Pr. Ciprian Grădinaru, Belgia

Citeam într-o carte a Părintelui Sofronie (Saharov) că, la un moment dat, Sfântului Siluan i-a scris o rusoaică stabilită în Franţa. Îi cerea să se roage pentru ea, să nu fie nevoită să lucreze în vreun oraş unde să nu poată să ajungă la biserică. Îi mărturisea Sfântului Siluan că nu ştia ce e iadul, căci nu citise prea multe, dar şi-l închipuia ca pe viaţa modernă: plin de confort, doar că fără rugăciuni şi Biserică. Citind acestea, m-am gândit că şi compatrioţii noştri din Occident trăiesc în iadul necredinţei celor din jur. Şi atunci mi-am amintit de povestea pe care acelaşi Părinte Sofronie o spunea adesea, a omului care, după moarte, ajuns în iad, a început să-şi construiască o biserică. La început, diavolilor nu le-a venit să creadă; apoi, convingându-se că omul era chiar serios şi voia să-şi împlinească ideea, au făcut consiliu şi l-au aruncat afară din iad, expediindu-l în Rai.

Aceste lucruri mi-au venit în minte atunci când gândurile mi s-au îndreptat către prietenii noştri din Belgia care au ctitorit acum şase ani o mănăstire, iar acum trebuie să facă iar planuri ca să construiască o nouă biserică: chiar îşi doresc Raiul! Aşa se face că l-am sunat iar pe Părintele Ciprian Grădinaru, şi am început să „analizăm” împreună planurile lor…

 

- Părinte, de când ne-am cunoscut, mi s-a părut că unul dintre subiectele cele mai dragi de discuţie vă este cel al parohiei. Vă e drag să vorbiţi despre parohia dumneavoastră?

– Aşa e. Mi-e drag să vorbesc despre parohie pentru că, aş putea spune, mi-e dragă Biserica lui Hristos. Şi am înţeles că realitatea fundamentală a Bisericii este reprezentată de parohia (sau obştea monahală, dacă e vorba de monahi) din care fac parte, de „biserica locală”, cum i se spune – adică acea comunitate de creştini care ne adunăm într-un anume loc Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie, ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-ne cu El, devenind noi înşine Trupul Lui. Nu pot trăi Biserica în abstract, ci doar fiind bine integrat în parohia mea, asumând-o, înţelegând importanţa acestei apartenenţe. Când fac cu adevărat parte dintr-o anume parohie, fac cu adevărat parte din Biserica Ortodoxă. Parohia mea reprezintă expresia esenţială a Bisericii, şi e identică cu toate celelalte Biserici locale, datorită faptului că parohia-obştea mea mărturiseşte credinţa episcopului meu, iar episcopul meu se găseşte în comuniune de credinţă cu ceilalţi episcopi ai celorlalte Biserici locale. Pentru asta, e foarte important ca parohia din care fac parte să fie autentică.

Pe de altă parte, mi-e „vitală” (dacă mă pot exprima à la Nichita Stănescu!) parohia. Viaţa mea, în concretul ei, o trăiesc în cea mai mare parte în relaţie cu familia, cu parohia şi cu serviciul meu. Apoi vin amicii, vecinii, străinii „întâmplători” etc.

De când am venit în Biserică, aşa cum vă spuneam şi la prima noastră discuţie, în 2013, am fost foarte preocupat de felul în care trebuie şi pot să aplic Evanghelia la viaţa mea concretă, cotidiană. Căci, dacă ţi-e clar un fenomen, dacă îi înţelegi principiile, îl aplici mult mai uşor. E mai simplu să îi dai viaţă. Şi am fost bucuros să văd că, în ce priveşte teologia, şi să spunem chiar teologia vieţii de familie, există o diversitate de cărţi, conferinţe, poziţii şi îndrumări ale Părinţilor care să mă ajute să înţeleg, să-mi corectez abordările.

