Sfântul Paisie Aghioritul

A trecut o jumătate de secol de la scrisoarea pe care Sfântul Paisie Aghioritul o trimitea Părintelui Haralambie, cel ce a înfiinţat şi editat atâţia ani revista „Oρθόδοξος Τύπος” („Presa Ortodoxă”). În toţi aceşti ani, ecumenismul a trecut şi el prin nişte schimbări foarte mari, dar nu a mai reuşit să atingă „strălucirea” din timpul Patriarhului Athenagora, cel care a ridicat anatemele de pe romano-catolicism și a inaugurat prezenţa ortodocşilor în Consiliul Mondial al Bisericilor, săvârșind o mulţime de alte acte care au stârnit revolta ortodocşilor din lumea întreagă. Şi totuşi, chiar şi în acel context, acest om al lui Dumnezeu, deşi condamnă atitudinea Patriarhului, îndeamnă la a rămâne în Biserică, şi de aici să mărturisim adevărul nu prin dezbinări şi îndemn la nepomenirea ierarhilor, ci prin unirea cea dintre noi şi multă rugăciune. (M.C.)

 

Sfântul Munte, 23 Ianuarie 1969

Preacuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună ce s-a iscat în Biserica noastră din pricina diverselor mișcări filo-unioniste și a legăturilor Patriarhului [Athenagora] cu Papa, și fiind îndurerat și eu, ca fiu al ei, am socotit cu cale ca, pe lângă rugăciunile mele, să trimit și o mică bucățică de ață (câtă o am, ca monah sărac), spre a fi de folos, fie și la o singură împunsătură, mult-fărâmițatului veșmânt al Maicii noastre. Cred că veți arăta dragoste și o veți folosi prin intermediul gazetei dumneavoastră bisericești. Vă mulțumesc.

Aș vrea să-mi cer iertare, mai întâi de toate, că îndrăznesc să scriu deși nu sunt nici sfânt, nici teolog. Socotesc însă că toți vor pricepe că cele scrise nu sunt nimic altceva decât adânca mea durere pentru poziția și dragostea cea – din păcate! – lumească a Părintelui nostru Preafericitul Athenagora. Precum se vede, a îndrăgit o altă femeie, una modernă, numită Biserica Papală, fiindcă Maica noastră Ortodoxă nu-i mai face nici o impresie, căci este prea modestă. Această dragoste, care se face auzită din Cetate [Constantinopol], a aflat ecou la mulți dintre fiii săi, care și ei o trăiesc prin cetăți. De altfel, acesta este duhul vremii noastre: ca familia să-și piardă înțelesul ei sfânt din pricina unor astfel de iubiri, care au drept țintă dezbinarea, și nu unirea…

Cu o astfel de dragoste – se vede a fi – cam lumească, și Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În timp ce cuvenit ar fi fost să-și arate dragostea mai întâi către noi, fiii săi, și către Maica noastră Biserica, el, din nefericire, și-a întins dragostea foarte departe. Urmarea a fost aceea de a-și odihni toți fiii cei lumești, care iubesc lumea și trăiesc această dragoste lumească, însă de a ne sminti pe noi toți, fiii Ortodoxiei, mici sau mari, dar cu frica lui Dumnezeu.

„Să lăsăm subiectul unirii în seama celor ce sunt asemeni Părinților Bisericii”

Cu părere de rău o mărturisesc, din câți filo-unioniști am cunoscut, n-am văzut pe nici unii să aibă nici miez duhovnicesc, nici coajă. Știu însă să vorbească despre dragoste și unitate, în timp ce ei înșiși nu sunt uniți cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aș vrea să-i rog fierbinte pe toți frații noștri filo-unioniști: de vreme ce subiectul unirii Bisericilor este unul duhovnicesc – având trebuință de dragoste duhovnicească –, să-l lăsăm în seama celor care L-au iubit mai mult pe Dumnezeu și sunt teologi  asemeni Părinților Bisericii, iar nu juriști, care s-au adus și se aduc pe de-a-ntregul pe ei înșiși în slujba Bisericii (în locul unei lumânări impunătoare [adusă la Altar]), pe care i-a aprins focul dragostei de Dumnezeu, și nu bricheta paraclisierului. Să cunoaștem că nu există doar legi ale firii, ci și legi duhovnicești. Prin urmare, mânia lui Dumnezeu ce va să vie nu o vom putea înfrunta printr-o asociație a păcătoșilor (fiindcă de îndoită mânie vom avea parte), ci prin pocăință și păzirea poruncilor Domnului.

Să știm bine, de asemeni, că Biserica noastră Ortodoxă nu suferă nici o lipsă. Singura ei lipsă este aceea a unor ierarhi și păstori serioși, călăuziți de principii patristice. Puțini sunt cei aleși – dar nu e lucru neliniștitor acesta. Biserica este a lui Hristos, și El o cârmuiește. Nu este biserică construită din pietre, var și nisip de creștini evlavioși și nimicită de focul barbarilor, ci este Hristos Însuși: „cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel pe care ea va cădea îl va zdrobi” Matei 21:44. Domnul, când va fi de trebuință, va arăta alți Marcu Evghenikos și Grigorie Palamà care să-i adune pe toți frații noștri care s-au smintit, ca să mărturisească credința ortodoxă, să întărească Predania și astfel să-i pricinuiască mare bucurie Maicii noastre.

