De curând citeam un articol apărut la începutul acestei luni în celălalt capăt al lumii, Noua Zeelandă. Intitulat „Profesorul neascultător încalcă toate regulile”, articolul scris de Simon Collins face referire la un experiment inedit, pe care un profesor de studii sociale l-a făcut cu elevii săi de gimnaziu cândva, la începutul anilor ’80 – de unde am tras concluzia că autorul articolului ar putea fi chiar unul dintre acei elevi.

 

Profesorul trebuia să le vorbească copiilor despre prejudecăți, despre discriminare, despre ura de rasă, despre intoleranță – concepte greu de înțeles din punct de vedere intelectual pentru un copil de 11-12 ani. Însă profesorul acesta știa că asemenea „teme” nu pot fi predate școlărește, că acceptarea diversității, frăția dintre oameni, iubirea de aproapele au nevoie să ajungă nu doar în mintea tinerilor săi învățăcei, ci direct în sufletul lor. Așa încât i-a pus să se îmbrace într-o zi în mod caraghios, cu șosete roz și sandale verzi, cu lenjerie de corp purtată pe deasupra blugilor, cu papion și pantaloni scurți și așa mai departe. Îmbrăcați ca niște clovni, i-a plimbat pe o distanță de doi kilometri pe cel mai aglomerat bulevard din orașul lor. Bieții copii au atras asupra lor toate privirile dezaprobatoare, râsetele batjocoritoare și glumele proaste, ba chiar au primit și amenințări. Un copil care a dorit să-și cumpere o înghețată a fost alungat de vânzător cu o înjurătură, spunându-i-se că e „un ciudat”, dar profesorul nu a considerat încheiat experimentul până ce toți copiii nu au străbătut acești doi kilometri umiliți, batjocoriți și alungați pentru simplul motiv că erau îmbrăcați altfel.

La întoarcerea în școală, i-a rugat să scrie cum s-au simțit în timpul plimbării, și fiecare și-a împărtășit experiența. O fetiță, de pildă, a declarat că, după ce și-a scos costumația în care s-a plimbat, s-a simțit de parcă și-ar fi dat jos o piele în care nu ar fi avut cum să fie acceptată ca persoană niciodată. Şi-a adus atunci aminte de o colegă de la o clasă paralelă, o fetiță cu „buză de iepure”, de care o mulțime de copii râdeau, și care obișnuia să se retragă în pauze într-un colț, cu gluga trasă peste ochi, neîndrăznind să se apropie de nimeni și nefiind poftită de nimeni să intre în vorbă sau să se joace. Abia după acest experiment fetița a început să se întrebe cam cum ar fi să trăiești cu un „costum” de care să nu poți scăpa niciodată − cum ar fi o infirmitate sau un semn particular, sau având pielea de culoare, sau simplul fapt de a aparține unui grup etnic marginalizat – și din cauza căruia ești privit ca un ciudat, eşti alungat, umilit, batjocorit.

Ceilalți copii au avut și ei experiențe similare și, în această scurtă plimbare, au învățat pe pielea lor ce înseamnă prejudecata, intoleranța, ura de rasă, discriminarea. O lecție de viață, o lecție trăită, simțită, nu doar vorbită, și tocmai de aceea înțeleasă.

Acest timp de învățare se numește transformative learning, adică învățare transformativă, și presupune nu doar o implicare cognitivă, ci și emoțională, iar temelia acestui tip de învățare este convingerea că poți să te transformi. Că poți să înveți și să te transformi.

Minunat spus, minunat experiment, iar unii pedagogi s-ar grăbi să adauge: „Iată, o nouă paradigmă educațională!”. Pentru cine nu cunoaște Evanghelia, desigur, o astfel de educație este nouă, însă cu adevărat vechimea ei este de peste 2000 de ani. Iisus și-a educat ucenicii în felul acesta, transfigurându-i prin trăire, nu doar prin povață. I-a educat pe ei, și pe noi, toți cei ce credem în cuvântul Lui.