În ce priveşte parohia, însă, nu am găsit decât ceva cărţi, însă şi acelea, din păcate, cu abordări destul de teoretice. Cele mai serioase şi concrete recomandări de cum putem trăi (şi porunca de a trăi neapărat!) viaţa în parohie le-am găsit la Sfinţii Apostoli Pavel şi Petru. Acum aproape două mii de ani, grijile lor pastorale pentru parohiile nou-născute (căci ce altceva sunt „Biserica din Corint”, ori „Biserica din casa lui Priscila şi Acvila?”) mergeau de la datoria femeilor de a-şi pune baticul pe cap la rugăciune până la cele care ţin de natura relaţiilor între fraţii duhovniceşti. Au vrut, astfel, să ne arate că orice detaliu e important în viaţa duhovnicească, că nu există lucruri neimportante sau la voia întâmplării.

Am fost şi sunt surprins de situaţia asta, de aparenta lipsă a preocupării pentru viaţa în parohie, în comuniune, de-a lungul veacurilor, şi mai cu seamă în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, alături de familie, parohia este acea realitate în care în mod deosebit Îl pot întâlni şi trăi pe Hristos. Îndrăznesc să cred că parohia e, păstrând măsura, echivalentul obştii monahale pentru un mirean. Şi, precum monahului îi e greu fără obştea lui, şi mireanului trebuie să îi fie preţioasă parohia lui, să o caute pe cea mai potrivită pentru „caracterul” său bisericesc. Şi, odată găsită, precum monahul, să caute ca „ieşirile” din ea să fie cât mai rare. De fapt, când dragostea şi viaţa în Hristos îl vor lega de parohia lui, creştinul va tânji mereu să fie cu fraţii săi, aşteptând cu dor să fie iar lângă ei. Poate par lucruri mari cele pe care vi le spun, dar sunt doar constatări din parohia mea, făcute de-a lungul timpului.

Devenit preot, am încercat să ţin cont şi să aplic îndrumările practice găsite în Faptele Apostolilor şi în Epistole, la care am adăugat diferite sfaturi şi principii găsite la Părinţi ai monahismului, pe care le-am adaptat la viaţa de parohie a mirenilor.

- Tot vorbiţi de o „parohie autentică”. Cum o definiţi? Există şi „parohii neautentice”?

– Întrebarea e delicată, dar foarte importantă. Din ce am citit la teologi contemporani (Părintele Sofronie, Părintele Zaharia de la Essex, Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Părintele Gheorghios Metallinós), din ce văd în jur de când am venit în Biserică, am înţeles că o parohie adevărată – o familie duhovnicească – are câteva caracteristici, câteva principii de funcţionare, şi că trebuie să aducă anumite roade.

În primul rând, ea trebuie să fie vie, să fie hristocentrică. Nu e destul să aduni oameni în acelaşi loc (chiar şi pentru Liturghie!), dacă ei nu înţeleg ce fac, de ce vin la biserică. De pildă, se întâmplă în diaspora ca unii ortodocşi prin Botez, dar „nepracticanţi”, să meargă la biserică Duminica din simpla dorinţă de a se întâlni cu compatrioţii. Putem numi grupul acesta de oameni adunare, dar nu adunare euharistică, aşa cum e una dintre definiţiile parohiei.

În plus, ştim că, din raţiuni administrative, în ţările ortodoxe se practică identificarea satelor/cartierelor cu parohiile, însă e imensă uneori distanţa dintre realitatea administrativă şi realitatea Bisericii – în sensul că parohia ar trebui să fie Trupul lui Hristos! Şi cum i-am putea considera ca făcând parte din acest Trup pe cei care, deşi botezaţi, sunt necredincioşi şi nu vin deloc la biserică, ori trăiesc în păcate vădite şi nu le pasă?

„O consecinţă firească, sănătoasă a spovedaniei dese”

Apropo de adunare euharistică: am văzut că, în ultimii vreo douăzeci de ani, a apărut o problemă extrem de frământată pe toate părţile, însă nu neapărat în duh bun: Cum trebuie să ne împărtăşim? Des sau rar?

– Mi se pare că, aşa cum a fost pusă în general problema, nu a făcut decât să creeze încă o polarizare, încă o scindare în sânul Bisericii. Unii au repetat obsedant şi obositor că trebuie să ne împărtăşim des, alţii au sărit ca arşi că „e periculos”! Şi s-au supărat unii pe alţii. Uităm mereu că duhul acesta al dezbinării, al despărţirii, e specific diavolului (cum ne-o arată şi etimologia numelui lui: „cel ce desparte”). Gândiţi-vă şi la alte polarizări care despart pe cei din Biserică: pro/anti-sinaxa din Creta, pro/anti Părintele Arsenie Boca etc.).

