Zilele trecute, întorcându-mă către casă împreună cu doi prieteni, cum drumul era deja puțin înzăpezit, am găsit răgazul de a schimba câteva gânduri privind actualitatea românească. Printre altele, în discuție a fost pomenit un om, persoană publică în România, care a făcut bine cât s-a putut, după puterile lui, însă cât se poate de discret. „Dar nu știi”, îmi zice prietenul meu, „că acesta este finanțat de Soros?”.

Povestea m-a pus pe gânduri, căci, dacă ești mai atent, formula se aplică astăzi la aproape oricare persoană publică din spațiul românesc. Mă voi referi de data aceasta la persoana în discuție, care mai întâi a fost stigmatizat ca legionar, dar paradoxal și ca informator al Securității, pe urmă a ajuns să fie acuzat de unii că este colaborator al lui Putin, iar de alții al americanilor, pentru a ajunge să fie socotit acum, iată, drept un alt întreținut al lui Soros și mason. Nu contează, de asemenea, că virtualii săi susținători sau finanțatorii lui sunt din partide complet contrare, care se luptă între ele, nu contează că legionarii nu pot fi și comuniști, iar informatorii Securității comuniste nu puteau fi concomitent și adevărați legionari. Ce importanță are faptul că omul este un creștin practicant și un apărător al valorilor morale tradiționale? Esențialul este ca dușmanului sistemului să i se aplice toate etichetele cu putință, astfel încât fiecare român, indiferent de orientare, de partid sau de ideologia asumată să poată găsi în el un potențial dușman: fiecare să-și poată alege eticheta care îi convine cel mai mult.

De fapt, astfel am înțeles că într-o societate mediatică, unde persoanele și actele lor dispar în spatele imaginii pe care le-o face presa, mai puțin contează adevărul, cât interesele care stau în spatele  mediatizării respective. Asta înseamnă că serviciile de informații, sau cei care în mod organizat controlează imaginea publică prin mass-media, pot avea un acces foarte simplu la formarea oricărei opinii publice, în funcție de profilul ideologic al fiecăruia, de afinități, așteptări sau slăbiciuni. De fapt, etichetele despre care vorbeam sunt aplicate astăzi contextual prin rețelele de socializare. Este mult mai simplu să aplici eticheta de „putinist” într-o rețea de tineri cu orientare libertariană de tip neomarxist, unde dușmanul cel mai mare este Rusia, și, de asemenea, este mai potrivit să stigmatizezi pe cineva ca „sorosist” într-o rețea de socializare unde se află mai mulți oameni din zonele creștine ale societății, oameni ce luptă pentru valori pro-viață sau pentru un spirit mai tradiționalist.

Repetiția – argumentul principal al veridicității 

Faptul că etichetele pot fi aplicate aceleiași persoane nu mai are nici o importanță, atâta timp cât cele două sfere de reflexivitate, sau „bârfă mediatică”, sunt complet disjuncte. Așa se face că numai câteva persoane infiltrate în astfel de rețele de socializare pot, în numai 24 de ore, să facă ca un mesaj să ajungă
la câteva milioane de oameni. Chestiunea, statistic vorbind, poate avea o precizie foarte mare, cu erori de numai 3-5%. Răspândirea se va datora însă tuturor celor care fără nici un discernământ, numai pentru că sunt sensibili la temă, dau mai departe materialul. Ei nu realizează însă că astfel nu fac altceva decât să contribuie la unul dintre cele ma eficiente mijloace de persuasiune din istoria umanității: repetiția. Căci argumentul principal al veridicității unei minciuni, oricât ar fi aceasta de mare, nu este altul decât repetarea ei de cât mai multe ori – să fie auzită din cât mai multe (blo)guri.

Mai grav mi s-a părut însă faptul că această filozofie funcționează foarte bine și printre oamenii din  biserică, atât în ceea ce privește aspectul politic sau social al chestiunii, dar mai ales – și mai dureros! – în ceea ce privește credința. Etichetele care se pare că în următoarea perioadă vor câștiga tot mai mult
credit în mentalul colectiv al acestor oameni vor fi cele de „ecumenist” și „antiecumenist”.

