Pr. Ioan Nazarcu, Anglia

Continuăm convorbirea noastră cu inimosul Părinte Ioan, slujitorul „turmei mici” a ortodocşilor din Luton şi totodată asistent social în comitatul Bedfordshire, dornici să împărtăşim cu sfinţia sa despre lucrarea lui Dumnezeu în iureşul unei lumi care se îndepărtează tot mai mult de El, afundându-se de bunăvoie în iadul deznădejdii. Iar „singura ieşire”, ne învaţă fericitul Stareţ Sofronie de la Essex, „este de a afla în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu trăi după ideile acestei lumi, ci de a urma lui Hristos. Să-L urmăm nu din afară, ci lăuntric. Şi să ne amintim că pe Golgotha şi în Ghethsimani El sta împotriva tuturor. Singur”.

 

– Voi schimba acum un pic registrul discuţiei noastre, plecând de la un alt gând: Părintele Sofronie insista foarte mult pe importanța suferinței pentru împlinirea duhovnicească; zicea că un suflet care nu cunoaște suferința nu se poate curăți și nu se poate, pe urmă, vindeca. Din perspectiva cazurilor cunoscute ca asistent social – cazuri medicale –, cum se vede lucrarea suferinței în oameni, ca apropiere de cele ale lui Dumnezeu?

– Părintele Sofronie vorbea din experiența lui, el a trăit cu un sfert de stomac de la o vârstă foarte tânără și a cunoscut suferința în propriul trup, acut. Nu știu dacă oamenii sufereau atât de mult sufletește în vremurile acelea, cum se suferă acum. Pentru că acum, pe cât e de mare suferința trupească – cancer, accidente vasculare, boli de inimă și lista poate continua –, la fel de mari cred că sunt și problemele sufletești.

Ce a zis Părintele Sofronie este adevărat, dar mie îmi este greu să răspund, pentru că lucrurile acelea se plămădesc și se desăvârșesc doar în omul care suferă, și fiecare își duce și iadul, dar și raiul totodată…

„Ce putere are preotul când citește rugăciunile de dezlegare!”

Îmi vine acum în gând, legat de asta, o doamnă pe care am cunoscut-o. Era născută în Anglia, avea cincizeci și ceva de ani, de origine cipriotă; părinții erau ciprioți și au venit în Anglia în anii ’50 și ceva, aşa că a fost botezată ortodox de mică. Dar de unde pleacă povestea: mergeam într-o zi spre serviciu, în Săptămâna Luminată, și primesc un telefon de la un hospice, un centru paliativ, că este o doamnă pe moarte și familia a cerut un preot ortodox. Am întrebat ce naționalitate are, mi-au zis că e grecoaică. Am întrebat atunci: sigur au cerut „preot ortodox”? Pentru că nu credeam că grecii ar cere „un preot ortodox”, ei cer „un preot grec”. Au zis că nu, că ei cer un preot ortodox. „Bun”, am zis, „încerc să ajung la prânz; care e starea ei?”. Mi-au zis: „Cred că va mai fi cu noi câteva ceasuri”. Doamna care mă sunase lucra la acest centru şi vorbea din perspectivă profesională, nu duhovnicească. Era pe la ora 9 când m-a sunat, trebuia să merg la serviciu, puteam să-mi folosesc doar pauza de prânz, undeva pe la 1 sau 2 să ajung la ea. A ajutat Dumnezeu și m-am dus la prânz la ea: era, într-adevăr, conștientă, înconjurată de familie. Imaginea pe care am avut-o acolo cred că o voi vedea și peste câteva zeci de ani și în comunitățile românești, pentru că erau toate generațiile: erau părinții ei, era doamna de care vorbesc, surorile și frații ei, care erau ciprioți, erau soții lor englezi, și erau copiii, care erau foarte anglicizați. Majoritatea erau ortodocși. Dar ea n-a mai mers la biserică de când fusese botezată. I-am citit atunci rugăciuni, dar în română, fiindcă n-aveam la mine cartea în engleză – şi e interesant că, deşi n-avea cum să înţeleagă rugăciunile, s-a simţit uşurată, împăcată. Apoi am mers și am împărtășit-o pe la miezul nopții, în aceeași zi – a trăit, era conștientă, s-a spovedit. Când am împărtășit-o, am cântat în greacă, în română, în engleză. Un om duhovnicesc de la Mănăstirea din Essex, căruia i-am povestit cazul acesta, mi-a spus: „Ce putere are preotul când citește rugăciunile de dezlegare, poate să-l dezlege pe om de absolut toate și să-l trimită către Dumnezeu!”. Este o privire către Înviere, nicidecum către sfârșit – dimpotrivă, către un nou început.

