Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește motivația drept „totalitatea motivelor sau mobilurilor, conștiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anume acțiune sau să tindă spre anume scopuri”. În psihologie, definim prin motivație un ansamblu de factori dinamici care determină comportamentul unui individ. Dicționarul de Psihologie Socială definește motivația drept un „concept fundamental în psihologie și, în genere, în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini”.

 

Am citat aceste definiții tocmai pentru a înțelege mai bine ce li se întâmplă copiilor noștri atunci când nimic nu pare că îi motivează. „Am încercat de toate, și cu bune, și cu rele”, îmi spunea o mămică aproape plângând. „Fetița mea îmi repetă constant că nu îi pasă. Ce să mă fac cu ea?”. Evident că dacă la 9 ani nimic nu părea să o intereseze, părinții aveau un motiv serios de îngrijorare.

Această problemă se manifestă la copii și la adolescenți din varii straturi sociale, mai vizibil (sau din ce în ce mai vizibil) începând din jurul vârstei de 7-8 ani și accentuat la pubertate și adolescență. Tot mai mulți părinți se simt complet neputincioși și îngrijorați că nu mai reușesc nici să își trimită copiii la școală. „Parcă este în hibernare”, mi se confesa un tată frustrat, „pur și simplu nimic nu îl mai interesează, nu îi este rușine să ia note proaste și să fie privit ca cel mai slab copil din clasă, nu își găsește plăcere în nimic, stă toată ziua și vegetează pe canapea la televizor sau navigând pe Internet. Și când i-am interzis accesul la acestea, ce credeți? A fost în stare să stea să se uite la pereți ore în șir!”.

„Generaţia Eu

Desigur, poate nu toată lumea realizează că lipsa de motivație poate fi unul dintre simptomele specifice depresiei. Însă pentru marea masă de copii și adolescenți, lipsa motivației este un semn al lipsei voinței, lipsei de scopuri, lipsei încrederii în sine.

Voi discuta mai pe larg despre toate aceste aspecte pornind de la rezultatele interesante ale unei cercetări întreprinse de Prof. Jean M. Twenge de la Universitatea San Diego și prof. Tim Kasser de la Knox College (S.U.A.) și publicată în „Personality and Social Psychology Bulletin”. Cei doi profesori de psihologie au plecat în demersul lor de cercetare de la supoziția următoare: este tineretul din ziua de astăzi mai interesat de aspectele materialiste ale vieții și mai puțin motivat decât generațiile anterioare, sau este doar o reflectare a tendinței adulților de a percepe în mod distorsionat tineretul și de a-i găsi defecte? Cei doi profesori şi-au realizat cercetarea folosindu-se de un studiu realizat pe 355.000 de subiecți absolvenți de liceu între anii 1967-2007. Respectivul studiu examina valorile materiale a trei generații, chestionarele aplicate focalizându-se pe câteva aspecte cheie: cum percep subiecții importanța banilor și a bunurilor materiale, cât și disponibilitatea lor de a munci din greu.

„Comparativ cu generațiile trecute, absolvenții de liceu din ziua de azi[1] sunt mult mai dornici să aibă mulți bani și lucruri de calitate, dar mult mai puțin dispuși să se spetească muncind pentru toate acestea”, precizează Twenge, autor și al lucrării „Generation Me”[2] („Generația Eu”). Autorii intitulează acest lucru „fantasy gap”, expresie sinonimă cu lipsa de realism.

Interesante concluzii și îngrijorătoare în același timp, pentru că părinții și educatorii ar trebui să se întrebe: cum se face că ne trezim crescând generații de oameni inteligenți și capabili, dar slabi la virtute?

Puțină „sare” este ceea ce dă savoare vieții

Lipsa de voință este ceea ce usucă acești tineri pe dinăuntru. Ce anume le slăbește voința? Și ce este voința? Nu voi recurge aici la termeni psihologici, ci tot la Dicționarul Explicativ al Limbii Române: „1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ. 3. Intenție, scop. 4. Dorință, poftă, chef”.