În parohia noastră nu am pus obsedant problema unei dese împărtăşanii (deşi cred că, în condiţii de viaţă duhovnicească atentă, aduce mult folos), ci am îndemnat mereu la pocăinţă, la spovedanie deasă. Şi, după câţiva ani, a urmat ca o consecinţă firească, sănătoasă, faptul că mulţi enoriaşi îşi doresc să se împărtăşească mai des, şi sunt trişti în ziua în care merg la Liturghie şi nu se pot împărtăşi. Desigur, toate ale vieţii încep astfel să fie trăite cu atenţie, cu stricteţe, cu conştiinţa curăţată prin pocăinţă şi spovedanie. Împărtăşania nu e un scop în sine, ci un element extrem de important – dar nu singurul – din actul acesta complex al tămăduirii în Biserică, în parohie.

Am înţeles noi înşine, astfel, de ce parohia e numită comunitate euharistică: Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului reprezintă centrul a toate, şi toate se circumscriu dorului şi nevoii enoriaşilor de a se împărtăşi, şi vieţii noi care urmează Împărtăşaniei. Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului (după o pregătire după puteri), suntem oarecum „sudaţi” într-un singur element – Trupul lui Hristos. Aşa primeşti har, aşa înveţi să te rogi, să trăieşti atent, să cauţi să fii mereu în pacea dată de o conştiinţă curată, să-l rabzi pe celălalt – şi, dacă nu-l rabzi, să te pocăieşti că nu l-ai răbdat, să-l ierţi, să-l iubeşti. Numai aşa înţelegi ce se spune mereu la Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii, ca întru un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o-fiinţă şi nedespărţită”. Altfel, îndemnul acesta rămâne o simplă înşiruire de cuvinte.

Pentru cel care face parte dintr-o parohie, intervalul de timp de la o Liturghie la alta reprezintă vremea propriei lupte, nevoinţei de a trăi ascetic, de a se ruga cât mai mult, de a fi cât mai atent la gândurile sale, de a se lupta cu patimile; e vremea strădaniei de a aplica din cele învăţate la spovedanie, la omilii şi sinaxe. De aceea, când ne întâlnim din nou la Liturghie, fiecare aduce ca jertfă lui Hristos toate ostenelile sale, şi acestea se împărtăşesc şi celorlalţi fraţi ai săi, devin Împărtăşanie, Euharistie, într-un sens. Şi astfel, viaţa comunitară (adică în comuniune) ne îmbogăţeşte cu adevărat pe toţi cei care aducem mica noastră osteneală, căci Îl primim în schimb pe Hristos, Care ni se împărtăşeşte tainic tuturor.

Şi aşa se naşte şi nevoia de tot mai multe Liturghii, de a te vedea mai des cu ceilalţi, de a te apropia de ceilalţi, de a le face pe toate împreună; toate, în chip firesc.

„La temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie”

Dumnezeu, în sfatul Său cel mai înainte de veci, a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” Facerea 1:26 – n-a zis: „Să facem oameni”, a zis: „Să facem om”. Cu alte cuvinte, toţi suntem una. Această teologie trebuie trăită cel puţin ca şi aspiraţie, şi n-are nici o valoare dacă rămâne în abstract. Dacă n-am conştiinţa că eu sunt, potenţial vorbind, una cu fratele meu, e limpede că niciodată n-o să ajung una cu el şi e limpede că niciodată n-am să înţeleg taina Sfintei Treimi. Adunare, comunitate, comuniune – termeni pe care îi folosim ades când vorbim despre Biserică – sunt cuvinte care conţin radicalul „un”. Asta e ţinta alergării noastre: să devin una cu fratele meu şi, prin el, cu Dumnezeu. Asta e rugăciunea pe care o înalţă Domnul Hristos pentru noi, asta îşi doreşte pentru noi: ca toţi să devenim una, precum El şi Tatăl una sunt cf. Ioan 17:11.

- Vreţi să spuneţi că în parohie trebuie să ne simţim ca în familie?

