Omul are nevoie de sărbători, de prăznuiri ca să-şi primenească firea ne învăţa Simion Mehedinţi şi o redescoperă astăzi psihologia modernă. Dar noi nu avem nevoie de alte sărbători decât acelea pe care ni le pune în faţă Biserica, nu pentru că n-ar trebui să ne bucurăm pentru altele, ci pentru că Harul este primit în primul rând atunci când prăznuieşti cu întreaga Biserică pe Domnul, prin cei care I-au bineplăcut.

Am simţit însă şi noi nevoia să amintim acest moment aniversar, numărul 100 al revistei noastre, nu pentru altceva, cât pentru ca prin aceasta să dăm slavă încă o dată lui Dumnezeu pentru că a binecuvântat să se nască şi să dăinuiască până astăzi această „familie” a noastră, într-o lume în care familia, ca niciodată în istorie, a ajuns persona non-grata, copilul rău care trebuie pus la colţ, dacă nu ai putut scăpa de el avortându-l. Dar familia este, după relaţia cu Dumnezeu, cea care ne dăruieşte cele mai multe bucurii şi împliniri în viaţa aceasta, iar cei care nu au cunoscut acest sentiment, oricâte distracţii ar avea, tot trişti şi depresivi vor sfârşi a fi.

„Familia ortodoxă” s-a născut să fie o familie pentru toţi, pentru toţi care cred în Hristos, Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Continuăm cu câteva mărturii ale celor care constituie „familia” redactorilor acestei reviste  de fapt, ale celor care au descoperit şi s-au bucurat în ultimii ani de marea familie ortodoxă. (G.F.)

 

Mihaela Raluca Tănăseanu:

„Cu noi este Dumnezeu, în orişice ceas, în orişice clipă!”

De multe ori aud de la cunoscuţi sau de la prieteni, atunci când vorbim despre nevoinţă, despre asumarea Crucii, despre ce putem să-I dăruim noi Domnului, expresia: „Eu nu sunt sfânt, eu atâta pot!” – şi se complac într-o stare de mulţumire, de autosuficienţă, sau se întreabă permanent de ce tocmai lor li se întâmplă anumite necazuri. Domnul a rânduit şi mi-a scos în cale oameni simpli, care trăiesc lângă noi, dar care au Cruci extrem de grele, pe care le poartă cu seninătate, nădejde şi dragoste. Aceşti oameni, în faţa cărora îţi pleci fruntea, ştiu totodată să transmită căldură, pace şi o bucurie a vieţuirii în Hristos. Felul în care lucrează Domnul cu ei îmi dă mare încredere că şi problemele mele mult mai mărunte au rezolvare, şi nădăjduiesc ca şi dumneavoastră să vă sporească râvna în a-L căuta pe Dumnezeu şi a-I face loc în inimile dumneavoastră. Pentru că Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci la inima lui, la felul cum crede şi se încrede în El.

De multe ori sunt întrebată unde găsesc cazurile pe care le prezint în revistă. Răspunsul este unul singur. În toţi aceşti ani, Domnul nu s-a uitat la neputinţa noastră, la lipsurile noastre, ci, chiar dacă a mai îngăduit câte o ispită, a trimis omul potrivit la momentul potrivit, încât ne minunăm şi noi de cât de frumos s-au legat şi s-au aşezat lucrurile.

Mă bucură în mod deosebit interviurile pe care le fac cu familii cu mulţi copii, cu atât mai mult cu cât primesc semnale de cei pe care îi întâlnesc că s-au folosit de astfel de interviuri, şi mă îndeamnă să mai prezint familii atât de minunate.

Dacă ar fi să transmit într-o singură idee gândurile pe care le am către dumneavoastră atunci când îmi pregătesc materialele, ideea ar fi aceasta: sus inima, la Domnul, căci cu noi este Dumnezeu, în orişice ceas, în orişice clipă!

 

Prof. Alina Mirică:                                                                                   

„Vă am pe voi toţi în grijă şi în dragoste mare”

Când Virgiliu Gheorghe m-a chemat să lucrez pentru familia ortodoxă a neamului meu am plâns. Am plâns de două ori.

Mai întâi am plâns de bucurie că pot să fac ceva pentru pruncii mei dragi. Ai mei de acasă şi ai mei de pretutindeni. Pentru pruncii pe care îi priveam în ochi şi le vedeam temerile şi căutările departe de Lumină, rătăcirile şi însetările departe de Izvor. Pruncii cărora le ascultam tăcerile şi le auzeam în urechile inimii mele toate dorurile lor cele mai tainice, toate vorbele nerostite, toate întrebările fără răspuns. Pentru că, răspunzând chemării lui Virgiliu, răspundeam chemării neamului meu întreg, în încercarea mea de a reînvăţa inimile părinţilor pruncilor mei dragi să bată din nou, ca odinioară ale strămoşilor noştri, cu bătaia inimii copiilor lor.