Celor mai mulți „mileniali” nu le lipsesc scopurile, și cu atât mai puțin dorințele, cheful, ci le lipsește efortul și disponibilitatea de a depune efort. Iar dorințele lor principale sunt de a avea și de a se distra, de a se simți bine. Părinții lor, oameni născuți după război și trecuți prin destule crize economice, au crescut în lipsuri și muncind din greu pentru a obține tot ce au. Devenind părinți, și-au dorit să ofere copiilor lor totul de-a gata, aceștia să aibă tot ce își doresc, să nu sufere pentru că n-au, să nu sufere de plictiseală, să se amuze, să se simtă bine. Toate aceste intenții bune, născute din iubire și din grijă, au funcționat exact ca mierea și zahărul în bucate, după cum ne spune povestea binecunoscută – când, ce să vezi, puțină „sare” este ceea ce dă savoare vieții. Sunt copii care au crescut motivați în permanență de recompense materiale și care, atunci când cresc, desigur, nu se mai pot desprinde de ele și nu mai reușesc să găsească în ei înșiși motivația de a face ceva.

În lucrările sale, Arlene Pellican[3] vorbește despre faptul că distracția copiilor este prioritatea numărul 1 pentru foarte mulți părinți: „Nu ne dorim ca ei să se plictisească sau să facă gălăgie când ies cu noi, așa că le dăm un gadget electronic să îi amuze”. De aceea, explică Arlene, ei nu mai învață să facă față nici plictiselii, nici disconfortului, ci se obișnuiesc să aibă în permanență ceva care să îi amuze și să îi distreze.

De ani de zile îi sfătuiesc pe părinți să lase copiii să își mai țină și singuri de urât pentru că, în caz contrar, neavând ocazia să-și folosească imaginația și creativitatea sau, pur și simplu, să îndure plictiseala, copiii devin din ce în ce mai slabi, mai infantili, ca niște bebeluși cărora trebuie să le zornăi jucăriile ca să le distragi atenția și să nu plângă. Iar părinții se transformă din educatori în entertaineri. A nu se înțelege că îi îndemn pe părinți să își neglijeze copiii, ignorându-i și nepetrecând timp cu ei. Nici vorbă! Dar profitați de situații precum sala de așteptare sau treburi casnice ce nu suportă amânare pentru ca să le dați copiilor aceste ocazii de învățare. Măcar de două ori pe săptămână, pentru 20 până la 40 de minute (depinde de vârsta copilului), dacă nu se poate și mai des.

Cu atâta distracție în viața lor și atât de puțină înfrânare, copiilor le vine din ce în ce mai greu să facă ceva ce le provoacă chiar și cel mai mărunt disconfort. Un bun antrenament ar fi să le dăm săptămânal și ceva de făcut care este pur și simplu dificil,  dar nu imposibil de realizat pentru vârsta lor (de pildă, să își spele singuri, de mână, un obiect de îmbrăcăminte destul de delicat pentru mașina de spălat sau doar batistele), ori o sarcină neamuzantă, plictisitoare și monotonă (cum ar fi curățatul cartofilor sau scoaterea sâmburilor pentru dulceață) sau chiar sarcini mai neplăcute (ca de exemplu spălatul coșului de gunoi sau curățatul băii).

O altă mare problemă în educarea voinței și în motivarea copilului este abordarea de tipul „toată lumea este câștigătoare”. Deși unii văd cu ochi buni o astfel de abordare, considerând că este de natură să le dea copiilor mai multă încredere în ei și că evită să le știrbească sentimentul valorii, în fapt este o greșeală. Cel mai clar se vede în arena sportivă, unde arareori avem de-a face cu o remiză, iar în unele sporturi (cum sunt atletismul, gimnastica sau patinajul) nici măcar nu se poate vorbi vreodată de remiză.