– Într-adevăr, s-ar putea spune că la temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie. Parohia este locul unde putem trăi o altă înțelegere a ceea ce înseamnă adevărata rudenie, pe care Hristos o lămurește limpede când vine cineva la El și Îi spune: „Te caută mama Ta și frații Tăi”. Iar Domnul îi răspunde: „Cine sunt mama Mea și frații Mei? Sunt aceia care fac voia Tatălui Meu” cf. Matei 12:47-49, şi ne arată astfel că venise vremea unei noi definiri a familiei, în sens evanghelic, că rudenia trupească nu mai are atâta relevanță. Dacă e să continuăm gândul Domnului, înţelegem că noi înşine trebuie să căutăm să facem voia Tatălui, ca să intrăm în familia Lui. Familia Lui înseamnă că trebuie să avem drept mamă Biserica şi drept tată un duhovnic, un Părinte care să ne nască în Hristos. Și mai avem nevoie de frați duhovnicești, ca să facem parte dintr-o familie în care să învăţăm să iubim, dar şi care să ne susțină, ca să nu ne fie frică atunci când ne vom certa cu vrăjmașii noștri la poartă cf. Psalmul 126 – vrăjmașii fiind diavolul, patimile.

Scrie Părintele Sofronie că nimeni nu se poate mântui singur și că – înfricoşător lucru! – nimeni nu se poate mântui cu de-a sila. Dumnezeu nu ne poate forța libertatea. Asta înseamnă că e de datoria noastră, ţine de stăruinţa şi determinarea noastră să căutăm această familie, să căutăm pe acești frați, pe acest Părinte care să ne nască, și să ne lăsăm născuți. Iar de aici trebuie să începem o altă mare nevoinţă: aceea de a crede că nu întâmplarea sau contextul socio-istoric ne-au adus împreună, ci că Hristos ne-a pus împreună, și să ne luptăm să păstrăm această legătură. Este nevoie de multă credinţă şi statornicie ca să cred că parohia mea este locul unde m-a pus Domnul să-mi duc lupta, unde trebuie să-mi trăiesc pocăinţa, viaţa, şi unde trebuie să-mi câştig mântuirea. Însa numai nevoinţa aceasta – trăită de fiecare enoriaş – o să transforme o parohie fizică, administrativă (în sensul în care vorbeam mai devreme, de adunare de oameni în aceeaşi biserică), într-o adunare euharistică, într-o parohie duhovnicească, unde Duhul Sfânt sălăşluieşte, unde omul învaţă că el este un mădular al Trupului lui Hristos, care este parohia lui. Şi că, rupt de Trup, orice mădular e sortit morţii.

Familia este un dar al lui Dumnezeu, cu care intrăm în istorie. Căci, printr-o familie, printr-o sămânță de bărbat și una de femeie, Dumnezeu a găsit de cuviință pentru fiecare dintre noi să ne aducă în istorie. Și eventual, fiind născuți într-un context favorabil, să putem fi și botezați, să intrăm și în Biserică. Se întâmplă uneori însă, aşa cum cunoaştem în istorie mai multe cazuri nefericite, ca familia cea după trup să-i împiedice pe unii membri ai ei să ajungă în Rai – în timp ce familia duhovnicească este în așa fel concepută, consfinţită de Hristos în Evanghelie, în teologia Bisericii, încât să fie trambulină spre Rai, să fie locul, mediul în care ne naștem întru veșnicia cea cu Hristos.

„Dacă nu vrei să te dăruieşti, nu vei şti niciodată ce e bucuria”

- Care este încercarea cea mai grea cu care se confruntă omul ce vrea să se integreze, să trăiască, să-şi asume o astfel de existenţă în viaţa de parohie?

– Ca şi în viaţa de familie, mi se pare că este lupta de a te smeri și de a sluji celuilalt.
Totul începe de la a mă identifica pe mine însumi ca fiind aproapele celuilalt și a nu mai avea pretenții ca celălalt să-mi fie aproape și să mă ajute cf. Luca 10:25-37, de la a-l vedea pe celălalt ca pe fratele meu, de care nu sunt vrednic. „Fratele meu este viaţa mea!”, spune Sfântul Siluan. Dacă vreau să devin asemenea lui Hristos, atunci neîncetata mea osteneală, gândul pe care trebuie să-l cultiv este să lupt să-l slujesc pe aproapele meu. Când zic „a-l sluji pe aproapele” nu mă gândesc la nu-ştiu-ce lucruri mari, ci la osteneala faptei „mici” de zi cu zi.

