Să vorbeşti despre Ortodoxie nu e lucru uşor, căci aceasta nu este altceva decât calea cea mai dreaptă, singura cale ce duce direct la Dumnezeu. Ortodoxia e cea care îţi îndreaptă privirea în direcţia cea bună, te „orientează”. E cea care te mustră atunci când gândurile tale nu sunt cele ale Evangheliei lui Hristos. Dar, mai ales, încearcă să te îndrepteze atunci când faptele tale sunt inspirate de duhul lumii, cel care luptă cu viclenie împotriva Adevărului şi Vieţii. Ortodoxia rămâne singurul motiv de optimism, de bucurie şi pace în lumea noastră sufocată de ideologii, trâmbiţate la tot pasul prin tot ceea ce înseamnă mass-media, şcoală, educaţie şi cultură.

Din păcate, pentru foarte mulţi, a fi botezat ortodox nu înseamnă mai nimic, deşi de mici s-au împărtăşit de şansa de a-L avea pe Hristos sălăşluit adânc în inimile lor. Între aceştia se află și cei ce cred că marea neşansă a neamului nostru e tocmai aceea de-a ne fi născut ortodocşi. „Căci Ortodoxia”, zic ei, „ne-a împiedicat de-a lungul timpului să ne edificăm o cultură majoră, să fim mai organizaţi şi civilizaţi, să acumulăm capital, înscriindu-ne şi noi între puternicii lumii acesteia!”.

Complexul de inferioritate al pseudo-ortodocşilor

În mod cert, catolicismul ne-ar fi oferit mari avantaje politice şi economice de-a lungul timpului, protejându-ne (cel puţin în faţa ofensivei austro-ungare!), şi ne-ar fi dat o mai mare deschidere către cultura renascentistă şi iluministă din care se nutreşte civilizaţia contemporană. Pe de altă parte, protestantismul ne-ar fi lansat în capitalism, crescându-ne, poate, tezaurul în băncile elveţiene. Însă ceea ce nu înţeleg aceşti oameni care cred că doresc binele românilor e faptul că Ortodoxia nu urmăreşte astfel de idealuri, nu-şi propune să edifice o societate supertehnologizată, o lume perfect organizată, utopică, în care lui Dumnezeu nu I se mai rezervă nici un loc. Sensul Ortodoxiei este cu totul altul, acela de a-l ajuta pe creştin să dobândească harul Duhului Sfânt. Iar cine a dobândit harul Duhului Sfânt este mai bun, mai răbdător, mai apropiat de ceilalţi oameni, pe care îi simte ca pe nişte fraţi. O astfel de lume poate că nu e neapărat atât de „performantă”, dar e cu mult mai umană, mai firească şi mai frumoasă.

Pentru alţii, Ortodoxia nu este decât o etichetă religioasă ca oricare alta, care te îndreptăţeşte să crezi şi să afirmi orice este în ton cu ideea de „dragoste” – sau, mai curând, de toleranţă. Nu te mai miri deloc auzindu-i pe unii dintre ortodocși susţinând toate ideile neomarxiste, de la justificarea revoluţiei sexuale, a contracepţiei şi avortului, până la argumentarea că „aceeaşi iubire sfântă îi leagă pe doi homosexuali”. Şi atât de mult ţin la ideile lor, că ţi-e şi frică să-i contrazici prea tare, ca nu cumva să părăsească Biserica într-o zi. Dar oare însăşi cugetarea lor nu înseamnă, în fond, o lepădare, o hulă la adresa Evangheliei lui Hristos?

O variantă oarecum diferită, dar nu foarte îndepărtată de clasa celor pomeniţi mai sus, este reprezentată de cei care manifestă un laxism patologic într-ale credinţei, îmbrăţişând cu multă înţelegere toate religiile lumii, cu convingerea confortabilă – şi, totodată, la fel de corect politică – că „toţi ne închinăm la acelaşi Dumnezeu”. Pentru aceştia, dogmele ortodoxe şi canoanele sunt mai mult decât învechite, tot „dragostea” fiind nevoită să le depăşească întru credinţa unui Dumnezeu al tuturor religiilor. Desigur, gradele de manifestare a acestui laxism diferă mult de la o persoană la alta, însă, oricare ar fi măsura lui, concepţia aceasta reflectă cel puţin frica de-a nu fi etichetat cumva, într-o „societate a diversităţii”, drept un fundamentalist intolerant, și astfel să-ţi pierzi oportunităţile. Între aceştia se înscriu şi ecumeniştii – cei ce dialoghează în numele Bisericii manifestând un laxism dogmatic adesea revoltător, din sentimentul unui complex de inferioritate pe care numai cineva care nu cunoaşte şi nu trăieşte cu adevărat măreţia credinţei noastre îl poate resimţi.

Împărăţia omului vs. Împărăția lui Dumnezeu

La celălalt pol se găsesc „super-ortodocşii”, cei care vânează ereziile şi le sancţionează cu asprime. Sunt o specie mai nouă, născută pe fondul unor nemulţumiri mai vechi, a unor probleme duhovniceşti şi a lipsei de cultură teologică care au fost exploatate inteligent prin Internet de serviciile secrete, de duşmanii Bisericii sau, cel puţin, de indivizi care manifestă anumite probleme psihologice. Până acum zece-cincisprezece ani, această înfocată luptă ideologică nu se manifesta, deşi alunecările ecumeniste erau cu mult mai grave decât astăzi. Atunci însă Internetul abia începea să-şi întindă tentaculele asupra oamenilor din Biserică.