Să le dai copiilor iluzia că au câștigat chiar și atunci când au eșuat este la fel de dezastruos cu a-i critica și a-i umili: le sfărâmă voința și motivația pe căi diferite. În primul caz, le creezi o imagine de sine supraevaluată și autosuficientă: „Dacă oricum câștig, de ce să mă mai obosesc să și fac ceva?”, se întreabă pe bună-dreptate un astfel de copil. Dacă îi critici și le reproșezi eșecul, atunci vor deveni tot mai temători și neîncrezători, încrederea lor în capacitatea de a reuși erodându-se tot mai mult, până când vor ajunge să evite orice situație în care ar putea eșua. Abordarea cea mai realistă și constructivă este următoarea: eșecul este o realitate trecătoare; nu este grozav să eșuezi, dar este util să înveți ceva din eșec dacă vrei să obții ceea ce îți dorești.  Românii au o vorbă minunată: Tot pățitul este priceput! Folosiți-o cât mai des, pentru că are o înțelepciune provenită din practică și dovedită științific de psihologie.

Răsfăţul şi cocoloşirea

Există în prezent (adică de vreo cincisprezece-douăzeci de ani) tendința de supra-psihologizare a educației copiilor, tendință ce afectează atât părinții, cât și educatorii. Astfel, punem mult prea des accentul pe cum se simte copilul decât pe ceea ce gândește copilul, pe intenționalitatea sa, iar emoțiile sunt exacerbate. Refuzul părintelui de a-i cumpăra copilului a cea de-a nu-știu-câta mașinuță cu ocazia faptului că au mai ieșit o data la hipermarket sau în mall, refuz urmat de tantrumul copilului (criza de nervi datorată frustrării) este adeseori interpretată drept „traumă”! La fel și refuzul copilului de a merge la culcare sau de a face ceva ce îi displace. Trauma a devenit sinonimă cu orice intervenție a părintelui care frustrează copilul. Repet: care frustrează, nu care agresează copilul în vreun fel!

În aceste condiții, să nu ne mirăm că solicitarea părintelui de efectuare a temelor sau a altor sarcini (precum de a-și face ordine în lucruri, de a închide televizorul și de a merge la culcare etc.) ajung să fie percepute de către copil ca fiind de-a dreptul îngrozitoare, făcându-i viața un chin! Popular, acest lucru se numește răsfăț, adică să-i oferi copilului tot ce vrea, când vrea și să îl lași să facă numai ce vrea, când vrea, fără să ai nici o așteptare de la el, nici măcar de a face lucruri banale atunci când este nevoie. Am întâlnit puști de 16 ani care până la această vârstă nu spălaseră niciodată o farfurie, pentru simplul motiv că este dezgustător! Am întâlnit copil de 7 ani care refuza să se șteargă la fund după folosirea toaletei pentru că i se părea dezgustător, de aceea o chema pe bunica! Reflectați la aceste exemple – şi, chiar dacă par incredibile, vă asigur că sunt cât se poate de reale. Gândiți-vă în ce situații vi se întâmplă să procedați similar, nu neapărat identic, doar pentru a scuti copilul să facă ceva ce este sau i se pare a fi  greu sau neplăcut.

Micromanagementul copilului și cocoloșirea sunt alți doi factori care slăbesc voința și motivația copilului. Micromanagementul este controlul exagerat al copilului, verificarea până și a celor mai neînsemnate acțiuni ale sale, cu scopul de a fi executate perfect (ca de exemplu, modul în care își împăturește pijamaua sau își aranjează micile posesiuni în camera lui). O astfel de atitudine, dublată de cele mai multe ori de reproșuri, cicăleală și critică, invalidează profund copilul, așa încât încrederea lui în sine devine tot mai slabă, ca și motivația lui de a mai face ceva. De ce? Pentru că orice lucru pe care îl face riscă să devină o nouă ocazie de a primi reproșuri, de a i se aminti că este incompetent, inadecvat, incapabil. Amintiți-vă un lucru important: cu cât le suflați copiilor mai tare în ceafă, cu atât vor eșua mai mult și cu atât vor deveni mai neîncrezători în ei înșiși și mai incapabili.

