Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

După publicarea Enciclicei în numărul trecut al revistei, iată că putem veni în acest număr cu o lămurire privind cel mai controversat punct al Sinodului din Creta care s-a încheiat de curând. Mulţumită Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, care a fost nu numai prezent, dar şi foarte activ în discuţiile purtate în cadrul Sinodului, iată că avem un cuvânt cu multă acrivie teologică şi totodată discernământ duhovnicesc, un cuvânt care nu caută dezbinarea în Biserică, cum am văzut că se întâmplă în unele cazuri, ci caută unitatea noastră, a ortodocşilor, în Adevărul-Hristos. Avem nevoie de astfel de cuvinte izvorâte din multă rugăciune şi jertfire de sine, şi mai puţin de justiţiari, care nu cunosc teologia, dar care parcă se bucură de dezbinare. Unitatea noastră în Adevăr este cea mai importantă, dar pentru aceasta trebuie să fim cu mult mai multă smerenie, mai multă dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa. (V.G.)

 

„Sfântul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a intrat în viața Bisericii și în istoria ei, de care va fi și judecat. Istoria este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate drept ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau neacceptării lor de către pliroma Bisericii.

Îndeobște, Sinoadele sunt judecate de cei care au minte luminată și experiența vederii lui Dumnezeu, pentru că aceștia constituie conștiința Bisericii care priveghează, ca unii ce au „mintea lui Hristos” 1 Corinteni 2:16. (…)

Întreaga tradiție scripturistică și patristică ortodoxă adeverește că premisele autentice ale unui Sinod sunt tradiția isihastă și niptică a membrilor acestuia și autentica lor viață empirică. La primul Sinod apostolic de la Ierusalim, Apostolii au avut încredințarea să spună: „căci părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă” Fapte 15:28. Înțelegeau lucrarea Duhului Sfânt nu în rațiune, ci în inimă, după cum este exprimată această experiență de Apostolul Petru, când scrie: „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” 1 Petru 3:4. (…)

Această experiență apostolică a Duhului Sfânt au avut-o Sfinții Părinți, sau cel puțin majoritatea celor care au participat la Sinoadele Ecumenice, așa cum este consemnat în Canonul I al Sinodului V-VI Ecumenic.

În acest canon, după ce sunt menționați „sfinții și fericiții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice de până atunci, în continuare este scris: „credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu și care au fost luminători în lume, având într-înșii cuvântul vieții, să fie ținută cu tărie”. Când canonul scrie că Sfinții Părinți erau „luminători în lume”, care au avut „cuvântul vieții”, se înțelege că au avut experiența luminătoare și de Dumnezeu văzătoare, și aceasta este credința sigură, pe care trebuie să o păstrăm și să o punem în aplicare.

Acest lucru îl avea în vedere și Părintele Ioannis Romanidis când scria: „Premisa de bază nu doar a Sinoadelor Ecumenice, ci și a Sinoadelor Locale, este că aceia care se întrunesc într-un Sinod Local sau Ecumenic sunt oameni care se află cel puțin în stare de luminare. Însă starea de luminare nu începe când spun ei rugăciunea de inaugurare a unui Sinod Ecumenic. Nu atunci începe luminarea. Așa că unii ortodocși fundamentaliști – nici nu știu cum să spun lucrul ăsta! – își închipuie că episcopii din istorie erau tot ca episcopii de azi, care habar n-au de dogme, dar au dogmatiști pe lângă ei, consilieri care-i consiliază despre dogme”.

În acest sens, nici un Sinod nu este mai presus de Biserică, ci exprimă viața și cugetul Bisericii, adică experiența și teologia Sfinților, fiind judecat de aceștia. De altfel, este cunoscut cuvântul Apostolului Pavel: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.

Citind Actele Sinoadelor Ecumenice, observăm peste tot că este folosită expresia „următori ai Sfinților Părinți”. (…) Prin urmare, după cum este scris în Sinodiconul Ortodoxiei, umblăm „după învățăturile Sfinților cei de Dumnezeu însuflați și după cugetul cel binecredincios al Bisericii”, cu alte cuvinte, învățăturile de Dumnezeu însuflate ale Sfinților sunt strâns legate de cugetul Bisericii. (…)

Continuitatea bisericească istorică

În opinia mea, unul dintre cele mai importante puncte ale „Sfântului și Marelui Sinod” este că a dispărut, la propriu, „mitul” care circula cu mult timp înainte de convocarea Sinodului, conform căruia acest Sinod ar fi primul care s-ar întruni după 1000-1200 de ani, lăsând astfel să se înțeleagă cum că Biserica Ortodoxă s-ar fi aflat de o mie de ani într-o stare de hibernare, timp în care nu s-a mai ocupat de chestiuni pastorale și teologice.