Apoi am plâns de teamă că mintea mea cea nedeplină ar putea să rănească inimile lor atât de preţioase pentru dăinuirea acestui neam care mă chemase. Şi am alergat la duhovnic să cer binecuvântare pentru pasul pe care urma să îl fac. Şi m-a privit o clipă adânc, până în chiar miezul inimii mele. Apoi, după o clipă de tăcere lungă cât un veac, mi-a răspuns:

„Eu binecuvântare îţi dau, cum să nu. Dar tu eşti pregătită să primeşti?…”.

„Ce?”, am întrebat.

„Războiul cel nevăzut”.

Şi am primit tocmai rubrica „Războiul nevăzut”. Şi odată cu ea, în grijă şi în dragoste mare, pe voi toţi, minunaţii şi iubiţii mei dragi, ca pe nişte prunci ai mei de mare preţ pentru care lupt cu voioşie, punând la bătaie tot ce am şi ce sunt. Pentru că voi sunteţi minunata mea „Familie Ortodoxă”!

 

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu:

„Cu durere și dragoste pentru omul contemporan” 

Am publicat un prim articol în „Familia Ortodoxă” pe când aceasta era încă la început. Se numea „Presa Ortodoxă” și începea să se deschidă tot mai mult spre a îmbrățișa în sânul ei atât marea familie pe care o constituie ortodocșii de pretutindeni, cât și fiecare familie în parte, la care revista își ducea mesajul, cu multă dragoste și totodată durere pentru noi, oamenii contemporani, după expresia deja clasică a Sfântului Paisie Aghioritul.

La data la care am trimis primul meu articol revistei, încercam deja, cu ajutorul lui Dumnezeu, să atrag atenția asupra unor probleme contemporane mai puțin sesizate, dar foarte reale și suficient de aproape de noi toți, prin câteva cărți pe care le alcătuisem. Într-o discuție cu Virgiliu Gheorghe, mi-a sugerat să încerc să scriu câteva articole și pentru revista care, deși nu avea prea multe numere în spate, de la început dădea dovadă de o atitudine foarte matură, lucidă și echilibrată, din punctul meu de vedere.

Alăturându-mă astfel acestui grup de oameni inimoși, care vor doar ca Mântuitorul să Se sălășluiască în noi, și voia Lui să fie și voia noastră, mă bucur că, iată, revista a ajuns la acest frumos număr aniversar, și-mi doresc să poată ajunge și de acum înainte, cu harul lui Dumnezeu, la cât mai mulți oameni, până dincolo de numărul 1000…

Hristos a înviat!

 

Pr. Sabin Vodă:

„Ce faci, te face”

Pentru mine este o permanentă stare de bucurie faptul că pot oferi cititorilor revistei „Familia ortodoxă”, lună de lună, câte un CD audio.

Am trăit nenumărate situații, fie la cumpărături în piață, la magazin, într-un grup de discuții sau într-un pelerinaj în Athos, în care să aud: „Mi-e cunoscută vocea dumneavoastră… De unde vă știu?”. Iar eu le răspund, invariabil: „De la Familia ortodoxă”. Am prieteni care îmi spun că ascultă aceste CD-uri în mașină, în drumul lor spre serviciu sau în călătoriile prin țară.

Vă doresc tuturor să aveți cât mai multe bucurii din lectura revistei noastre, iar ascultarea CD-urilor să vă mângâie și să vă întărească sufletele. Părintele Teofil Părăian zicea: „Ce faci, te face”, și așa este. Primul beneficiar ale acestor CD-uri sunt chiar eu. Realizez aceste înregistrări cu gândul de a înmulți binele și bucuria, cu nădejdea că vă veți hrăni duhovnicește și, la vremea potrivită, veți da roade binecuvântate.

 

Psih. Irina Petrea:

„O familie de suflet pentru mine”

„Acasă” este locul unde te simți în siguranță, protejat, confortabil, la adăpost de primejdiile lumii. Ortodoxia este pentru mine „acasă” oriunde aș fi în această lume, oricât de departe.