Ce este mai frumos decât să te lupți pentru credință? Și totuși, și aici, ca și în spațiul profan, nici teologia și nici faptele evlaviei sau ale credinței nu mai au prea mare relevanță. Oameni adeseori plini de frustrări sau chiar cu probleme psihologice, complet străini de învățătura și duhul Ortodoxiei, ajung peste noapte formatori de opinie. Pe Internet e mai puțin important cine și ce cunoaște, și sfințenia vieții, căci persuasiunea stăpânirii mijlocului biruie, cel mai probabil.

Creștini practicanți renunță la sfintele slujbe în favoarea nesfârșitelor controverse pe tema ecumenismului. Ba chiar și despre monahi auzim aceasta, căci este ușor atunci când nu ai lucrare lăuntrică să fii preocupat mai mult de cele dinafară – de parcă aceasta este învățătura Sfinților Părinți! Nu spunem
că învățătura de credință nu este importantă, însă acest lucru ar trebui să se vadă în primul rând în nivelul de cateheză, în lectura Pidalionului și a Filocaliei, în adâncirea învățăturii de credință, ca să nu mai vorbim de cunoașterea și urmarea Evangheliei, și pe urmă a ne arunca precum leii la gâtul celuilalt, dacă aceasta credem că este soluția apărării dreptei-credințe…

Nu avem decât o singură armă, Dragostea

Necazul în ambele cazuri, profan și religios, este acela că astăzi românii sunt dispuși să creadă ceea ce li se servește. Sunt deschiși mai curând să judece și să osândească decât să dialogheze sincer în căutarea Adevărului. Acesta este motivul pentru care etichetele sunt și îmbrățișate cu atâta ușurință. De ce trebuie
să fim oare atât de dezbinați, de ce trebuie să ne lăsăm îmbolnăviți de zavistie, de ce suspiciunea este mai mare decât încrederea? Sunt oare acestea virtuți evanghelice, ca să ne putem îngădui a ne mândri că suntem un popor creștin care Îl urmăm pe Hristos?

Desigur, cei care urmăresc să stăpânească lumea lucrează astăzi, mai mult și mai eficient ca niciodată, prin intermediul dezbinării ca să-și desăvârșească controlul asupra populațiilor – iar aceasta nu este alta decât lucrarea celui rău, de când e lumea, el însuși având numele de diavolos, adică cel care desparte. Iar dacă dezbinarea este logica lucrării antihriștilor în lumea noastră, pentru a ne putea opune acestei lucrări, rămânând ai lui Hristos, nu avem decât o singură armă: dragostea. Ea unește pentru că nu judecă, nu judecă pentru că este binevoitoare și nu pizmuiește, nu se laudă și nu se trufește. Oare dacă stăm pe Internet și ne pierdem în nesfârșite și necuviincioase controverse, avem cu adevărat dragoste? Dacă ne aprindem de mânie și gândim răul privind aproapele înainte de a-i cunoaște faptele suntem mânați de iubire?

Dragostea este antidotul pentru moartea pe care Internetul o aduce în lume. Prin ea primim mângâierea Duhului lui Dumnezeu și ne vindecăm de toate bolile pe care ni le-au adus frica și ura, invidia și judecata. Iar dacă nu iubim este pentru că mintea ne este prea mult fărâmițată în tot felul de știri și ideologii, iar inima prea mult împărțită în tot felul de îndulciri – atât de mult, încât nu mai avem ce dărui necondiționat aproapelui și lui Hristos.

Pe de altă parte, a-i vedea pe ceilalți mai buni decât noi este calea de aur pe care ne-o indică Evanghelia și ne învață Părinții Bisericii. Dacă ne socotim pe noi mai prejos decât întreaga zidire, nu vom putea crede răul despre aproapele și astfel îi dăm șansa să devină cu mult mai bun decât este. Căci dacă Dumnezeu
dragoste este, noi, toți care vrem să-I purtăm numele și să-I urmăm, nu putem altfel decât refuzând judecata lumii, nedreapta dreptate a lumii acesteia, iubindu-l necondiționat pe aproapele, iubindu-L pe Hristos.
                                                                                                                                                   Gheorghe Fecioru

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 95/Decembrie 2016