„Nu este bine să ne despărțim de Biserică când Patriarhul greșește”

În zilele noastre vedem cum, din nefericire, mulți fii credincioși ai Sfintei noastre Biserici, monahi și mireni, s-au despărțit de ea din pricina filo-unioniștilor. Sunt de părere că nu este bine deloc să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greșește; ci dinlăuntru, alături de Maica Biserică, fiecare are datoria și trebuie să se împotrivească și să lupte în felul său. A înceta să-l pomenim pe Patriarh, a ne despărți pentru a ne crea propria noastră Biserică și a continua să-l vorbim de rău pe Patriarh, aceasta socotesc că este o nesăbuință.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ce se perindă la răstimpuri ne separăm și ne facem propriile noastre Biserici – ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar și pe protestanți. Ușor se desparte cineva, însă cu anevoie se întoarce. Din păcate, avem multe „Biserici” în vremea noastră, fie că le-au întemeiat grupuri mai mari, fie și doar o singură persoană. Pentru că s-a întâmplat ca la Chilia lor să aibă și biserică (vorbesc despre întâmplările petrecute în Sfântul Munte), unii au socotit că pot să-și facă și propria lor Biserică independentă. Dacă filo-unioniștii îi dau Bisericii prima lovitură, aceștia, cei de mai sus, i-o dau pe cea de-a doua. Să ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu pe noi toți și pe Preafericitul nostru Patriarh Athenagora ca să se săvârșească mai întâi unirea acestor „Biserici”, să se înstăpânească liniștea în sânul lumii ortodoxe care a suferit sminteală, pacea și dragostea duhovnicească între bisericile ortodoxe ale răsăritului, iar mai pe urmă să se cugete și la unirea cu alte confesiuni, dacă și pe cât voiesc nemincinos și acestea să îmbrățișeze învățătura ortodoxă.

„În Biserică toți sunt de trebuință”

Aș mai vrea să spun că există și o a treia tagmă între mădularele Bisericii noastre. Sunt acei frați care îi rămân fii credincioși acesteia, dar nu au totuși înțelegere duhovnicească între ei. Fiecare se preocupă de judecarea celuilalt, și nu de binele obștesc al luptei. Unul îl urmărește pe celălalt (mai mult decât pe sine însuși) în ceea ce spune sau scrie, pentru a-l lovi apoi fără milă, în timp ce el însuși, dacă ar fi scris sau ar fi spus același lucru, l-ar fi întărit încă și cu multe mărturii din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți. Este un mare rău care se face, fiindcă pe de o parte își nedreptățește aproapele, iar pe de alta îl surpă înaintea celorlalți credincioși. Ba, de multe ori, se seamănă și necredință în sufletele celor slabi, căci li se face pricină de sminteală.

Din păcate, unii dintre noi avem pretenții nesăbuite de la ceilalți, dorim ca toți să aibă aceeași alcătuire duhovnicească cu a noastră. Când vreun altul nu se potrivește cu felul nostru de-a fi, adică este puțin mai îngăduitor sau puțin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. În Biserică toți sunt de trebuință. Toți Părinții și-au adus slujirea lor, și cei blânzi, și aspri. Așa cum pentru trupul omenesc sunt de trebuință și cele dulci, și cele acre – chiar și păpădiile amare, căci toate își au substanțele și vitaminele lor –, la fel este și cu Trupul Bisericii. Toți sunt de trebuință. Unul întregește felul de-a fi al celuilalt și toți suntem datori cu îngăduință, nu doar față de alcătuirea duhovnicească a celuilalt, ci chiar față de slăbiciunile pe care le are ca om.

Cer iertăciune, iarăși, tuturor pentru îndrăzneala de a scrie. Sunt un simplu monah și treaba mea este să mă străduiesc, pe cât îmi stă în putință, să mă dezbrac de omul cel vechi și să-i ajut pe ceilalți și Biserica prin rugăciune către Dumnezeu. Dar pentru că au ajuns până la locul sihăstriei mele vești întristătoare despre Sfânta noastră Ortodoxie, îndurerându-mă adânc, am găsit de cuviință să aștern pe hârtie cele ce le-am simțit.

Să ne rugăm cu toții ca Dumnezeu să-Și reverse Harul Său, și fiecare din noi să ajute, în felul său, întru slava Bisericii noastre.

Cu adâncă cinstire față de toți,

Un monah pustnic

 Din „Cuviosul Paisie Aghioritul

– Epistole și alte texte”

(Ed. Egumenița, 2015)

 

Traducere de Monahia

Magdalena (Niculescu)