Înainte de Sinod am subliniat în repetate rânduri lucrul acesta și l-am rugat în mod public pe Patriarhul Ecumenic și pe alți Întâi-stătători să ne scape de acest „mit”, care a fost fabricat probabil în scopuri mediatice. Pe durata lucrărilor acestui Sinod, un jurnalist chiar mi-a spus: „Noi susținem asta ca să stârnim interesul publicului!”. Astfel, a fost folosit un argument mediatic în detrimentul teologiei Bisericii.

În mod repetat însă, Patriarhul Ecumenic Bartholomeu, în discursurile sale, a subliniat că Biserica este un sinod continuu, după cum tot sinod este și Dumnezeiasca Liturghie; este un organism viu și dă roade mântuitoare. De asemenea, s-a subliniat, așa cum se cuvenea, marea însemnătate a Sinoadelor din timpul Sfântului Fotie cel Mare și a Sfântului Grigorie Palama, care, potrivit conștiinței Bisericii, așa cum se regăsește în texte ale diferiților Sfinți, Patriarhi și cărturari, reprezintă Sinoadele VIII și IX Ecumenice.

În Enciclica „Sfântului și Marelui Sinod”, care a fost trimisă Bisericilor după încheierea Sinodului, se menționează și următoarele:

„Biserica Ortodoxă, în unitatea și universalitatea ei, este Biserica Sinoadelor, de la Sinodul apostolic din Ierusalim Fapte 15:5-29 și până astăzi. Biserica aceasta, în sine, este un Sinod,  așezat de Hristos și povățuit de Sfântul Duh, în acord cu apostoleștile cuvinte: «părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă» Fapte 15:28. Prin Sinoade Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care ne-a fost revelată prin înomenirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în istorie în mod neîntrerupt prin Sinoadele de mai târziu, care au autoritate universală – ca, de pildă, Marele Sinod din timpul lui Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (879-880), precum și Marile Sinoade din timpul Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care același adevăr al credinței a fost adeverit și, mai ales, cel despre purcederea Duhului Sfânt și despre participarea omului la energiile dumnezeiești necreate. Și, mai departe, prin Sfintele și Marile Sinoade de la Constantinopol din 1484, prin care a fost respins sinodul unionist de la Ferrara-Florența (1438-1439); Sinoadele din 1638, 1642, 1672 și 1691, prin care au fost respinse credințele protestante; și cel din 1872, prin care a fost condamnat etnofiletismul ca erezie eclesiologică”.

E limpede că aceste Sinoade sunt caracterizate ca fiind Sinoade cu „autoritate universală”, ceea ce înseamnă cu autoritate ecumenică, recunoscute de întreaga Biserică Ortodoxă, Sinoade ce au condamnat ereziile de care este inspirat creștinismul apusean.

Consider că această confirmare este cea mai importantă lucrare pozitivă a „Sfântului și Marelui Sinod”.

Problematizări bisericești

Patriarhul Ecumenic însuși, la încheierea „Sfântului și Marelui Sinod”, s-a referit la dificultățile care au survenit la Sinod și, așa cum a afirmat în acest sens, „nu toate au fost ușoare, nu toate au fost roz”. A vorbit despre momente de „ostilitate, tensiune, dificultate, pesimism în ce privește rezultatul”, după cum, de asemenea, s-a menționat și în rugăciunea delegaților și a multor altora.

Anterior am consemnat câteva puncte pozitive pe care le-am observat la acest Sinod. Va trebui să semnalez însă mai departe și câteva problematizări bisericești ale mele, care își au sursa nu doar în textele puse în discuție, ci și în intervențiile delegaților și opiniile care au fost formulate de către arhiereii membri ai Sinodului. (…)

Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine

Textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a creat cea mai amplă discuție și a provocat cele mai mari problematizări, nu era gata și avea nevoie de mai multă elaborare.

Cei ce au urmărit îndeaproape pregătirea „Sfântului și Marelui Sinod” știu foarte bine că pe ordinea de zi existau două subiecte, unul intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și celălalt intitulat „Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică”. Aceste două subiecte au fost comasate până la urmă într-un singur text, și din acest motiv au rezultat în textul final diferite puncte contradictorii. Prin urmare, era un text care a suferit adaosuri și modificări efectiv până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că nu era gata, iar pe de altă parte, că urma să creeze fel de fel de probleme.