Preoții de caritate, preoții din spitale se întâlnesc cu asemenea momente la ordinea de zi, diaspora noastră e însă destul de tânără și nu am avut prea des astfel de cazuri; mai mult botezuri și cununii. Dar în clipa aceea, ca preot, îți dai seama că tu îi dai – mi-a venit gândul ăsta, cât am suferit noi cu viza Schengen, și stăteam nopțile pe la ambasade să iei viză să pleci în străinătate pentru o viață mai bună – în clipa aceea preotul are puterea de a da „viză” acelei persoane pentru Împărăția lui Dumnezeu! Femeia trecuse printr-o suferință cruntă, avea cancer. Deci vineri la miezul nopții am împărtășit-o, și luni dimineața a trecut la cele veșnice.

De unde doamna de la hospice spunea că moare în doar câteva ore, ea a mai trăit mai bine de şaptezeci şi două de ore. Sora ei mi-a spus că, de la prima vizită a preotului, de la primele rugăciuni citite, chipul acestei doamne, pe nume Maria, s-a schimbat și a fost împăcată din clipa aceea.

Fiindcă nu mai avusesem înmormântare în Anglia, l-am întrebat pe Părintele Philip Hall cum să procedez cu anumite aspecte legate de organizarea înmormântării, și el mi-a spus: „Uite, când se termină slujba poți să inviți pe cineva din familie să spună un cuvânt, să dea mărturie despre doamna asta”. Cei din familie mă întrebaseră dacă atunci când se aduce sicriul în biserică, ar putea pune o piesă pop care îi plăcea mamei, sau dacă ar putea face și ei niște citiri scripturistice. Le-am zis: „Citiri, cum să nu, aveți Apostolul, aveți Binecuvântările Învierii – dar slujba este ortodoxă, că ea a fost ortodoxă, de asta m-ați chemat, să facem slujbă ortodoxă”. Și au zis că „bine, cum spuneţi, așa facem”…

Se întâmplă la noi la ţară, când se face praznic și, după ce pleacă Părintele, se scot vreo douăzeci de kile de țuică și începe: „Dar vai, mi-aduc aminte… dar era, și făcea, Doamne, dar ce om era, ce gospodar”… Dar aici au integrat momentul în slujbă, chiar liturgic. Avea patru copii, trei fete și un băiat, și una dintre fetele ei a scris o poezie și a spus despre doamna aceasta cum că în cei cinci sau șapte ani, nu mai știu, din momentul când a fost diagnosticată și până în ultimele treisprezece zile cât a stat în acel centru, unde s-a dus să moară – că, de fapt, de asta mergi într-un centru paleativ – îmi spunea fata ei că n-a cârtit, nu s-a plâns niciodată de nimic. Și stau să mă gândesc că dacă eu mă lovesc un pic la unghie – „Au! Au! Am nevoie de liber!”. Mă doare măseaua – „Vai, nu mai pot!”. Mă doare capul – „Vai, am așa o stare de rău!”. Generația noastră, care nu mai poate să mai ducă… Și vorbim, repet, despre un om nedus la biserică. Ei, aici se împlinește cuvântul Părintelui Sofronie, că în om, unde este suferință asumată, e şi mântuire…

Apropo de asta, Maica Magdalena de la Essex, căreia îi povesteam întâmplarea, îmi spunea că a cunoscut cazul unui adolescent care a murit de cancer la 17 ani, în Sâmbăta Mare, şi le-a spus celor din jur: „Vă rog, începeți cu toții, cântați «Hristos a înviat!»”. Și în pătimirile acelea de boală, de durere – noi nu știm ce înseamnă! – familia cânta „Hristos a înviat!”, și aşa a plecat el la Domnul.