De-a lungul anilor, am scris pentru multe reviste și resurse online, și m-am bucurat întotdeauna de libertatea de a spune ceea ce gândesc, dar aici, la „Familia Ortodoxă”, mă bucur în plus și de libertatea de a spune ceea ce simt. Revista aceasta este aidoma unei familii de suflet pentru mine – aici mă simt printre ai mei, acasă.

La mulți ani, „Familia Ortodoxă”!

 

Asist. univ. dr. Veronica Grădinariu:

„Bucuria de a fi pe Cale”

Într-o familie adevărată, fiecare împlinește măcar un rol și are un scop al existenței în acea unime. Bucuria lucrării acelei chemări, împreună cu și pentru frații tăi, e bucuria de a fi pe Cale. Familia mare, ortodoxă, sunt toți aceia care, citind fie și numai un rând al revistei, au simțit că nu sunt singuri, că întregesc un „tot” viu, aflat într-o continuă preschimbare, umbriți de Dragoste și Adevăr.

 

Prof. Sergiu Ciocârlan:

Cuvinte ce pot alina atunci când plângi neştiut de nimeni”

Nu pot să spun când. Dar a fost ceva uimitor să văd în jurul meu, la un moment dat, oameni care iubeau cuvintele ei. Uneori, ne strângeam aşa, ca nişte copii, unii lângă alții şi citeam. Alteori, discutam pe seama unui articol. Căutam repere. Iar în cuvintele ei era un sens care ne aducea împreună. Ne plăcea să călătorim astfel, întru cuvânt. De asemenea, ne uimea actualitatea celor împărtăşite.

Dacă acele cuvinte nu s-ar fi adresat cu atâta dragoste inimilor noastre, „Familia Ortodoxă” ar fi fost doar o revistă între atâtea altele. Dar sinceritatea, claritatea viziunii, orientarea duhovnicească, buna povățuire şi preocuparea adevărată întru a urma lui Hristos ne-au făcut pe mine şi pe prietenii mei să-i iubim cuvintele.

De multe ori am strâns la piept aceste cuvinte şi am înfruntat încă o zi, încă o săptămână zbuciumată, plină de atâta risipire câtă există în lume. Nu este retorică aici, ci nevoia de a mărturisi despre cuvintele care pot alina atunci când plângi la serviciu neştiut de nimeni, despre cuvintele care pot vindeca atunci când inimile şi gândurile noastre se îmbolnăvesc dintr-odată şi nimeni nu pare să ne înţeleagă, în fine, despre acele cuvinte care aduc pace când totul în jur este cuprins de tulburare. Pentru astfel de cuvinte, despre care prea puțin mărturisim, eu şi prietenii mei (care sunt familia mea) putem duce poverile zilei.

 

Virgiliu Gheorghe:

„Numai Adevărul ne va face liberi”

Cum poţi vorbi despre familie fără sentimente calde, fără să aminteşti de dragostea care s-a născut şi ne leagă pentru totdeauna? Şi, totuşi, voi aborda această nevoie de familie dintr-o altă perspectivă, cea a adevărului. În acest orizont pot spune că întotdeauna am perceput revista „Familia Ortodoxă” ca pe o oglindă nedeformată într-o lume în care mass-media, în general, şi-a asumat parcă dinadins această funcţie de a distorsiona realitatea, de a deforma adevărul. Iar când spun oglindă nedeformată nu mă refer la acea obiectivitate a maşinii care nu poate fi obţinută în lumea umană, căci omul este prin excelenţă un subiect care nu poate da decât o lectură subiectivă a realităţii. Ci am în vedere ceea ce trebuie să fie orice scriere creştină autentică care asumă un discurs sau o perspectivă revelată, deci un punct de vedere al absolutului, vehiculul care face posibilă transgresarea în mare măsură a limitelor obiectivităţii sau subiectivităţii omului supus ordinii sau, mai curând, dezordinii veacului în care trăim.

Acesta a fost şi motivul pentru care în paginile acestei reviste şi-au găsit locul abordări ştiinţifice cu un înalt grad de veridicitate, atât cât ştiinţa poate atinge la un anumit moment al evoluţiei sale. Altminteri, aceasta în răspăr cu majoritatea izvoarelor mediatice ale ştiinţei de popularizare, unde ştiinţa este folosită doar ca mijloc de promovare a unor interese ideologice, care, în orizontul doctrinei la putere astăzi, sunt din păcate de origine neomarxistă.

