pr. Cristian Danu

Un proverb spune că „omul sfințește locul”. Dar pentru acesta este nevoie de trudă, de dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, de credință puternică, dar și de curaj. Avându-le pe toate acestea, Părintele Bogdan-Cristian Danu a reușit să aducă lumină și nădejde în sufletele mai multor persoane dintr-un sat marginalizat, Negrenii de Sus din județul Teleorman. Începând din toamna acestui an, sfinția sa oferă zilnic o masă caldă la peste 80 de suflete, dar și educație creștină copiilor din sat, prin orele speciale de cateheză. Fie ca exemplul său de dăruire față de aproapele aflat în nevoi să fie urmat de cât mai mulți dintre noi!

Părinte, cum ați demarat acest proiect?
– În primul rând, m-am gândit la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din Fericiri: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” Matei 5:7. De aceea, pentru a putea primi ajutorul lui Dumnezeu, pentru a ne învrednici cât de puțin de mila lui Dumnezeu, am zis să facem și ceva fapte bune în mod organizat.

În prezent centrul social, alcătuit din trei clădiri ridicate în jurul bisericii, chiar pe terenul din curtea bisericii, este încă în construcție. Prima clădire pe care am ridicat-o este cantina socială, care are bucătărie, sală de mese, grup sanitar, tot ce este nevoie. Este dată în folosință de anul trecut și aici se servește masa caldă. Aici se fac și parastasele celor ale căror familii nu au condiții acasă să facă un astfel de eveniment, o astfel de masă – și oricine are de făcut o pomană, și nu are condiții și spațiu, poate veni la noi. Proiectul centrului cuprinde o a doua clădire, care este ridicată în prezent „la roșu”, și urmează o a treia
clădire, care va fi ridicată în anii următori, când va rândui Dumnezeu. Clădirea a doua are două cabinete medicale, două camere de cazare temporară, două săli de studiu cu sală de lectură și atelier de creație, o pivniță și o magazie de alimente. A treia clădire va fi un cabinet de mediere și un birou administrativ parohial.

„Doamne, este pentru Tine!”

Care au fost cele mai grele momente de când ați demarat proiectul până acum?
– Din mila Maicii Domnului, momentele grele ne-au ocolit, nu îmi amintesc un moment foarte greu. Sigur, au existat momente de tensiune, de încordare, în sensul că eu nu am avut nici o stabilitate financiară, nu am avut nimic promis, nimic garantat din punct de vedere financiar ca să pot să împlinesc acest vis al meu și al consilierilor de la biserică, de a avea un astfel de așezământ social. Neavând această stabilitate, nu am putut aștepta să strâng o sumă anume, sau să adun anumite materiale, ci a trebuit să iau cu împrumut materiale, să le aduc la biserică și să începem centrul social achitând pe parcurs. Iar oamenii, pe măsură ce vedeau că se lucrează și că avem gânduri serioase, ni s-au alăturat, din mila Maicii Domnului. Am împrumutat, deci, materiale de construcție, am adus voluntari care erau buni meseriași și am început lucrarea. Ușor-ușor, prin promovarea unor filmulețe și imagini pe care le-am postat pe Internet, pe Facebook, au venit și cei care ne-au susținut.

– Părinte, sunt momente în care vă gândiți că a doua zi nu aveți ce să le puneți pe masă acestor oameni
care vin cu speranța că vor mânca acolo?
– Nu m-am gândit nici o clipă la faptul că nu o să am a doua zi ce să le dau să mănânce. Dacă tot m-ați întrebat de un moment mai greu: au fost momente când nu am putut să achit acele materiale pe care le luasem, dar nu am avut altă ieșire decât rugăciunea la Maica Domnului: „Măicuța Domnului, nu mă lăsa!”. Un paraclis, un acatist, o rugăciune spusă din inimă pur și simplu m-au ajutat să aflu un om – să mă afle el, de fapt – care m-a susținut și a achitat o factură sau două.
Când am început să construim cantina socială, am construit-o cu bani puțini, dar, pentru că trebuia finalizată clădirea, am apelat la o persoană care mă putea ajuta și care a rămas în istoria satului – el fiind fiu al satului, dar plecat în alt județ. Mi-a promis că mă va ajuta foarte mult, și m-a ajutat, de altfel. La partea a doua a lucrării nu am mai avut susținere din partea dumnealui și am fost nevoit să apelez la alte persoane. Atunci o persoană mi-a spus „Da, o să plătesc eu, luați pe datorie materialele, că vi le achit” – dar, când a fost să achite, nu a mai răspuns la telefon, nu a mai putut. Atunci, iarăși, cu rugăciune, cu răbdare, cu nădejde că nu mă va părăsi mila lui Dumnezeu… Am zis: „Doamne, este pentru Tine! Măicuța Domnului, ce am făcut aici nu am făcut pentru mine și nu e pentru mine, deci nu pentru vrednicia mea vreau să se întâmple lucrurile bune aici, ci pentru folosul celor care au cu adevărat nevoie de ele!”. Și, într-adevăr, același om care m-a ajutat să ridic la roșu clădirea a revenit și a zis: „Vreau să văd și eu aici ce s-a întâmplat, cum s-a făcut, ce s-a finalizat”, apoi a spus: „Vreau să văd cât este datoria la depozitul
de materiale de construcție”. Când a văzut valoarea – mare, foarte mare chiar –, dânsul a zis foarte bucuros: „Voi plăti eu tot”. Și atunci am considerat că este o minune a Maicii Domnului. Pentru
mine a fost un moment de încordare, de tensiune lumească și omenească, pentru că nu știam cine va putea să îmi plătească această sumă.

