În miezul postmodernităţii, undeva în insula Creta din Marea Mediterană se pregăteşte un eveniment care nu este luat în seamă de cea mai mare parte a lumii – o lume anesteziată, ameţită de atâtea imagini, de atâtea informaţii derizorii. Şi totuşi, deşi altele sunt priorităţiile mass-mediei, deci a marii părţi a omenirii, Sinodul care va începe în ziua de 19 iunie poate fi unul dintre cele mai importante evenimente ale ultimelor treisprezece secole. Aceasta fiindcă pe stâlpii dreptei-credinţe se susţine nu numai Biserica Ortodoxă, ci întreaga lume.

Va fi acest Sinod prilejul rostirii unui cuvânt profetic către întreaga umanitate, sau va aduce şi mai multă confuzie şi tulburare în lume?, se întreabă unii dintre marii teologi şi ierarhi ai Ortodoxiei, prezenţi și în acest număr al revistei noastre.

Ce putem face noi? În primul rând să conştientizăm gravitatea momentului, faptul că Dumnezeu amână judecata lumii tocmai pentru că dreapta-credinţă mai este mărturisită în biserici, şi să ne rugăm cu toţii, ca un adevărat popor al lui Dumnezeu, înmulţind nevoinţele vieţii duhovniceşti​. Astfel, numai astfel putem avea nădejdea că, indiferent de presiunile care se vor face asupra ierarhilor noştri, Adevărul-Hristos va birui şi de astă-dată. Dar este nevoie de multă rugăciune… (G.F.)

 

Mitropolitul Athanasie al Limassolului

„Una este Biserica lui Hristos”

 Preafericite Părinte, Preasfințiți Părinți,

Am primit textele care au fost aprobate ca decizii în diferitele conferințe pre-sinodale care au avut loc de-a lungul timpului pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe și care susțin în mod oficial subiectele textelor ce urmează să fie prezentate Sfântului și Marelui Sinod pentru a fi adoptate. Vă mulțumesc foarte mult pentru trimiterea lor.

În conformitate cu regulamentul de organizare și funcționare al Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, și în special cu privire la articolul 12, alineatele 2 și 3, unde se menționează că ne putem exprima punctele de vedere înaintea Sinodului Local, în primul rând trimit cu smerenie Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici, după cum îmi cere conștiința, părerile și convingerile mele cu privire la subiectul problemelor următoare.

În ceea ce privește textul celei de-a V-a Conferințe Pre-Sinodale Ortodoxe, care a avut loc în perioada 10-17 octombrie 2015, la Geneva, Chambésy, și care este intitulată „Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga lume creștină”, trebuie să declar următoarele:

Sunt absolut de acord cu primele trei articole ale textului. Cu toate acestea, în ceea ce privește articolul 4 și următoarele, trebuie să observăm că: atunci când Biserica Ortodoxă se roagă – cum face întotdeauna – „pentru unirea tuturor”, cred că are în vedere întoarcerea, în unire cu ea, a tuturor celor care s-au despărțit și s-au îndepărtat, precum ereticii și schismaticii. Revenirea are loc după ce aceștia au renegat erezia sau schisma lor. După ce le-au părăsit, ei sunt încorporați în Biserica Ortodoxă și se alătură ei – se unesc cu ea – prin pocăință și cerințele stabilite în sfintele canoane.

Biserica Ortodoxă a lui Hristos nu a pierdut niciodată „unitatea de credință și de împărtășire în Sfântul Duh” și nu acceptă teoria restaurării unității „celor care cred în Hristos”, deoarece ea crede că unitatea respectivă există deja între cei ce sunt copiii săi botezați. Această unitate există între ei și cu Hristos în credința cea dreaptă, care nu există în rândul ereticilor și a schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca ei să se întoarcă în sânul Ortodoxiei, prin pocăință.

Cred că ceea ce se menționează în articolul 5 cu privire la „unitatea pierdută a creștinilor” este o greșeală, deoarece Biserica, ca popor de credincioși ai lui Dumnezeu, uniți între ei și cu Capul Bisericii Care este Hristos, nu a pierdut niciodată această unitate, care este a sa și, prin urmare, nu are nevoie să o regăsească sau, mai mult, să o caute, deoarece unitatea a existat dintotdeauna și va exista, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta niciodată să existe. S-a întâmplat ca grupuri, sau popoare, sau persoane izolate, să părăsească Trupul Bisericii. Or Biserica dorește și trebuie să lucreze cu spirit misionar, pentru ca aceștia să se întoarcă cu pocăință, pe calea canonică, în Biserica Ortodoxă. Aceasta înseamnă că nu există alte Biserici, ci doar erezii și schisme, dacă vrem sa fim corecți în formulările noastre. Expresia „pentru restaurarea unității creștine” este eronată, deoarece unitatea creștină – și anume membrii Bisericii lui Hristos – n-a fost niciodată sfâșiată, din moment ce aceștia rămân uniți cu Biserica. Despărțirea de Biserică și părăsirea Bisericii, din păcate, s-a întâmplat de multe ori prin erezii și schisme, dar pierderea unității lăuntrice a Bisericii nu s-a produs niciodată.