Nu este simplu să afirmi că împăratul este gol când toată lumea îi admiră hainele cele noi şi minunate pentru că aşa o cer sau o fac puternicii zilei sau pentru că aşa ne dă senzaţia mass-media că o face toată lumea. Bunăoară, cum poţi să spui că avortul este o crimă fără să devii antipatic sau chiar indezirabil milioanelor de români care cred că acesta a fost unul dintre drepturile fundamentale câştigate după 1990, şi care pentru aceasta au făcut unul sau mai multe avorturi? Nu este foarte simplu să stigmatizezi pornografia, denunţând-o ca pe cel mai mare abuz simbolic la care a fost supusă umanitatea şi mai ales femeia în întreaga sa istorie. Nu este uşor, în condiţiile în care mai mult de jumătate din populaţie a consumat sau consumă pornografie, când copiii sau adolescenţii cresc în faţa televizoarelor şi a Internetului deschise pornografiei mai mult decât oricărui alt mesaj, sau când la şcoală sunt efectiv hărţuiţi sexual ca să devină „ca ceilalţi”, spurcaţi cu cuvintele şi imaginile promiscuităţii sexuale. De asemenea, cum să nu-ţi fie măcar puţin teamă să arăţi adevărul despre homosexualitate, vaccinuri sau despre interesele Big Pharma, când ordinea imorală a societăţii neomarxiste şi a marii finanţe se întemeiază pe aceste pârghii de control a populaţiei, şi şi-o impun din ce în ce mai agresiv, după cum începuse comunismul prin anii 1948-1949?…

Şi, totuşi, în pofida tuturor ameninţărilor, a tuturor presiunilor, „Familia Ortodoxă” a reuşit să spună, în cei peste opt ani care au trecut, multe dintre adevărurile dureroase, însă esenţiale pentru salvarea sau supravieţuirea în spaţiul noului totalitarism ideologic şi antihristic, care, iată, se profilează tot mai clar la orizont.

Cred în puterea adevărului, cred că numai prin Adevăr ne putem ridica din mlaştina în care ne-a adâncit statul magic care se guvernează astăzi cu ajutorul televiziunilor şi a Internetului, a divertismentului şi a drogului. Într-o astfel de lume, avem nevoie vitală de astfel de mijloace, platforme libere pentru mărturisirea adevărului, lucru pentru care cred că trebuie să ne simţim datori „Familiei Ortodoxe”, care ne-a dat prilejul să ne facem datoria în faţa Adevărului – şi, dacă este să spunem adevărul până la capăt, cred că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că a făcut posibilă existenţa acestei reviste.

 

Anca Stanciu:

„Vă iubim mai mult decât pe noi”

Când m-am trezit și eu să apar în paginile acestei reviste, am venit cu o propunere: ce-ar fi dacă nu am scrie numai noi aici, ce-ar fi dacă… le-am acorda câteva pagini și cititorilor noștri? Până atunci, gândul la cititori era oarecum abstract, nu știam foarte bine cum arată acești cititori, dacă le place sau nu ce scriem, dacă înțeleg sau nu, dacă trebuie să mai ridicăm ștacheta sau este deja mult prea sus. Vă dați seama, riscurile inaugurării unui „concurs de eseuri” erau mari, și asta v-o poate spune oricine lucrează în domeniul editorial, pentru că multe prostii se mai scriu pe lume, dintre care cel dintâi sunt eu. Surpriza venirii primelor scrisori a fost atât de mare, încât ne-a declanșat un fel de complex de inferioritate. Am exclamat: oamenii ăștia scriu mai bine ca noi! Slavă Domnului!

Primul eseu câștigător a fost al unei preotese care mi-a mers drept la inimă, de unde n-am mai putut să o scot niciodată. După o vreme în care a câștigat „în serie” concursurile noastre, ne-am hotărât să o chemăm alături de noi. Și astfel, toți o iubiți acum pe draga noastră Alina Mirică.

Al doilea eseu câștigător a fost o surpriză încă și mai mare. Am primit nici mai mult, nici mai puțin, decât o jumătate de caiet studențesc scris de mână. „Ah!”, mi-am zis, „cine să stea acum și citească tot romanul ăsta?”. De la primul rând m-am prăbușit pe-un scaun. Era povestea unei fetițe care căzuse într-un wc de la țară, și care toată viața avea să se împiedice, în anumite momente, de aceeași senzație de „rahat”, de aceeași cădere fără putință de oprire și de aceeași ridicare de către o mână nevăzută. Atunci, a fost de codițe. Mai târziu, suișuri în inima sa a pus. Am bătut-o la cap continuu, de atunci, pe Mioara Grigore să termine cartea, și cred că și mulțimea de telefoane pe care le-a primit după ce i-am publicat eseul câștigător a fost o încredințare „colosală”. Acum, avem una din cele mai frumoase cărți ale literaturii române, care ne-a alinat și ne alină sufletele, și mai avem un nou sfânt în Ceruri, pe draga noastră dragă Mioara…