Când aveam nevoie de scaune, de mese, de mobilier, de tot felul de aparatură electrocasnică. Am postat pur și simplu pe Facebook faptul că este gata clădirea și e nevoie de ajutor. Oamenii s-au solidarizat, s-au înștiințat între ei și au venit pur și simplu din diferite locuri ale țării, chiar și de peste hotare, unii cu mese, alții cu scaune, m-au sunat și m-au întrebat ce mai e nevoie, unii au adus electrocasnice, alții bani și am cumpărat mobilier pentru bucătărie și toate celelalte necesare. Am considerat că este tot o minune.

M-a chemat cineva și mi-a zis: „Alimentele cine o să le aducă?” Zic: „Asta e ultima problemă. Alimentele vor fi.” „Dar de unde știți?” „Așa cred, că alimentele vor fi ultima problemă”. Întradevăr, acum cred eu că alimentele sunt ultima problemă, dar nu în sensul că avem ceva asigurat și concret, că cineva ne-ar fi spus: „Domnule, îți asigur eu alimentele pe o perioadă de…” Nu, nu în sensul acesta; în sensul că, pur și simplu, de la o săptămână la alta se găsesc persoane care află despre noi și care vor să ajute, sau cei care au ajutat revin și ne ajută din nou. Sunt și oameni care depun în cont bani, după posibilități, iar noi, la sfârșit de săptămână, verificăm contul și putem să mergem la hipermarket să facem cumpărături. Facem aprovizionarea săptămânal; în fiecare zi de vineri mergem la cumpărături, facem colectarea darurilor pe care le oferă credincioșii, fie că e vorba de alimente, fie că e vorba de alte lucruri
de trebuință, haine pentru copii sau alte lucruri. În fiecare zi de vineri noi facem această colectă și aceste cumpărături, și le ducem cu o mașină donată centrului social.

„Simțim lucruri pe care nu le putem transmite în cuvinte”

– Părinte, întindeți o mână de ajutor atâtor oameni. Ați observat că s-a schimbat ceva în sufletele lor?
– Da, în mod sigur s-au schimbat multe în inima lor, în sufletul lor, pentru că „credința fără fapte este moartă” Iacov 2:26. Facem faptele acestea împreună – împreună ne rugăm, împreună servim la mese, împreună ne ajutăm cu ce putem și mergem mai departe în viața aceasta. Și ei se folosesc de pe urma  lucrărilor mele, și eu mă folosesc de pe urma lor.

Am observat că părinții sunt mai bucuroși că au copiii apropiați de biserică. Spunea o mamă că e foarte bucuroasă pentru că unul din copiii ei nu mai vrea să mai mănânce de dulce în ziua de vineri, a înțeles că e de mare ajutor și îi folosește postul în zi de vineri. Mi-a mai spus că și ea și familia ei au început să postească de când am început acest proiect la biserică. Este mare darul Maicii Domnului pentru noi, pentru că și alți părinți, de exemplu, vin la biserică acum, ceea ce înainte nu se întâmpla. Pentru că vin copiii, și părinții lor au început să vină la biserică.

– Ne puteți împărtăși din cuvintele de mulțumire pe care vi le spun oamenii?
– Sunt copii nevoiași, unii mai nevoiași decât ceilalți. Acești copii pur și simplu te înduioșează, te fac să îți dea lacrimile când sunt la masă și mulțumesc din toată inima că nu au mâncat așa mâncare bună acasă, că nu știu ce s-ar fi făcut dacă nu ar fi fost această masă caldă. Este de nedescris, este un lucru extraordinar. Așa cum merge cineva din buna lui credință și așteaptă ore în șir la sfintele moaște, și ajunge apoi să trăiască o mare bucurie, de nedescris în cuvinte, așa și noi simțim niște lucruri pe care nu le putem transmite în cuvinte.