Mă întreb de ce în text se fac referiri multiple la „Biserici” și „Confesiuni”? Care este diferența dintre ele, și ce element le caracterizează, pentru ca unele să fie numite „Biserici” și altele „Confesiuni”? Care Biserică este cea care este eretică, care este cea care constituie un grup sau o confesiune schismatică? Cât despre noi, mărturisim o singură Biserică, iar toate celelalte sunt erezii și schisme.

Considerăm că atribuirea titlului de „Biserică” comunităților eretice sau schismatice este absolut greșită din punct de vedere teologic, dogmatic și canonic, pentru că Una este Biserica lui Hristos – așa cum se menționează în articolul 1, iar o comunitate sau un grup eretic sau schismatic nu poate fi numit de noi „Biserică”. Doar Biserica Ortodoxă poate fi numită astfel.

Nimic din acest text nu menționează că singura cale care conduce la unitate cu Biserica este întoarcerea ereticilor sau schismaticilor, prin pocăință, la cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos, Care, în conformitate cu articolul 1, este Biserica noastră Ortodoxă.

„Adevărata credință și unitate de dragoste nu a fost pierdută niciodată”

Referirea la înțelegerea „tradiției Bisericii primare” ​​dă impresia că există o diferență ontologică între Biserica primară a celor șapte sfinte Sinoade Ecumenice și continuarea Sa autentică până în prezent, în care se află Biserica noastră Ortodoxă. Noi credem că nu este absolut nici o diferență între Biserica secolului XXI și cea din primul secol, căci una dintre trăsăturile distinctive ale Bisericii pe care o mărturisim în Crez este că Biserica este apostolică.

La articolul 12 se menționează că scopul comun al dialogului teologic este „restabilirea finală a unității în adevărata credință și în iubire”. Impresia dată este că noi, ortodocșii, căutăm restabilirea adevăratei credințe și unități de dragoste ca și cum am fi pierdut-o, și că o încercăm să o găsim în dialogurile teologice cu eterodocșii. Consider că această teorie este teologic inadmisibilă pentru noi toți.

Referirea din text la „Consiliul Mondial al Bisericilor” îmi oferă posibilitatea să definesc poziția mea cu privire la diverse evenimente sincretiste anti-canonice care au avut loc din când în când și, de asemenea, față de denumirea lui, pentru că în „Consiliul Mondial al Bisericilor” Biserica Ortodoxă este considerată „una dintre Biserici” sau o ramură a Bisericii, ce caută și se luptă pentru realizarea Bisericii în acest Consiliu. Dar pentru noi singura și unica Biserică a lui Hristos este cea pe care o mărturisim în Crez.

În ceea ce privește ideea că salvarea credinței ortodoxe autentice este asigurată numai de către sistemul sinodal, care este „judecătorul competent și ultim în materie de credință” (articolul 22, n.n.), aceasta conține un grad de exagerare, care nu este conform cu adevărul. Într-adevăr, în istoria Bisericii, numeroase Sinoade au mărturisit și au legiuit dogme greșite și eretice, în timp ce credincioșii le-au respins și au salvat credința ortodoxă, făcând-o să biruiască. Nici un Sinod fără poporul credincios – pliroma Bisericii – și nici poporul fără Sinodul episcopilor săi nu poate fi considerat Trupul și Biserica lui Hristos și ca exprimând corect experiența și învățătura Bisericii.

Am înțeles, Preafericite și Preasfințiți frați sinodali, că în textele ecleziastice contemporane nu pot să apară expresii dure și ofensatoare – și nimeni, cred, nu vrea expresii de acest tip. Cu toate acestea, adevărul trebuie să fie exprimat întotdeauna cu exactitate și claritate, în mod firesc, cu discernământ pastoral și iubire adevărată față de toți. Avem, de asemenea, datoria față de toți frații care sunt în erezii și schisme să fim absolut sinceri cu ei și, cu dragoste și durere, să ne rugăm și să facem totul pentru întoarcerea lor la Biserica lui Hristos.