Părintele Mitropolit Nikolaos al Mesoghiei și Lavreotikiei are niște mărturii foarte vii și realiste despre asemenea cazuri în cartea lui, tradusă și în limba română: „Acolo unde Dumnezeu nu se vede”, o carte care mi-a plăcut mult şi pe care o recomand de câte ori am ocazia.

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”

– Aţi avut astfel de cazuri terminale şi la serviciu?

– Am avut, da. Nu ortodocși, pentru că eu lucrez ca asistent social pentru consiliul local din zona în care locuiesc. Lucrez cu bătrâni cu Alzheimer, cu Dementia și cu oameni bolnavi de cancer. Rolul meu e să înlesnesc ajutor pentru ei – cineva să-i spele, să-i îmbrace sau, dacă au nevoie, de un cămin de bătrâni.

Dar aici aș vrea să îmbin un pic suferința cu sprijinul, și mă întorc la ce spuneam mai devreme, la mărturie: sună ciudat, dar sunt așa de frumoase înmormântările în România! În Anglia – pentru că așa e cultura acolo –, din momentul în care cineva moare, nu-l mai vezi, se pune capacul și nu-l mai vezi. La înmormântarea doamnei a fost un șoc pentru cei de la Pompe Funebre, undertakers. Aici intră elementul de strictețe al meu, de Ortodoxie, pentru că mi-au spus unii frați preoți că cei de la Pompe Funebre te grăbesc foarte mult, aşa că le-am spus: „Vreau să-mi alocați o oră jumătate la biserică și vreau să luați capacul de pe sicriu”. „Poftim?! Cum adică, să luăm capacul?”. Eu am experiență cu ei, că am mai avut cazuri: „Luați capacul, pentru că trupul este foarte important în Biserica ortodoxă, noi așa ne luăm rămas-bun, și îl prețuim: «Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor»”. S-au conformat – oameni care sunt sigur că n-au văzut în viața lor un trup neînsufleţit au venit aproape de sicriu să-și ia rămas-bun. A fost un moment impresionant. Mama acestei doamne își săruta copilul… Din păcate, în societatea lor apare această răceală. Ei nu au nici priveghiul – sigur, nu priveghiul românesc, cu de toate, până la țuică, cozonac și să povestim, adormim acolo cu mortul, sub sicriu… Nu, eu vorbesc de priveghiul în care oamenii mai citesc și din Psaltire − adică te apropii de Dumnezeu, că ăsta e priveghiul, te rogi pentru sufletul celui care s-a mutat la cele veșnice.

În Anglia e mai complicat, cunosc cazuri când a murit soțul în casă, au chemat să-l îmbălsămeze și să-l lase acasă; l-au luat, l-au pus într-un sac, le-a dat cartea de vizită și: „La ora unsprezece să mergeți să vă luați certificatul de deces, cu actele acestea, și după aceea puteți să-l vedeți miercuri între orele 11 și 11 jumătate”. Au rămas șocați, au avut o mare dramă familia respectivă. Acum opt ani i-am întâlnit. Societatea de acolo e de așa natură, atât de secularizată… Încercăm să găsim o soluție la o problemă, și printr-o soluție găsită deschidem alte trei probleme, și cele trei probleme generează alte nouă probleme! Cam așa se întâmplă, prin acest health and safety, politically correctness, prin toate metodele astea de încercare, unde nu sunt făcute într-un duh sănătos, ne izolăm, ne înstrăinăm foarte mult. Sunt oameni foarte singuri, am întâlnit oameni care au murit singuri și au fost găsiți după ani de zile – nu numai în Anglia, și în România se întâmplă astfel de lucruri, pentru că au crescut comunitățile, oamenii s-au înstrăinat, nu mai sunt comunitățile mici. Dar din pricina aceasta e greu să iei pulsul, să vezi dacă o persoană care e pe moarte are sau nu are o tristețe sau o bucurie, pentru că și societatea îi deformează și îi formează într-un alt cuget…

„Dacă ai venit să cauți ceva, ai răbdare, stai până la capăt!”