Am avut de curând vizita unei doamne care e plecată în Italia, dar care are încă părinții în sat – de fapt doar tatăl mai trăiește, este foarte bătrân. După ce a venit acolo, la Sfânta Liturghie, am intrat pe urmă împreună la masă, și după ce le-am spus câteva cuvinte copiilor, i-am mai învățat câte ceva, ea s-a ridicat, a mulțumit și a zis că nu credea să se întâmple ceva la noi în sat, fiind posibilitățile foarte reduse, foarte mici și satul foarte defavorizat din toate punctele de vedere. A izbucnit în lacrimi, ne-a adus cuvinte de laudă – ceea ce nu era cazul, dar ea așa a simțit să se manifeste – și să spună că ne va susține și ea cu ce va putea, când va putea, cu rugămintea să îi ducem o masă caldă și tatălui ei care e văduv, e singur, are 90 de ani. Așa am făcut din momentul acela.

– Cred că aceste cuvinte vă încurajează, vă dau putere să mergeți mai departe…
– Așa este. Noi, ca oameni, avem nevoie din când în când de sprijin. Nu așteptăm laude – știm că e slavă deșartă, suntem conștienți de lucrul acesta. Nu așteptăm lauda oamenilor, mă feresc personal de această laudă a oamenilor, dar uneori, când auzi un cuvânt bun, un cuvânt frumos la adresa ta, la adresa muncii pe care o depui acolo și a efortului – pentru că sunt nopți pe care uneori le fac albe, uneori adorm la 2 sau la 3 noaptea, pentru ca să fie bine acolo… Nu e ușor și ai nevoie de aceste cuvinte, mă hrănesc uneori cu ele și îmi dau putere să merg mai departe, că nu e de ajuns doar să te susțină familia, e necesar să te susțină și un om străin, și un om care este acolo și care muncește cot la cot cu tine.

„Școala de după școală”

– Vă dedicați foarte mult acestui proiect, vă ia mult timp. Cum vă afectează viața de familie, de tată și
de soț?
– Am trei copii și, slavă Domnului!, mulțumesc lui Dumnezeu că ei sunt pe aceeași linie cu mine. Cei doi băieți mai mari sunt deja la seminar, soția este asistent medical, dar este implicată și în viața bisericii și are credința ei lucrătoare. Nu aș vrea să intru în detalii, dar mă susțin foarte mult. Ei au văzut că tot ceea ce fac eu, nu fac ca să dezbin familia, ci o fac ca să îi unesc pe toți – și atunci și ei mă susțin, și lor le place această idee de a fi în slujba aproapelui.

Preoția nu este ușoară, am spus lucrul acesta multora și în special soției mele înainte de a ne căsători. I-am spus că trebuie să fim în slujba aproapelui, că mie îmi este drag să fiu preot, deci nu privesc preoția ca pe o meserie – e o misiune sfântă, lucrăm cu sufletul omului.

– Părinte, ați demarat acest proiect greu, dar important pentru un sat defavorizat. Cum se schimbă oamenii din jur, comunitatea, când înflorește un astfel de proiect în care, cum ați spus, vă puneți în slujba aproapelui?
– Proiectul vine să înflorească, oarecum, viața satului, pentru că în sat nu mai există condiții pentru un trai decent – există doar biserica și acest așezământ social, un dispensar comunal, unde vine un medic de familie să își desfășoare activitatea. Acum, biserica noastră încearcă să suplinească și școala, care nu mai este aici, a fost mutată la nivel de comună, la câțiva kilometri, unde copiii ajung cu microbuzele școlare.

Biserica aceasta și proiectul acesta, în mod special, ajută să îi facă pe oameni să înțeleagă că, de fapt, trebuie să fim serioși, trebuie să fim credincioși, trebuie să muncim, să fim harnici și să fim educați – pentru că prin acest proiect noi și educăm copiii: desfășurăm ore de Religie, facem gramatică cu ei, avem și alte activități, cum ar fi de orientare pe hartă la Geografie. Deci nu ne rezumăm numai la un prânz, noi
suplinim și școala cu ce putem noi. Încercăm ca în această a doua clădire să avem „școala de după școală”, și profesorii care au ieșit la pensie, care sunt în sat și sunt încă în putere, să ne dea o mână de ajutor, încât copiii care sunt dornici de carte, dornici să învețe mai bine la școală, să fie susținuți cu câteva ore gen meditații, și să fie susținuți, cu probleme la Matematică, cu ore de studiu la Limba Română pentru examene și pentru alte lucruri care le vor folosi în viață.