„Un Sinod nu trebuie să se separe de învățătura Sfintelor Sinoade precedente”

Cu smerenie gândesc că texte de o asemenea importanță și greutate, ieșite din Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, trebuie să fie redactate cu grijă și formulate cu toată precizia teologică și canonică, în așa fel încât să nu se ivească definiții și afirmații neclare și inadecvate teologic, precum și formulări greșite, care pot duce la interpretări dăunătoare și la alterări ale adevăratului punct de vedere al Bisericii Ortodoxe. Mai mult decât atât, un Sinod, pentru a fi validat canonic, nu trebuie să se separe întru nimic de duhul și învățătura Sfintelor Sinoade care l-au precedat, precum și de învățătura Sfinților Părinți și a Sfintelor Scripturi, și nu trebuie să lase să se aștearnă nici o umbră asupra formulării adevărului de credință.

Când au fost numite grupările eretice și schismatice „Biserici” de către Sfinții noștri Părinți, când și unde în textele sfintelor canoane și hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice și Locale? Dacă ereziile sunt „Biserici”, unde este Una și singura Biserică a lui Hristos și a Sfinților Apostoli?

Mai mult decât atât, îmi exprim cu smerenie dezacordul cu privire la abolirea practicii tuturor Sfintelor Sinoade Locale și Ecumenice în vigoare până în prezent, prin care se dorea ca fiecare episcop să poată dispune de propriul său vot. Nu s-a pus niciodată problema acestei scheme: un singur vot pentru o întreagă Biserică – ceea ce face ca membrii Sfântului și Marelui Sinod, cu excepția Întâi-stătătorilor, să devină elemente pur decorative, lipsiți fiind de dreptul de vot. Mai am și alte neînțelegeri și obiecții cu privire la alte puncte din texte, dar nu vreau să vă obosesc prea mult, limitându-mă la temele pe care le consider de cea mai mare importanță, față de care îmi exprim dezacordul și punctul meu de vedere și credința mea.

Nu doresc ca prin ceea ce am scris să întristez pe nimeni, nici nu vreau să se considere că le dau o lecție sau îi judec pe Frații și Părinții mei în Hristos. Pur și simplu, simt nevoia să dau glas la ceea ce conștiința mea îmi cere.

Doresc să fie luate în considerare părerile mele în actele Sfântului Sinod.

Cerându-vă sfintele rugăciuni, rămân al vostru smerit frate întru Hristos,

† Athanasie al Limassolului

 Scrisoare adresată Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului cu privire la

documentul propus pentru Sinodul Pan-ortodox și intitulat

„Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga lume creștină”

De pe corortodox.blogspot.ro

 

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Adevăratul Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe

Pe măsură ce se apropie convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, se scriu diferite texte, crește interesul creștinilor pentru cele ce urmează să aibă loc și mai ales pentru cele ce urmează să se hotărască la acesta.

Încerc să văd aceste subiecte cu calm, cu seriozitate și, mai ales, din perspectiva experienței sobornicești a Bisericii Ortodoxe. Noi, episcopii, ca și clericii de pe orice treaptă, monahii, teologii și, în general, creștinii, putem și trebuie să dăm mărturie despre pozițiile noastre în cadrul organismelor sinodale ale Bisericii și să îi informăm pe creștini.

Din păcate, toată această discuție are loc cu întârziere, pentru că trebuia să se întâmple înainte de a fi fost semnate textele acestea de către Sinaxa Întâi-stătătorilor de la Chambésy, Geneva, în ianuarie anul acesta. Sunt responsabili toți cei care au ținut aceste texte „sub obroc” și nu le-au dat publicității pentru o largă dezbatere, nu le-au dat nici măcar mitropoliților Sinodului Bisericii noastre pentru a lua cunoștință.

Aceasta este trista istorie care nu le face cinste celor ce au plănuit-o sau au pus-o în aplicare.

Întrucât îmi rezerv dreptul de a-mi exprima părerile la întrunirea Sinodului Bisericii Greciei, voi consemna aici câteva puncte de care se pot folosi cei bine-intenționați.

  1. Fundamentul sistemului bisericesc ortodox este sinodal – asta înseamnă că se discută, se schimbă păreri și sunt prezentate concluziile. „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”, așa cum s-a hotărât la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, potrivit Faptelor Apostolilor v. Fapte 15:28.

Însă sistemul sinodal nu funcționează, nici nu se manifestă doar în cadrul corpului de episcopi, ci la toate nivelurile vieții bisericești și îndeobște în discuțiile dintre clerici, monahi și mireni, între cei care, în definitiv, doresc acest lucru. În felul acesta este evitat atât clericalismul, cât și supremația maselor. La toate nivelurile sale de funcționare, sistemul bisericesc este ierarhic în mod sinodal și sinodal în mod ierarhic.