– Vorbeam la început de Ortodoxia din Anglia. Poate că un aport covârșitor în Ortodoxia britanică, pe lângă Mitropolitul Antonie, l-a avut Părintele Sofronie Saharov și mănăstirea pe care a întemeiat-o în Essex. Aveţi o relație apropiată cu mănăstirea, cu Părintele Nicolae, cu Părintele Zaharia. Cum v-a influențat, atât personal, cât şi ca comunitate?

– Mergem cu parohia în pelerinaje acolo, măcar o dată pe an, și când mergem luăm cuvânt de folos de la Părintele Zaharia sau de la Maica Magdalena, în funcţie de disponibilitatea lor. Vizităm o zi mănăstirea, încercăm să participăm la slujbă acolo, și sunt oameni care poate n-au mai fost niciodată…

Însă influența Părintelui Sofronie s-a răsfrânt în toată lumea, și am întâlnit la mănăstire oameni din toată lumea, nu doar din Anglia, de la o margine a lumii până la cealaltă, fără să exagerez în niciun fel – unii pe cât de duhovnicești, alții pe atât de ciudați. Am întâlnit, de pildă, un tip care încerca să îmbine islamul cu buddhismul; mergea tot timpul cu chitara la subsuoară, nu strângea bani, încerca sărăcia de bunăvoie – și cu atâta dragoste l-au primit Părinții, i-au dat cazare… Vreau să zic că am întâlnit vârfuri de toate tipurile. Dar ce am văzut și încerc să învăț de la această obște este nejudecata: n-am văzut niciodată să judece pe cineva, să aibă vreun gând de judecată la adresa cuiva. Pentru că ești expus, ești într-o lume care nu-i ortodoxă, și îi primești pe toți cu dragoste… Din toată lumea am întâlnit, din Mexic, din Argentina, din părțile răsăritene, din țările ortodoxe, din Asia, din Siria… Și în obște nu mai știu câte naționalități sunt, parcă vreo 30 – multe, oricum!

Dar la nivel de Anglia sunt câteva mărturii pe care le-am luat direct. Un Părinte îmi povestea că, prin anii ’60, a mers la mănăstire, el era anglican. Nu luase niciodată contact cu Ortodoxia până atunci, nu știa nimic despre Biserica ortodoxă. Şi stătea în paraclisul mănăstirii, seara, la rugăciunea cu „Doamne Iisuse” – la Essex se spune de obşte „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”, în mai multe limbi. Au această rânduială la mănăstire aşa cum este în Sfântul Munte Athos. Și stând el pe scaun, față în față cu icoana Maicii Domnului, a început să-și piardă răbdarea, s-a ridicat să plece și exact când s-a ridicat, a auzit o voce care-i spune: „Dacă ai venit să cauți ceva, ai răbdare, stai până la capăt!”… Era Părintele Sofronie. Acela a fost începutul lui, și a fost foarte apropiat de Părintele Sofronie, mi-a povestit multe întâmplări cu Părintele Sofronie. Este un exemplu.

Părintele Sofronie a lucrat pe mai multe ramuri: pe de o parte cu ciprioții, ei au fost primii care au venit, și a fost întotdeauna deschis și cu cei care nu erau ciprioți și nu erau, poate, nici ortodocși. Și sunt cunoscute foarte multe minuni din timpul vieții Părintelui, dar și după ce deja trecuse la cele veșnice.

Dar vreau să mă întorc la ce spuneam la începutul discuției: avem fresce în țara noastră, avem icoane peste icoane, avem de toate, dar le luăm de-a gata și nu știm să le prețuim. Acolo te duci să mănânci în trapeză și te înconjoară sfinții, pictați pe o parte și pe cealaltă, și cuvântul de învățătură. În plus, Părinții, care au un cuvânt foarte viu – Zaharia, Nicolae și toți ceilalți. Cam acestea ar fi roadele Părintelui Sofronie în pământul britanic, şi nu doar aici, ci pentru întreaga lume…

 

(…)

Material realizat de

Radu Hagiu

 Articolul integral poate fi citit in Revista Familia Ortodoxa nr. 100/Mai 2017

Foto: Liviu Ciocan