Cocoloșirea/supraprotecția merge mână în mână cu răsfățul (cum se spune popular, „să-i sufli copilului în coarne”). Ca și micromanagementul, este o formă profundă de invalidare a copilului, dar într-o altă cheie, nu prin umilire, ci prin infantilizare. Copilului i se cultivă neputința și dependența de părintele care ajunge să facă totul în locul lui (după cum mi-a declarat odată o mamă că ar fi în stare să se ducă și la toaletă în locul copilului, dacă s-ar putea!). Un astfel de copil chiar nu mai este în stare de nimic, pentru că nu a avut ocazii de învățare. Micromanagementul își are izvorul în grija exagerată a părintelui de a vedea că tot ce face copilul lui este exact așa cum își dorește el, pentru că doar așa este cel mai bine pentru copil („Mi-e teamă că dacă nu face exact așa cum știu că este cel mai bine, va avea de suferit”), iar cocoloșirea se trage dintr-o slabă gestionare a sentimentului de iubire părintească („Îl iubesc atât de mult, încât vreau ca el să se simtă perfect în orice moment”).

Criticismul şi neînţelegerea

Negativismul, criticismul și comparațiile nefavorabile cu alții sunt inamici redutabili ai încrederii în sine și ai motivației copilului. Deși părintele își imaginează că astfel îl va „ambiționa” (adică îl va motiva), rezultatul este exact pe dos. În plus, copilul se va revolta (mai deschis sau mai voalat) împotriva părintelui și, în timp, va ajunge să nu mai respecte (sau să respecte prea puțin) orice autoritate, oricât de legitimă ar fi aceasta, opunându-i-se fățiș și agresiv sau în mod pasiv (tace și nu face). Teama de eșec și de umilire publică este, prin urmare, un factor profund demotivant!

Lipsa unor obiective și sarcini clare este un alt factor foarte demotivant. Când nu știi la ce te ajută ceea ce faci sau care este scopul final al acțiuni tale, poți lesne să renunți să mai depui vreun efort. Adulții cunosc din experiență că, la locul de muncă, efortul de dragul efortului, fără o finalitate clară, se transformă în tândăleală și, în cele din urmă, în renunțare. Tot așa se întâmplă și cu copiii și adolescenții noștri: nu înțeleg de ce au nevoie să învețe cutare sau cutare disciplină, de ce trebuie să mai rezolve nu-știu-câte probleme care arată toate la fel cu prima, de ce au de îndeplinit anumite sarcini domestice, de ce este nevoie să respecte anumite cerințe. Părinții dau prea des răspunsuri vagi, generale, care nu au nici un efect („Este spre binele tău”, „Şcoala este importantă”, „Trebuie să fii harnic”). Răspunsurile părinților la întrebările copilului trebuie să fie concise (nu elaborate); clare (nu confuze); specifice (nu generale); concrete (nu abstracte); vizând un orizont de așteptare imediat sau pe termen scurt (acum, mâine, săptămâna viitoare, în acest semestru etc.), nu un orizont de așteptare îndepărtat („În viitor” sau „Când ai să fii mare”).

Uneori copiii nici nu mai întreabă de ce trebuie să facă cutare lucru, pur și simplu refuză, caz în care este nevoie să le explicăm care este finalitatea, scopul, obiectivul solicitării noastre și care va fi beneficiul lor după aceleași criterii ca cele de mai sus.

Viața spirituală

Am lăsat la final aspectul cel mai sensibil, cel mai filosofic și cel mai profund al lipsei de motivație: lipsa vieții spirituale. Omul care trăiește ancorat doar în lumea materială trăiește într-un orizont limitat și riscul autosuficienței este major – de aici, lipsa de motivație. Orice motivație legată de lumea materială este o motivație de natură exterioară individului, plasată în afara lui și de esență slabă. Ea va dispărea de îndată ce interesul individului sau trebuința dispare sau dorința este satisfăcută. Este suficient să ne gândim la copilul obișnuit să tot primească jucării peste jucării: la un moment dat, nici o jucărie nu îl mai interesează, toate ajung să îl plictisească. Treptat, va deveni foarte greu de mulțumit, fiecare nouă jucărie trebuie să fie mai grozavă decât ultima, altfel nu îi va mai suscita nici un interes.