Acesta a fost motivul pentru care unele Biserici au pus și oficial problema de a nu se încheia discuția și de a nu se semna acest text, ci de a se continua prelucrarea lui, pentru a fi supus votării la următorul Mare Sinod, lucru care nu a fost acceptat.

Vreau să atrag atenția că textul, în întregul său, are lipsuri și este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică; ce anume sunt cei ce s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică; și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie. Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat textul final. Am făcut-o în mod deliberat.

Problema care s-a ridicat pe durata discuțiilor a fost ce anume sunt creștinii eterodocși și grupările cărora aceștia le aparțin. La Sinoadele Ecumenice, eterodocșii-ereticii – care aveau o învățătură”și o credință diferită de aceea pe care Dumnezeu a revelat-o Prorocilor, Apostolilor și Sfinților – erau condamnați, câtă vreme la Sinodul din Creta, pentru prima oară, se face efortul de a se stabili un mod de comunicare cu eterodocșii.

Întrebarea care se pune este: putem să-i încadrăm pe eterodocși la categoria „schismă”, sau la „necomuniune”? Altfel spus, „Biserica” din care fac parte este într-o stare de schismă sau în afara comuniunii?

Ca să fie înțeles acest lucru, va trebui să conștientizăm cine este așa-numitul „rest al lumii creștine” la care face referire titlul acestui text.

În primul rând, sunt creștinii vechi-orientali, adică nestorienii, monofiziții, monoteliții, care sunt caracterizați cu diferite nume, cum ar fi „anticalcedonieni”, „precalcedonieni”, „copți”, „armeni”, „maroniți” etc.

Nestorienii au fost condamnați de Sinodul III Ecumenic (431), monofiziții-precalcedonienii-anticalcedonienii au fost condamnați de Sinodul IV Ecumenic (451) și de Sinodul V Ecumenic (553), iar monoteliții au fost condamnați de Sinodul VI Ecumenic. Prin urmare, aceste grupări creștine s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică.

Apoi, sunt acei creștini [catolicii] care au aparținut vechii Rome, care s-au rupt de Biserică din cauza introducerii ereziei despre purcederea Duhului Sfânt „și de la Fiul”, mai întâi la franci și apoi în vechea Romă (1009), fiind condamnați, de asemenea, și de Sinodul din 1351 pentru învățătura despre actus purus și pentru credința că în Dumnezeu există energii create, prin care Dumnezeu comunică cu lumea.

Din cadrul creștinismului apusean care s-a rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică s-a mai desprins în secolul al XVI-lea un mare grup, care s-au numit pe ei înșiși „reformați”, „protestanți”, categorie din care fac parte lutheranii, calvinii, discipolii lui Zwingli, anglicanii etc. Și pe acești creștini i-a condamnat Biserica, pentru că au introdus multe erezii.

Deci, întrebarea care se pune este: toți acești creștini se află în stare de schismă sau în afara comuniunii?

Cred că nu putem folosi pentru aceștia cuvântul „schismă” – pe de o parte, pentru că, potrivit credinței noastre, Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și nu poate fi divizată, unitatea ei fiind un fapt dat, iar pe de altă parte, pentru că au fost deja condamnați ca eretici de Mari Sinoade cu „autoritate universală”.

Nici nu putem considera că toți aceștia se află în stare de necomuniune cu Biserica Ortodoxă, pentru că termenul de necomuniune are un sens aparte. Prin acest termen se face referire la acele Biserici Ortodoxe care temporar nu au comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe, cum este cazul Patriarhiei Antiohiei și al Patriarhiei Ierusalimului, din cauza jurisdicției din Qatar.

Prin urmare, pentru creștinii care au introdus erezii în credința lor nu putem să folosim nici termenul de „schismă”, nici termenul de „necomuniune”. Mai degrabă putem spune că acești creștini s-au rupt sau s-au îndepărtat ei înșiși de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, care își păstrează unitatea.

În acest sens au vorbit Sinoadele Locale și Ecumenice despre eretici, pentru că aceștia au o învățătură diferită de învățătura Bisericii, și chiar au folosit expresii foarte dure în canoanele împotriva lor. Când citește cineva Canonul 1 al Sinodului V-VI Ecumenic, va constata cum vorbeau Părinții la Sinoadele Ecumenice despre cei ce stricau credința revelată.