De aceea, nu ar trebui să deranjeze pozițiile și opiniile formulate de către clerici, monahi, teologi, mireni, ca și cum acestea ar zdruncina instituția sinodală. O asemenea părere este o abatere de la cugetul bisericesc, și exprimă, dimpotrivă, concepția papistașă.

În acest punct voi cita un text semnificativ al Părintelui Gheorghi Florovski:

„Biserica este o împreună-sfătuire care nu se întrerupe niciodată. Cu alte cuvinte, autoritatea supremă – și capacitatea de a distinge adevărul în credință – este încredințată Bisericii, care este cu adevărat o «instituție dumnezeiască» în sensul corect și restrâns al cuvântului, câtă vreme nici un Sinod sau «instituție sinodală» nu este de jure Divino (de drept divin) decât dacă este chip sau manifestare adevărată a Bisericii înseși. În acest punct ni se pare că ne-am blocat într-un cerc vicios. Probabil că lucrul acesta este adevărat, câtă vreme insistăm pe garanții oficiale în chestiunile dogmatice. Dar, evident, aceste «garanții» nu există și nici nu e cu putință să fie date, și încă în avans. Anumite «Sinoade» au fost în realitate niște eșecuri, nimic altceva decât niște conciliabula, care, firește, au făcut greșeli. Din acest motiv, au fost ulterior abrogate. Foarte plin de învățăminte în acest sens este cazul sinoadelor din secolul al IV-lea. Hotărârile Sinoadelor erau acceptate sau respinse nu pe motive tipiconale sau «canonice», ci dimpotrivă, verdictul Bisericii era extrem de selectiv. Sinodul nu este mai presus de Biserică – aceasta era poziția Bisericii primare”.

„Acest Sinod trebuie să exprime viața Cincizecimii”

 

  1. Cincizecimea este centrul vieții bisericești, și nu o sărbătoare ce se prăznuiește în mod exterior. Este important că s-a ales Cincizecimea pentru convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, deoarece arată că Întâi-stătătorii cred că acest Sinod trebuie să exprime viața Cincizecimii.

Aceasta înseamnă că cei ce participă la ședințele Sfântului și Marelui Sinod trebuie să aibă cuget apostolic și patristic, să se împărtășească la diferite trepte de lucrarea curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, să se roage – oricât de neobișnuit ar părea acest lucru – ca să fie stăpâniți de conștiința de care erau pătrunși Sfinții Părinții la marile Sinoade Ecumenice ale Bisericii.

Textele care vor fi votate trebuie să fie texte izvorâte din rugăciune, nu texte ale compromisurilor și oportunismelor seculare, trebuie să fie în acord cu întreaga tradiție a Sfinților Părinți, să aibă o legătură organică cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale și, îndeobște, ale Bisericii. Pentru că dacă nu există o experiență duhovnicească personală, cel puțin să existe conștiința clară pe care o exprimă termenul „următori ai Sfinților Părinți”, așa cum este scris în Actele Sinoadelor Ecumenice.

În definitiv, Sinoadele s-au bazat pe marii Părinții care au participat la ele, iar prăznuiți sunt Sfinții Părinți care au întrunit Sinoadele Ecumenice.

O lectură sumară a Actelor Sinoadelor Ecumenice va demonstra că baza și infrastructura hotărârilor acestora este învățătura Părinților cu experiență, în sensul ortodox al cuvântului.

De pildă, în hotărârea dogmatică a Sinodului IV Ecumenic este scris: „…iarăși întărind credința cea nerătăcită a Sfinților Părinți. De asemenea, în Actele Sinodului acestuia întâlnim formularea „întru totul următori hotărârilor Sfinților Părinți”. Și în hotărârea dogmatică a Sinodului VI Ecumenic este scris că Sinodul urmează „fără abatere calea cea dreaptă a Sfinților Părinți cunoscuți”.

Există și multe alte exemple din Actele Sinoadelor Ecumenice, de unde rezultă că mai întâi avem învățătura Părinților Purtători de Dumnezeu, căreia îi urmează hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

Cei care sunt de părere că Sinodul se aseamănă unui congres științific se înșeală.

De altfel, Părinții Bisericii au arătat că teologia ortodoxă este experiență, așa cum se vede la Sinoadele din secolul al XIV-lea, care l-au avut în centru pe Sfântul Grigorie Palamà.