În cadrul proiectului avem și o oră de cateheză, pe care o desfășurăm în fiecare Duminică după Sfânta Liturghie. Avem anumite teme și nădăjduim ca, odată cu finalizarea celei de-a doua clădiri, să avem și o sală amenajată cu birouri, cu bănci. Vrem să facem aici și ore de Engleză, de limbi străine, cu ajutorul unor voluntari care sunt profesori în București sau în orașele apropiate de parohia noastră. Vrem, de asemenea, să aducem aici oameni care să îi învețe pe copii meserii; vrem să facem un atelier de creație unde fetele să învețe cele ale fetelor, băieții cele ale băieților. Vorbeam cu cineva care are un atelier de croitorie să vină să le învețe pe fete, altă persoană cu care am vorbit are un atelier de încălțăminte – adică o fabrică de încălțăminte, unde se face manual încălțăminte – și să îi învețe pe copiii care, poate, vor vrea să îmbrățișeze această meserie. E foarte important, pentru că se pierd aceste meserii.

Tot timpul i-am încurajat pe copii și le-am spus că nu trebuie să rămână neapărat la stadiul la care sunt acum, pentru că ei au pomenit poate sărăcia, o lipsă de orice fel în familiile lor. Le-am spus că sunt datori să își depășească condiția prin învățătură, prin credință și prin muncă, astfel încât să ajungă să le fie cinste și mângâiere părinților, și nu să le fie de rușine.

„Să facem totul ca și cum Dumnezeu ar fi mereu de față”

– Părinte, astăzi parcă s-au răcit relațiile dintre oameni, nu ne mai pasă de cel de lângă noi. Care ar fi soluția să renaștem în sufletele noastre dragostea și grija față de aproapele?
– Soluția este să ținem rânduiala Bisericii. Îmi spunea Părintele duhovnic, când l-am întrebat odată ce să fac ca să îmi fac datoria și să mă mântuiesc: „Slujba ta să fie deplină!”. Atunci Părintele duhovnic nu s-a referit numai la slujba bisericească, la Sfânta Liturghie și la celelalte, s-a referit la toată activitatea pe care eu aveam să o desfășor în parohie. Dacă merg cu gândul mai departe și mă refer la viața mirenilor și a credincioșilor de rând, și la ei este valabilă această vorbă, acest cuvânt. Le-aș spune că, dacă ei își fac datoria și trăiesc în ascultare față de mai-marii noștri, să dăm cezarului ce e al cezarului, lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și atunci toate celelalte se vor adăuga nouă.

Să facem totul ca și cum Dumnezeu ar fi de față tot timpul, să nu cădem într-o nepăsare, întro indiferență – pentru că ăsta este, după părerea mea, pericolul suprem. Inclusiv preoții și ceilalți pregătiți să-i ajute pe semeni, care trăiesc în slujba aproapelui și au meserii, care îi susțin pe semeni, pot cădea într-un  formalism, în ceva care este rutină. Să căutăm să nu dezamăgim, să căutăm să acționăm conform proverbului „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

Acestea, zic eu, ar fi suficiente încât să renaștem și încât să ne păstrăm linia aceasta care duce la  Dumnezeu – chiar dacă este uneori anevoioasă, chiar dacă este strâmtă, cum știm, cărarea aceasta duce sigur la Hristos. Dacă ești hotărât să faci lucrurile bune ca pentru Dumnezeu, ca pentru mântuirea sufletului tău, este greu, cel puțin la început, ai câteva ispite, dar pragul nevăzut este aproape și, când l-ai trecut, nu mai simți decât că îți dorești să ții linia aceasta și să te mântuiești.

– Părinte, poate mai sunt preoți sau oameni de bună-credință în această țară care vor să vă urmeze
demersul. Ce sfaturi le dați?
– Desigur că mai sunt preoți care fac lucrul acesta, care îi ajută pe semeni, dar oamenii nu îi cunosc, pentru că nu se mediatizează – și este o durere lucrul acesta! – cazurile de oameni care fac fapte bune. Le-aș spune că totul trebuie făcut ca pentru Hristos, totul trebuie făcut în ideea și cu convingerea că așa poate ne mântuim și noi. Deci, cu gândul la mântuirea sufletului să fie fiecare, și cu gândul la Maica Domnului, cu gândul la Sfinții ocrotitori, pentru că așa cum nici Sfinților nu le-a fost ușor să ajungă la Hristos, la Dumnezeu, nici nouă nu ne este ușor – dar este posibil.

                                                                                        Material realizat de Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 95/Decembrie 2016

Cei care vor să susțină acest proiect pot dona Asociației „Casa Plină” în contul BCR RO11 RNCB 0304 1502 5997 0001.
Părintele Cristian Danu poate fi contactat la numărul de telefon 0763.619.189 sau la adresa de e-mail contact@asociatia-casa-plina.ro