Părinții Sinodului V-VI Ecumenic îl numesc pe Arie „rău-credincios”, pentru că a dogmatizat „o diversitate de dumnezei sau politeismul”; pe Macedonie l-au numit „necurat” și l-au izgonit dimpreună cu „vrăjmașii adevărului” cei mai dinainte, ca pe un rob care a îndrăznit cu nerușinare să exprime o părere neîntemeiată despre Stăpânul său; pe Apolinarie îl numesc „inițiat într-ale răului”; pe Nestorie îl numesc „delirant”; pe Eutihie îl caracterizează drept „cel deșert” etc. Și în aceste cazuri folosesc verbele „împreună conducându-i afară”, „cei ce au căzut”, „să fie scos”, „să cadă” etc. Și la sfârșit este scris că, dacă cineva nu ține credința transmisă prin tradiție și nu îmbrățișează dogmele bunei-credințe, nu crede și nici nu propovăduiește astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, „să fie anatema, potrivit hotărârii așezate acum de către sfinții și fericiții Părinți arătați mai înainte, și să fie scos și să cadă din starea creștinească întocmai ca un străin”. Asta înseamnă că sunt pomeniți Părinții Sinoadelor Ecumenice, iar nu pur și simplu Sinoadele, iar Părinții nu acceptau împăcarea sau coexistența cu erezia, și nici nu se raportau la aceste situații în spirit relativist. În subiecte de credință, diplomația nu-și are locul.

Referitor la toate aceste grupuri vechi sau noi de eretici nu putem folosi nici termenul „schismă”, nici „necomuniune”, ci mai degrabă îi numim îndepărtați de la credința și viața Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice. Acest lucru nu se numește conservatorism, după cum susțin unii, ci rigoare în subiectele de credință.

Este definitoriu în acest sens cuvântul fericitului întru pomenire Arhimandrit Sofronie (Saharov): „Trei lucruri nu pot să pricep: 1) o credință fără dogmă, 2) un creștinism în afara Bisericii, 3) un creștinism fără nevoință”. Asta înseamnă că nu există o credință adevărată în Dumnezeu în afara dogmei pe care au așezat-o Sfinții Părinți; nu există creștinism în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos; și nu există creștinism fără nevoință, fără isihasm.

În ciuda acestora, vreau să spun cu toată sinceritatea că am remarcat foarte clar o abordare relativistă în pozițiile formulate la acest Sinod, pentru că în cele ce se spuneau și se discutau a fost foarte vehiculat conținutul teoriei ramurilor, fără a fi numită ca atare, cu alte cuvinte era evidentă părerea că ar fi avut loc o ruptură în creștinism și că creștinismul s-ar fi divizat, întocmai cum „este sfâșiată rasa unui cleric” (!) și că toți năzuiesc la unitatea creștinismului; teoria incluziunii, potrivit căreia la toți creștinii există un element comun, și anume Botezul valid, cu alte cuvinte teologia baptismală; și teoria unui moralism neteologic și a unei griji pastorale neteologice față de omul contemporan.

Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Athanasie cel Mare sau pe Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făceau parte Varlaam, Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor.

Opinia exprimată de Întâi-stătătorul unei Biserici, care din nefericire a fost aplaudată de către unii delegați, cum că nu trebuie să discutăm la Sinod subiecte teologice, a fost, după părerea mea, unul din punctele cele mai negative ale Sinodului. Pentru că, dacă la un asemenea „Sfânt și Mare Sinod” nu se pune ca bază teologia Bisericii, și dacă atunci când sunt abordate chestiuni teologice serioase delegații nu le urmăresc, ba chiar protestează, atunci acest Sinod este foarte problematic din punct de vedere al teologiei și eclesiologiei ortodoxe.

Unul dintre episcopii de la Sinod a formulat propunerea că ar trebui să condamnăm oficial „pietismul”, desigur, fără să aibă loc vreo discuție despre distincția dintre pietate și pietism. S-a mai vorbit și împotriva „fundamentalismului” ortodox.

Dincolo de acest punct de vedere, din păcate superficial, care nici nu definește, nici nu clarifică la ce anume se referă acești termeni, în cele din urmă nu a fost emis nici un text împotriva pietismului și zelotismului. Patriarhul Ecumenic a ocolit în mod inteligent această nefericită propunere. Este semnificativ în acest sens faptul că Arhiepiscopul Sava al Varșoviei și întregii Polonii a afirmat că în Polonia, ca și în alte țări nordice și răsăritene, așa-numiții „zeloți” au fost cei care au ținut credința în perioada comunistă, fiind închiși și martirizați. (…)

Cu prima ocazie vor fi publicate și intervențiile mele din cadrul acestui Sinod. (…) Toate cele de mai sus au fost scrise succint, fără a epuiza subiectul.

 Iulie 2016

De pe Parembasis.gr

Traducere de Tatiana Petrache

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 91/August 2016