Zic nevoinţa faptei mici pentru că multora ni se pare că trebuie să facem fapte mari şi glorioase ca să ne putem numi cu adevărat creştini. Eu, însă, mă gândesc la cele care-mi umplu inima de bucurie adesea, privind în jurul meu: mă bucur când îmi văd fraţii şi surorile ajutându-se unii pe alții, bucurându-se unii pe alţii, ascultându-mi rugămintea de a „sparge” cástele (cunoaştem cu toţii tentaţia de a merge să vorbim, de a ne vizita exclusiv cu cei de acelaşi nivel cultural şi social cu noi), smerindu-se şi dând celuilalt dreptate sau întâietate; mă bucur când îi văd îndurerați că au aflat de o suferinţă a unui frate şi vin la mine să-mi propună felurite căi de a-l ajuta – atât cu rugăciunea, cât şi cu fapta; mă bucur atunci când văd pe frații mei legănând copiii altora, luând copiii altora în grijă pentru un răstimp, ca să dea astfel familiei cu mai mulţi copii posibilitatea să se bucure şi ei de Liturghie, să se odihnească sau, pur şi simplu, să mai rezolve diverse probleme casnice. Faptele acestea bune „mici” şi dese, trăite în concretul vieţii, aduc cu adevărat deschiderea către celălalt, lărgirea inimii la care ne îndeamnă Evanghelia. Cred că mai cu seamă pe calea aceasta putem nădăjdui să ajungem să simţim că devenim frați cu cei cu care ne întâlnim la biserică. Altfel, trăind izolat, cultivând selectiv relaţii cu nişte enoriaşi mai „speciali”, vom rămâne într-un creştinism „virtual”, adică inexistent.

Cel care slujeşte pe ceilalţi învaţă să se jertfească. Ce înseamnă a se jertfi? A se dărui şi a dărui, a înţelege că absolut tot ce avem e darul lui Dumnezeu. Iar darul lui Dumnezeu este precum manna dată poporului ales când străbătea pustia. Vă amintiţi că aceia care şi-au făcut rezerve au găsit-o stricată. Aşa e şi cu noi şi cu darurile noastre, fie ele timp, bani, putere de muncă sau orice altceva: se strică dacă nu le activăm, dacă nu le folosim, împărtăşindu-le cu fraţii pe care Dumnezeu ni i-a dat. Asta e o taină a dragostei: să ştii că tot ce ai tu e de la Domnul, să dăruieşti din toate cele primite, şi să fii încredinţat că Dumnezeu îţi va dărui iarăşi înzecit, însutit. Dar dacă nu vrei să dăruieşti şi să te dăruieşti, nu vei şti niciodată ce e bucuria.

„Prieten e cel care nu te judecă”

- Şi, totuşi, mi se pare destul de greu să ajungi la o astfel de măsură duhovnicească, în condiţiile în care, apropiindu-te atât de mult de celălalt într-o viaţă de parohie, după cum o descrieţi, e anevoie să nu începi să judeci, confruntându-te cu realităţile crude, adesea descurajante ale vieţii şi ale neputinţelor celor din jurul nostru…

– Desigur că întâlnirile mai dese cu ceilalţi parohieni, şi în afara bisericii, comportă riscul de a-i vedea mai omeneşte, şi, prin urmare, de a-i judeca, de a-i osândi: „Uite cum vorbeşte”, „Uite cum mănâncă”, „Uite cum şi-a mobilat casa”, „Uite cum se poartă cu soţia, copiii, soţul” etc.

Odată cu naşterea în istorie a Bisericii, în ziua Cincizecimii, a apărut o nouă categorie de relaţionare umană: aceea de fraţi în Biserică. Frate în greacă se zice adelfós, etimologic însemnând „din acelaşi pântece” – al Bisericii. Eu îndrăznesc să spun că, în parohie, trebuie să adăugăm încă o categorie, aceea de prieten duhovnicesc, în sensul frumos în care scria cândva Antoine de Saint-Exupéry: „Prieten e cel care nu te judecă”. Mă gândesc adesea că ceea ce face cel mai mult rău într-o parohie, ceea ce împiedică cel mai mult naşterea unei adevărate parohii- familie e că ne judecăm, că nu ne cruţăm, că ne invidiem, că ne osândim unii pe alţii. De aceea trebuie să învăţăm şi să ne ostenim să devenim prieteni, adică să nu ne mai judecăm atât. În sensul acesta, le vorbesc fraţilor mei despre acest lucru important: trebuie să devenim prieteni duhovniceşti. E mare lucru să ai un frate, dar e şi mai mare lucru când fratele ţi-e şi prieten!

