Acum mulţi ani am mers cu fratele meu într-un sat uitat de lume. Ne-am minunat de casele mici cu acoperiş de chirpici, de puţurile cu cumpănă şi de drumurile care nu mai duceau nicăieri. Parcă ajunsesem la capătul lumii. În cale ne-a ieşit o bătrână. Frumoasă şi cu o privire senină cum nu mai văzusem până atunci. Era îmbrăcată cu o cămăşuţă curată şi purta mărgele. Părea foarte fericită. Ne-a povestit că au plecat toţi tinerii din sat, şi dintre cei bătrâni n-au mai rămas decât câţiva. Trăia greu, dar nu arăta asta. Când am întrebat de lumină, ne-a spus că are, dar nu de la oameni, ci „lumina de la Dumnezeu”.

Am plecat de acolo fascinaţi de lumea frumoasă pe care am descoperit-o. Dar şi cu inima strânsă şi cu gândul la lecţia pe care femeia cu ochi senini ne-o dăduse. Nu am schimbat ceva în viaţa mea atunci, dar mi-a rămas în suflet învăţătura primită. Şi din când în când, când lucruri banale îmi tulbură pacea, gândul mă poartă la ea. Şi mă gândesc că fericirea ne-o facem noi. Că deseori avem de toate, şi tot nemulţumiţi suntem. Că vrem mai mult, şi uităm să ne bucurăm de ce avem deja, de lucrurile simple. Uităm de Dumnezeu şi ne împovărăm singuri sufletul. Uităm să primim şi să ne mai bucurăm de lumina de la El.

În seara asta mi-am amintit. Mai devreme am rămas fără curent. La început eram extrem de agitată şi nervoasă. Asta până mi-am amintit de ea, femeia cu „lumina de la Dumnezeu”. Acum stau în întuneric. În camera alăturată pâlpâie timid o candelă. Floricica noastră se joacă şi nu o deranjează întunericul. De parcă aşa a fost de când se ştie. Am cinat la lumina lumânării. Ce frumos a fost! Şi câtă linişte şi pace e în casa noastră! Miroase a tămâie, şi candela îmi umple bucătăria de lumină. Şi sufletul la fel. Asta înseamnă fericirea: să accepți senin tot ce-ți dă Dumnezeu, să mulțumești şi să te mulțumești cu cât şi ce primești.

 

***

Fericirea a venit atunci când Dumnezeu ne-a dat-o pe Nectaria. A adus cu ea pace şi liniște.

La prima fetiță eram mereu agitată, nemulțumită și nervoasă, contra-cronometru. Voiam să doarmă mult, să se culce singură, să se joace singură… O iubeam, dar încă nu eram pregătită să o accept cu tot sufletul, eram egoistă. Tânjeam după reprizele lungi şi dese de somn din sarcină, după serile petrecute în oraș, după ieșirile la film…

Când am rămas din nou însărcinată, m-am rugat Sfântului Nectarie să mă ajute. Am cerut răbdare. Şi m-a ascultat.

Am lăsat ceasul din mână. Acum nu mai cronometrez somnul lor, nu mai număr de câte ori pe noapte mă trezesc. Acum mă bucur din tot sufletul de tot ce mi se întâmplă. Sunt fericită pentru fiecare lucru mărunt pe care îl fac. Cea mare îmi spune: „Te iubesc până sus, la Doamne-Doamne!”, iar cea mică îmi mângâie încet obrazul. Mă uit la ele şi plâng. Doi îngeri pe care Dumnezeu mi i-a dat mie în grijă.

Cum să nu fiu fericită? Ce pot să cer mai mult? Lucruri materiale? Am multe pe listă, dar fericirea mea nu depinde de ele. Fericire e când fetele mi-adorm la sân. Prind aripi cu ele-n brațe. Văd cerul în ochii lor. Rămân fără glas când le aud cântând. Mă pierd când mă strigă duios: „Mammmma”. Plâng şi râd în același timp. Îmi îndes nasul în pielea lor, în părul transpirat care miroase a pui de găină. Asta e fericirea!

Mulțumesc, Doamne, că m-ai ajutat să văd! Mulțumesc pentru tot ce-mi dai, și bun şi rău, şi ajută-mă să mă bucur şi să Te descopăr în toate!

Florina Lixandru

București

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii iulie 2015

Mărturie publicată în Revista Familia Ortodoxă nr. 100/Mai 2017

Foto Simona Andruşcă