V-am spus aceste două povești, deși ar fi fost nevoie de mult mai multe, ca să înțelegeți că nu ne plictisim deloc. Că vă iubim atât de mult, că nu știm cum să facem să ajungem la voi. Vă dăruim timpul nostru, nopțile noastre, mesele noastre, peste care prea adesea sărim, vă dăruim pur și simplu tot ce avem mai bun, tot ce găsim mai bun în alții și în noi. Că luptăm la sânge pentru a nu face compromisuri (și vă rog să ne credeți că nu sunt vorbe mari), tocmai pentru că vă iubim. Vă iubim mai mult decât pe noi.

Vă mulțumim pentru toate scrisorile voastre, pentru toate inimile voastre pe care ni le-ați trimis de-a lungul anilor. Am cunoscut zeci și sute de oameni, zeci și sute de povești de viață, ne-am cutremurat și am triumfat alături de voi. De aceea suntem o familie. Simțiți? Prin noi curge același Sânge.

 

Radu Hagiu:

„Noi cu adevărat suntem o familie” 

Mulţi înţeleg lucrarea unei astfel de publicaţii ca pe platformă de informare, de publicare a unor idei sau, la un nivel oarecum mai înalt, ca pe o formă de mărturisire sau de propovăduire. Însă lucrarea ei de căpătâi este, cred eu, cea de împărtăşire lăuntrică – ceea ce Sfântul Isaac Sirul numea „frăţeasca unire întru un gând cu alţii”.

Dintotdeauna – parcă de la primele amintiri conştiente – am purtat în inimă acest simţământ copleşitor al nevoii de frăţietate, al necesităţii omului de a face parte dintr-o comuniune de convingeri, de credinţe, de fapte. Şi, deşi anii copilăriei, în care comunismul cultiva neîncrederea, duplicitatea, dezbinarea, i-au fost potrivnici, simţământul mi-a rămas viu – şi, trecând prin „chinurile facerii”, şi-a aflat împlinire în anii ce au urmat, ai acelei libertăţi de a ne adânci în nedreptate şi întinăciune sau, dimpotrivă, în cele drepte şi cele sfinte cf. Apocalipsă 22:11.

Mi-a rămas, de când eram copil, un cuvânt pe care tatălui meu îi plăcea să-l repete: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu” Matei 18:20. Cu acest gând în minte am primit în urmă cu aproape zece ani să mă alătur acestui proiect, în care puţini au crezut atunci şi care, ca orice lucrare duhovnicească, s-a născut – şi continuă să se nască, număr de număr – cu vărsare de sânge al inimii, din dragoste de Hristos. Iar acum, în pragul celui de-al 100-lea număr, nu mă pot decât minuna de puterea lui Dumnezeu, Care a binecuvântat dăinuirea acestei lucrări în ciuda tuturor neputinţelor şi scăpătărilor omeneşti, atât dinlăuntrul cât şi dinafara redacţiei noastre. Aşa că, pentru mine, câştigul cel mai mare rămâne înfricoşatul privilegiu de a sluji astfel iubitei noastre Biserici şi îmbogăţirea lăuntrică dobândită prin împreună-lucrarea micii noastre (şi voastre) familii duhovniceşti.

Din această împărtăşire de adevăr – şi întru Adevăr – a noastră, despre care vorbeam la început, am învăţat (şi reînvăţat) a avea mai multă încredere în Dumnezeu, în „partea nevăzută”, decât în cele văzute şi lesnicioase; a întrebuinţa mai mult mijloacele lui Dumnezeu, decât mijloacele stăpânitorilor acestei lumi; a păzi poruncile lui Dumnezeu, iar nu „poruncile” capricioase ale lumii în care trăim. Căci „Duhul este Cel ce dă viaţă” Ioan 6:36, şi „ne va călăuzi la tot Adevărul” Ioan 16:13.

Îndrăznesc să închei prin a mă adresa tuturor – cunoscuţi şi necunoscuţi, apropiaţi şi depărtaţi, prieteni şi neprieteni deopotrivă – cu această dorire a cuviosului Stareţ Sofronie, în care mă regăsesc: „Să ne iubim unul pe altul, căci noi cu adevărat suntem o familie”.

 

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 100/Mai 2017