Însă, dacă nu luăm aminte la cuvintele Sale, nu prea avem ce să ne aducem aminte. Dacă noi înșine, ca părinți, nu trăim în spiritul iubirii de aproapele, nu avem cum să ne învățăm nici copiii, oricâtă educație civică le-am face.

Cultul personalităţii la copii

Ba, mai grav, mulți părinți își tratează copiii cu grijă și iubire exagerată, cu o exagerată îngăduință față de greșelile și mofturile lor, cu cerințe minime și lipsă de măsură și de limite, încât îi transformă, de la vârste foarte fragede, în ființe egoiste, narcisice și tiranice, convinse că sunt mai importante decât toți ceilalți și că lumea s-a născut ca să-i slujească pe ei.

Zilele trecute, o mămică îmi povestea cum soțul ei îi „aniversează” ziua de naștere a copilului lor odată la fiecare trei zile, cu tort și lumânări și „mulți ani trăiască”, și că-i face zilnic câte un cadou. Iar tot acest cult al personalității a început încă de la vârsta de un an! Rezultatul? Într-o seară, supărat că părinții se străduiau să-l convingă să meargă la culcare pentru că e târziu și s-a făcut noapte, micuțul le-a dat poruncă: „Dați la o parte luna de pe cer și aduceți soarele, să se facă zi!”.

Pare o replică din poveștile cu prințese mofturoase, dar lucrul e cât se poate de real. Și de dramatic! Mulți părinți procedează în mod similar, poate nu atât de deșănțat, dar nici foarte departe, cultivându-le copiilor ideea că sunt cei mai speciali de pe pământ, făcându-i să se simtă ca niște mici dictatori, neînfrânați, nemiloși, biruitori. Or, când ei cresc de mici astfel, cum să mai accepte că toți ceilalți copii sunt la fel de speciali pentru părinții lor, că trebuie să se poarte frumos, civilizat, să fie toleranți, iertători, să aibă compasiune și bunăvoință față de toți ceilalți oameni, față de natură, de animale, de întreaga Creație?

Personalitățile narcisice nu simt, nu pot să simtă recunoștință pentru ceea ce primesc de la altul, iar capacitatea altcuiva de a dărui le stârnește invidia. Narcisicul va profita de omul generos și bogat în calități, pe care însă îl va urî și-l va pedepsi în neostoita lui foame de a-și hrăni sinele gol. Narcisicul nu poate avea relații marcate de satisfacție, pentru că el însuși nu poate fi niciodată satisfăcut. E gol pe dinăuntru, și nimic nu va mai reuși să-i umple acest vid pe care părinții îl amplifică, fără să-și dea seama, prin nemăsuratele lor dovezi de „iubire”, prin lipsa de limite, prin faptul că nu-i cer niciodată nimic.

În universul unei astfel de familii, Dumnezeu nu există. L-au exilat, ca să-i facă loc copilului lor. Părinții trăiesc fără credință, fără smerenie și fără măsură, uitând că și copiii tot daruri de la bunul Dumnezeu sunt. Părinți fără credință cresc copii fără credință, care își vor însuși cognitiv toate noțiunile și conceptele politically correct, dar nu le vor putea trăi în mod autentic niciodată. Nu vor disprețui colegul cu pielea mai închisă la culoare, ci doar îi vor disprețui pe colegii mai săraci. Nu vor rejecta copiii cu dizabilități, ci vor rejecta copiii pe care-i vor considera nedemni de atenția lor, ori pe care-i vor invidia. Nu vor fi intoleranți față de copiii aparținând unei anume etnii, ci vor fi intoleranți față de toți cei ce nu sunt de acord cu ei. Vedem deja în grădinițe și în școli astfel de manifestări la tot pasul – copii care sunt în stare de fapte dintre cele mai îngrozitoare față de colegii lor, de mârșăvii cumplite și de acte de o cruzime inimaginabilă, care le pot aduce pe victimele lor în pragul sinuciderii.