De multe ori, se întâmplă că găsesc o biserică, o parohie unde îmi place și vreau să rămân. După o vreme, însă, ca și în căsătorie, fără ca eu să ştiu, până să apuc să înţeleg tâlcul celor pe care le trăiesc, se ridică harul de pe ochii mei (har care mă ținuse într-o „orbire” a dragostei), pentru ca eu să încep lupta de a-mi arăta credincioşia faţă de darul lui Dumnezeu. Şi ce fac eu? În loc să lupt cu omul vechi din mine, rob al patimilor, încep să lupt cu ceilalţi. Bolnav de mândrie şi plin de autojustificări, încep să văd nedesăvârșirile celorlalți. Şi încep să îi judec (până la adâncul decăderii, bârfa), şi astfel mi se răceşte inima şi mă îndepărtez de ei. Însă acesta e momentul în care ar trebui să îmi amintesc că vremea vieții acesteia nu e de judecată. Ziua întâlnirii cu Hristos e ziua Judecăţii. Vremea acestei vieți e de iertare, de împăcare, de apropiere de celălalt. De câte ori văd o greşeală, ori ceva care sună fals, ori ceva ce e urât la Părintele meu, la aproapele meu, datoria mea – dacă vreau să devin fiu sau frate duhovnicesc – este să plinesc nedesăvârșirea lui cu propria mea rugăciune, cu propria mea pocăință, cu propria mea luptă de a-l ierta, de a-l îngădui și de a-i purta sarcinile, cum îndeamnă Sfântul Pavel.

E neînchipuit de important să nu ne judecăm, să ne purtăm neputințele unii altora. Am propus fraţilor mei o imagine plastică, o „parabolă modernă” dacă îngăduiţi, un joc de copii: când unul face o mică scobitură într-o tăbliţă din ceară, altul trebuie să vină repede și să o astupe cu plastilină. Tăbliţa de ceară reprezintă viaţa noastră comună, scobitura e păcatul meu, slăbiciunea mea, iar plastilina e rugăciunea ta pentru mine când mă vezi slab, când mă vezi greşind.

 (va urma)

 Material realizat de

Gheorghe Fecioru 

 

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 97/Februarie 2017

Vreme pentru ctitorire

De ceva vreme, parohia păstorită de Părintele Ciprian Grădinaru trebuie să părăsească biserica din Vedrin-Namur (locul slujirii timp de şase ani) și să caute o altă biserică. Nu puţine au fost rugăciunile şi frământările pentru a găsi locul potrivit, şi iată că Domnul nu a întârziat să răspundă acestor rugăciuni cum numai El ştie, dăruindu-le o mare bucurie: au găsit o clădire destul de încăpătoare într-un sat de lângă oraşul Leuven, unde ar putea continua rugăciunile, o mică şcoală românească pentru copiii celor din parohie şi loc totodată al întâlnirii tuturor în Hristos. Mai este încă un dar. Numai dacă vor strânge în următoarele două luni aproximativ 60.000 € (plata taxelor de înregistrare), se vor putea ulterior angaja la un credit pentru a cumpăra această clădire, pentru a avea o biserică a lor. Astfel vor putea avea un loc aşa cum şi-au dorit – loc de tămăduire, loc de sfințire și de mântuire, după cum spunea Părintele Sofronie.

Ne-am bucura şi v-am fi recunoscători foarte dacă i-aţi ajuta fiecare după posibilităţi, căci vedem în această parohie, în acest aşezământ un adevărat model de comunitate creştină care are în centru Biserica şi alături şcoala, cu toate celelalte necesare unei comunităţi vii ale Bisericii lui Hristos.

Contul asociației care cumpără imobilul:

TRIADA asbl, Rue de Crécou 57, 1350 Orp-Jauche Belgique

IBAN: BE50 7360 2390 5918 BIC: KREDBEBB