Motivațiile externe sunt bune doar când copiii sunt foarte mici, și în doze mici. Copiii care înțeleg că ceea ce fac este pentru ei, nu pentru părinți sau pentru a obține niște alte beneficii, care nu au legătură cu ceea ce fac, au șansele cele mai bune de a dezvolta ulterior o motivație intrinsecă. Tipic este exemplul copilului care își face temele doar ca să primească bani sau acces la calculator. De îndată ce va fi strâns destui bani cât să îi ajungă pentru ceea ce își dorește sau pentru o perioadă, va înceta să își mai facă temele, pentru că nu mai are nevoie de bani. La fel și dacă ajunge să se plictisească stând la calculator: dacă timpul de ecran nu mai este o nevoie pentru el, nu își va mai face nici temele.

Prin contrast, motivația internă, plasată în interiorul individului, nu slăbește în intensitate. Atunci când copilul își dorește să știe ceva, să cunoască, uită și de ecran și de bani, nu mai are nevoie de nimic altceva decât să se informeze, să își satisfacă setea de a ști acel ceva care i-a stârnit interesul. Dacă unui copil îi place un anume sport, nici nu mai contează că nu are echipamentul cel mai bun, că plouă afară sau că poate nici măcar nu este talentat – el continuă pentru că plăcerea este în el, nu în afara lui. Priviți-i cum se joacă la calculator atunci când își doresc să ajungă la al nu-știu-câtelea nivel: nu-i mai ridici de acolo cu nimic, chiar dacă nu au nici o altă recompensă în afară de bucuria de a fi fost dibaci, de a fi reușit să treacă la un alt nivel, unde jocul devine încă și mai complicat, nu mai ușor. Aceasta este forța motivației interne!

Viața spirituală, aderarea la principiile și valorile creștine constituie prin excelență o motivație intrinsecă de a fi cinstit, de a fi răbdător, de a fi tolerant, de a fi curajos, de a fi generos, de a fi corect, de a fi muncitor, de a da sens vieții tale știind că Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care putea avea tot ce își dorea, a dat prin viața Sa pământească și prin sacrificiul Său exemplul cel mai bun de motivație lăuntrică. Așa și-a învățat Hristos și ucenicii să trăiască, și pe noi toți. Mântuitorul a spus clar: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru, şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumparare pentru mulți” Matei 10:32-45.

Iată aici, în câteva cuvinte, chintesență de motivație internă, de voință de a duce la bun-sfârșit datoria, dedicarea totală unui scop lipsit de orice urmă de egoism, reziliență, umilință de sine, ascultare deplină, acceptare conștientă și înțelepciune de a trăi viața cu sens, cu rost.

Dacă Mântuitorul ne-a lăsat o cale atât de clar formulată, de concisă și pe înțelesul tuturor de a ajunge la toate aceste calități, de ce să ne ținem copiii departe de Cuvântul Său? Când un copil crește ascultând cuvântul Evangheliei de suficiente ori încât să îl înțeleagă și să îl țină minte, când acest cuvânt i se coboară din minte în suflet, misiunea părintelui de educare a copilului devine mult mai ușoară, iar obiectivul mult mai ușor de atins. Începeți prin a participa la Sfânta Liturghie cu tot cu copii, puțin câte puțin. Vor deprinde treptat și răbdare, și voință, și înțelegere, și motivare.

(va urma)

 Psih. Irina Petrea

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 98/Martie 2017

[1] Adică din prima decadă a noului mileniu, 2007 fiind ultimul an cuprins în cercetare, ceea ce arată că tendința este deja o certitudine de cel puțin zece ani și că este foarte posibil să se fi amplificat!

[2] Dr. Jean Twenge explorează „Generația Eu”, sau generația „Mi se cuvine”, sau „Milenialii”, cu trăsăturile lor specifice: toleranți, siguri de sine, deschiși la minte, dar și dezangajați, narcisişti, anxioși și neîncrezători.

[3] Arlene Pellicane este conferenţiar american și autor al volumelor „Growing Up Social: Raising Relational Kids in a Screen-Driven World” („Dezvoltare socială: cum să creștem copii care să știe să se relaționeze într-o lume de ecrane”) și „31 Days to Becoming a Happy Wife” („Cum să devii o soție fericită în 31 zile”).