În condițiile unui parentaj defectuos, în condițiile cultului personalității la copii, orice educație civică va rămâne doar o cultură de vitrină. O vor afișa, dar nu o vor purta în suflete; o vor arăta demonstrativ, dar nu o vor pune la treabă! Nu va fi decât o grefă de toleranță și de egalitarism pe un suflet egocentric, meschin, tiranic chiar. Roadele cultului personalității la copil se văd încă de timpuriu, dar îndreptarea este anevoioasă, pentru că presupune detronarea copilului, căderea lui din slava cu care era obișnuit, smerirea, înfrânarea dorinței, amânarea plăcerii, dăruire.

 

Sfaturi pentru sănătatea psihică și morală a copilului nostru

Ce putem face pentru sănătatea psihică și morală a copilului nostru?

  • Să punem limite rezonabile dorințelor lui.
  • Să-i amintim că pentru noi, părinții lui, el este special, și îl iubim într-un mod special, dar că fiecare copil și fiecare om este special în felul său pentru părinții lui, pentru copiii lui, pentru cei dragi ai lui. În acest fel, îl asigurăm pe copil de dragostea noastră, dar îl învățăm şi că toți oamenii sunt la fel de prețioși.
  • Să fim cumpătați atunci când îi facem cadouri; să-i îndeplinim dorințele, dar fără grabă, învățându-l să aștepte după tot ceea ce-și dorește cu adevărat.
  • Să-l învățăm de mic să dăruiască mici cadouri altor copii și altor persoane, să le facă mici favoruri, să împartă cu ceilalți ceea ce are.
  • Să-i sancționăm manifestările de intoleranță la adresa altor copii sau a altor persoane.
  • Să-i cerem să se poarte cuviincios și politicos cu toată lumea, indiferent cât de modest e cel din fața lui.
  • Să descurajăm lauda de sine și să fim cumpătați în aprecierile pe care le facem – să fie meritorii la adresa comportamentelor lui, fără a-i exagera în nici un fel calitățile.
  • Să-i dăm sarcini încă de mic, pe măsura lui.
  • Să-l învățăm să facă milostenie, să-i oferim noi înșine modele de compasiune și de smerenie.
  • Să-i dăm noi exemple de toleranță și de respect, de modestie și de cumpătare, de generozitate și de înțelegere în familie, în cercul de prieteni și în societate, evitând să spunem cuvinte sau să facem gesturi batjocoritoare față de alții, evitând să-i umilim pe alții și să ne lăudăm cu realizările noastre.
  • Să-i cerem să-și exprime recunoștința zilnic măcar pentru un singur lucru bun care i s-a întâmplat în ziua respectivă, și să facă cel puțin o remarcă de apreciere pe zi la adresa fiecărui membru al familiei, a vreunui coleg de școală, a vreunui cadru didactic.
  • Să-i cerem să facă un act de reparație morală și materială ori de câte ori a nedreptățit pe cineva, s-a purtat rău cu cineva sau a păgubit pe cineva. Scuzele nu sunt de ajuns!
  • Să-i povestim întâmplări din Biblie, să-l familiarizăm cu minunile și pildele Domnului Iisus spre a avea dreapta măsură la care să se raporteze, nu să-și măsoare defectele cu ceilalți și să-și găsească îndreptățire.
  • Să-l învățăm să se roage și să creadă în Dumnezeu.

 

Aduceți-vă aminte că noi, ca adulți, îi putem sminti dacă noi înșine suntem niște smintiți și că, așa cum ni se spune, vom da seamă pentru răul pe care l-am făcut „acestora mici” − rău ce nu va putea fi niciodată măsurat cu adevărat, pentru că un suflet schilodit de mic va crește schilodind alte suflete.

Psiholog Irina Petrea

 Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 100/Mai 2017