În fine, şi această atitudine, deşi se manifestă în numele Ortodoxiei, reflectă acelaşi duh al lumii, al împrăştierii ce sărăceşte de conţinut viaţa lăuntrică. Lupta pentru credinţă ajunge să fie, pentru mulţi, justificarea în faţa propriilor nerealizări duhovniceşti, a lipsei de pace şi a bucuriei unei vieţi în Hristos. Paradoxal, unii dintre aceştia s-au hotărât chiar să părăsească Biserica pentru a-i „pedepsi” pe întâi-stătători şi a-i forţa să îmbrăţişeze propria lor atitudine. Din păcate, aceştia nu înţeleg – acesta e nivelul lor teologic – că Biserica este numai acolo unde este episcopul, iar dacă nici un episcop ortodox nu este de partea lor înseamnă că pur şi simplu sunt în afara Bisericii şi, prin aceasta, deloc plăcuţi Duhului lui Dumnezeu.

E trist, dar trebuie să constatăm că toate patologiile de raportare la Ortodoxie nu au decât o singură cauză, aceea a poziţionării noastre confortabile şi facile în cadrele conceptuale ale înţelepciunii lumeşti, în loc să ne asumăm duhul Evangheliei şi al Tradiţiei Bisericii lui Hristos. Ispita păşirii mai curând pe calea fiilor oamenilor, a cugetării lumeşti, decât pe calea fiilor lui Dumnezeu este de când lumea, din ea răsărind cea mai mare parte a căderilor omului şi a ereziilor care au luptat Biserica, de la întemeierea ei şi până astăzi. Teologic, aceasta a fost cel mai bine surprinsă în controversa dintre Varlaam şi Sfântul Grigorie Palamà, între cel ce propovăduieşte o conceptualizare şi abstractizare a credinţei, din care însă lipseşte Dumnezeu, şi cel ce mărturiseşte posibilitatea îndumnezeirii, a experierii directe a prezenţei energiilor Sale în inima omului.

De la Arie, Varlam, şi până la Toma de Aquino, toţi teologii cugetării lumeşti nu fac altceva decât să zidească conceptual o „împărăţie a omului”, care Îl transformă pe Dumnezeu într-un concept al minţii lor, căruia închinându-se, nu fac altceva decât să-l preamărească pe omul ce L-a substituit pe Dumnezeu. În catolicism, acesta a ajuns să fie însuşi Papa, iar în protestantism însăşi raţiunea autonomă care interpretează Biblia după propria ei măsură. Renaşterea şi Iluminismul – şi, mai târziu, capitalismul şi hedonismul, ce culminează cu nihilismul nietzschean, nu sunt altceva decât consecinţele logice ale acestei viziuni.

„Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”

De cealaltă parte îi aflăm pe fiii lui Dumnezeu, cei ce nu caută altceva decât să descopere Împărăţia lui Dumnezeu în inima lor. Pentru ei, Evanghelia nu e un mijloc de soluţionare a problemelor lumeşti, ci ghidul cel mai important pentru realizarea celui mai important deziderat din viaţa creştinului: îndumnezeirea. Pentru fiii lui Dumnezeu, războiul la care simt chemarea să participe e cel cu propriile patimi. Ţinta nu este aceea a dobândirii unor dregătorii omeneşti, a unor bogăţii – de orice fel ar fi ele –, ci a Duhului Sfânt, Cel ce Se întristează atât de mult şi Se retrage atunci când ne întinăm privirea şi gândurile, atunci când le căutăm pe cele slabe ale lumii în locul hranei celei tari – chemarea numelui lui Hristos.

Avva Siluan din Pateric îşi acoperea ochii ca să nu vadă frumuseţile zidirii şi mintea să nu cumva să-i fugă de la lucrarea ei din inimă; noi însă ne dovedim adesea atât de neputincioşi să ne păzim privirea de la fața seducătoarelor ecrane ce ne-au invadat viaţa. Şi ne mai mirăm de ce nu facem şi noi minuni precum sfinţii de demult, după cuvântul Evangheliei! Dar și aşa neputincioşi cum suntem, faptul că suntem în Biserică, dacă ne vedem neputinţele şi ne smerim, dacă facem măcar puţinul care depinde de noi, crezând în adevărul Evangheliei lui Hristos, cu siguranţă vom căpăta mila Domnului. Nu pentru a face minuni, ci pentru a câştiga şi noi un loc în Împărăţia lui Dumnezeu – care este, de fapt, sensul cel mai profund al vieţuirii noastre pe pământ. Pentru aceasta însă trebuie să fim nu numai bucuroşi, ci şi demni de-a purta numele de ortodox, care trebuie să fie sinonim cu cel de fiu al lui Dumnezeu.

 Gheorghe Fecioru

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 102/Iulie2017