor, că ei într-adevăr n-au mai scos un cuvânt acolo în spate, în maşină, şi numai o rugăciune erau toţi trei, că-şi doreau foarte mult să ajungă la Sfântul Munte. Şi întâmplări de felul acesta sunt multe…

 

„Rugăciunile părinţilor

întăresc temeliile vieţii copiilor”

 

– Cum îi feriţi de provocările lumii moderne?

– Văd că nu pot să-i feresc, văd că sunt expuşi la provocările lumii, dar încerc să zidesc în ei contrariul acestor provocări rele. Cred că aici cel mai mult contează rugăciunea părinţilor pentru copii. Am învăţat lucrul acesta de mic de la tatăl meu, pe care mereu îl vedeam rugându-se pentru băieţii lui: se ruga cu voce tare, făcea metanii şi ştia rugăciuni foarte multe. M-a impresionat de mic pilda aceasta de acasă. Am înţeles apoi şi de la Părintele Iustin, am înţeles şi de la Părintele Ioan, pe care îl avem acum duhovnic: cel mai mult rugăciunile părinţilor întăresc temeliile vieţii copiilor.

Provocările copiilor de astăzi sunt mari, şi e foarte greu să le faci faţă, că lucrează atât de subtil, atât de adânc… merg în adâncul inimii, lucrează cu ceea ce le place, lucrează cu ceva care seamănă foarte mult cu ceea ce propune Dumnezeu, cu ceea ce propovăduieşte Biserica, încât parcă nu te-ai depărta de morala creştină când te uiţi la aceste provocări. Zici că nici nu-i păcat, că nu-i nimic rău. Însă, ca preot, îmi dau seama poate mai uşor ce înseamnă aceste provocări. Cu copiii vorbim, pentru că foarte mult contează comunicarea. Eram odată impresionat că unul din copii – nu mai ştiu ce le spuneam despre o reclamă, şi unul din băieţi mi-a zis: „Reclamele, tată, sunt nişte minciuni!”. M-am mirat, şi bineînţeles că l-am întrebat mai departe ce înseamnă că este minciună. Am conştientizat că el şi-a dat seama cu adevărat că este o minciună.

Copiii sunt chemaţi să facă faţă unor provocări foarte dibace, inoculate în lumea noastră, însă trebuie să avem şi noi ochii la Dumnezeu. Căci Părintele Iustin spunea: „Măi, rugăciunea e soluţia la toate. Dacă lipseşte rugăciunea, lipseşte lumina, lipseşte priceperea, lipseşte mintea… Mintea e lipsită de harul lui Dumnezeu, şi atunci omul se poartă nebuneşte”.

Şi copiii să se roage cu dragoste, şi noi, părinţii, să ne rugăm cu osteneală, cu râvnă la Dumnezeu. Comunicând şi citind şi păstrând legătura cu duhovnicul, sperăm să-i putem înarma împotriva acestor provocări.

Ei sunt în şcoli, aud un limbaj murdar, obscen chiar, văd un comportament din acesta prea trupesc… Sunt tineri, poate şi ei îşi doresc să aibă ce au ceilalţi; în şcoli, cei ce au râd de cei ce n-au, cei ce n-au se simt inferiori celor care au, material vorbind. Plus că: „Tu posteşti, eşti un înapoiat!” – cum ne face lumea de azi pe noi, creştinii, şi cum vrea să lase impresia că suntem. Trebuie şi noi să venim cu armele noastre, şi avem arme să luptăm, dar cel mai mult face rugăciunea. Dacă este rugăciune, atunci şi armele le mânuim uşor, şi tactica aceasta de război îşi are eficienţa ei. Dacă este rugăciune, Dumnezeu ne luminează.

Eu, cel puţin, gândindu-mă odată la viitorul familiei mele, am realizat cât de greu este măcar şi o zi să-mi duc familia mai departe. M-a luat cu trepidaţii la inimă încât, dacă aş mai fi zăbovit câteva minute în preocuparea asta pentru ziua de mâine, cred că-mi stătea inima, cred că şi muream. De aceea Mântuitorul a zis: „Nu vă preocupaţi de ziua de mâine, că ajunge zilei răutatea ei”. Este, într-adevăr, multă răutate într-o zi din aceasta, încât să te mai preocupi şi de ziua de mâine e peste puterile noastre. Atunci ne rugăm la Dumnezeu, şi Dumnezeu ne ajută pentru „pâinea cea de astăzi”, şi mâine pentru „cea de astăzi”, şi poimâine ne rugăm tot pentru „cea de astăzi”, şi aşa în fiecare zi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere.

Părintele Vasile Mihoc spunea că este greu şi la el – e greu cu 13 copii! –, dar spunea: „Trebuie să vă daţi seama că aici sunt şi 13 de «Tatăl nostru», şi 13 de «Cuvine-se cu adevărat»”… Şi era aşa, într-adevăr. La fel şi la noi, dacă ne vom ruga, vom izbândi – şi eu sper să înţelegem că omul nu e nici maimuţă, şi nici maimuţa n-o să fie om, ci omul e făptură lăsată de Dumnezeu, extraordinar de înzestrată, extraordinar de valoroasă, şi nu se cuvine s-o lăsăm să se piardă pentru nişte provocări din acestea efemere.

 

„Vreau şi eu, vreau și eu să merg!”

 

– Ce vă bucură cel mai mult la copiii dumneavoastră?

– Mă bucură faptul că-şi doresc să fiu împreună cu ei, îşi doresc să fiu între ei. Eu mereu vin seara să le spun povestioare şi pildele Mântuitorului, le citesc din Evanghelie sau din Vieţile Sfinţilor, dar în special pildele. Şi vorbeam de pilde, şi lor le plăcea să asculte – nu numai cei mici; toţi. Asta şi pe mine mă bucura foarte mult, şi mă bucură să-mi petrec timpul cu ei…

Mă bucură foarte mult, iarăşi, la copiii mei să văd că-şi doresc şi ei să fie copii credincioşi, nişte români vrednici de înaintaşii lor. Mereu le vorbesc despre bunicul meu dinspre tată, care a murit pe front. Bunicul dinspre mamă a luptat şi el pe front, dar a mai avut zile. „Uite, străbunicul vostru a încasat un glonţ. Nu se cuvine să lăsăm ţara asta aşa, chiar să nu ne preocupe deloc ce înseamnă România”. Şi mă bucură foarte mult să văd că ţin şi la numele de român, şi la valorile noastre, şi la Biserica noastră.

Eu, dimineaţa, pe la cinci, dacă mă duc la biserică, am nevoie şi de-un pic de ajutor; nu întotdeauna, dar uneori sunt sărbători sau zile mai aglomerate. Şi atunci întreb: „Cine vrea să meargă de dimineaţă cu mine la biserică?”. Şi primesc imediat răspuns de la ei. Sau noaptea, la rugăciune, când mai făceam Sfânta Liturghie, zicea mai ales Ioil: „Vreau şi eu să merg!”. „Măi, lasă, măi, că tu eşti prea mic. Nu rezişti tu noaptea”. „Vreau şi eu, vreau şi eu să merg!”. Odată nu l-am trezit. Ei, a doua oară nu s-a mai culcat el, a stat ca să meargă la biserică. Şi am zis: „Măi Ioil, ia şi te culcă. Ce-i mai bine: să dormi în strană sau în dormitor?” – că el, într-adevăr, dormea în strană. Dar el, nu: voia să meargă la biserică, chit că doarme, dar dimineaţă să fie acolo, să ia anaforă.

(…)

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 102/Iulie2017