Sper, de altfel, ca măcar în ultimul ceas să se formuleze în scris, în textele care vor fi emise, că Sfântul și Marele Sinod este o continuare a marilor Sinoade isihaste din secolul al XIV-lea și mai ales a celui din 1351, care au arătat că adevărata metodologie a dogmelor la Sinoadele Ecumenice și Locale este tradiția și viața niptică. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, se va dovedi din plin că se alege „ideologizarea”, pe care unii doresc să o evite.

„Din păcate, teologia este amestecată cu politica și diplomația”

 

  1. Observând situația bisericească actuală, constatăm că se mișcă în interiorul „strategiilor geopolitice”, al intereselor naționaliste, al „războiului rece” dintre Orient și Occident. Cu adevărat există o asemenea realitate, de vreme ce, din păcate, teologia este amestecată cu politica și diplomația de către unii clerici fără discernământ și fără cuget teologic. Asupra acestui lucru am atras atenția și într-un alt text al meu, folosind și un exemplu edificator.

Pentru a se evita această tactică secularizată, va trebui ca participanții la Sfântul și Marele Sinod să se sprijine pe teologia Bisericii, să aibă un cuget bisericesc curat. Doar prin teologia ortodoxă ne putem îndepărta de asemenea mentalități seculare. Nu sunt de ajuns cuvintele aspre și observațiile agresive pentru a se evita pericolul existent.

În definitiv, responsabili sunt cei care, prin mentalitatea lor seculară, introduc sau permit să fie introdusă în Biserică „strategia geopolitică” – să fie corelată, cu alte cuvinte, teologia Bisericii cu interesele politice și naționaliste. Avem aici o decădere.

  1. Adevărul se impune prin părtășia și mărturia Crucii și Învierii lui Hristos, prin cuvântul însuflat și prin dragostea cea după chipul celei dumnezeiești, prin sobrietate și calm, în mod pașnic și iubitor de Dumnezeu.

Dimpotrivă, sloganurile agresive, „pancartele” bine amplasate, limbajul teologic „de lemn”, subînțelesurile otrăvite, înfierarea situațiilor egoiste printr-o mentalitate „papistașă”, desconsiderarea celorlalți frați, combaterea conservatorismului printr-un alt tip de conservatorism sau prin liberalism și multe altele nu constituie o expresie și o conștiință a adevărului, ci mai degrabă o manifestare a panicii!

Îndeobște, pentru a se impune adevărul, este nevoie de însuflarea Mângâietorului, de atmosfera Cincizecimii, de duhul pașnic, de curățirea rănii celei infectate a patimilor. Afirmarea adevărului cât încă avem patimi, cu semeție și agresivitate, cu fanatisme și bigotisme, slăbește cu desăvârșire adevărul însuși.

Clericii împătimiți care nu răspund la provocări teologice prin argumente teologice, ci prin „scheme ideologice” agresive nu oferă absolut nimic dialogului teologic și bisericesc, pe care, chipurile, îl doresc și îl susțin.

Este cunoscut cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul că „teologie a dracilor, în chip vădit, s-a făcut cunoașterea celor care caută către aceasta din mare iubire de slavă, fără să aibă plinirea faptelor”, după cum, de asemenea, este cunoscut cuvântul Sfântului Grigorie Theologul despre „boala limbii cea de acum” și despre „înțelepții improvizați și teologii de-sine-învățați”.

„Biserica nu filosofează, ci exprimă adevărul în termeni limpezi”

 

  1. Ne dorim cu adevărat, noi, toți cei ce iubim Biserica, ca Sfântul și Marele Sinod care se va întruni în perioada Cincizecimii să se ridice la înălțimea situației. Textele pe care în cele din urmă le va elabora și, mai ales, mesajul pe care îl va transmite trebuie să fie clare, fără subînțelesuri și aluzii, autentice, adevărate, după cum și Duhul Sfânt este „duhul adevărului”. Aceasta înseamnă că din aceste texte trebuie să iasă la iveală buna-mireasmă a teologiei ortodoxe, conștiința Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, rugăciunea episcopilor, dar și a pustnicilor și a poporului binecredincios – cu alte cuvinte, să fie texte ale rugăciunii și teologiei ortodoxe.

Desigur, cu toții facem greșeli sau avem scăpări în discursul nostru teologic de fiecare zi, sau chiar primim fără să vrem influențe străine, dar textele sinodale trebuie să fie curate. Biserica, atunci când hotărăște sinodal, nu filosofează, nu pălăvrăgește, nu este agresivă, nu este caracterizată de verbalism, ci exprimă adevărul în termeni limpezi, fără cuvinte cu două înțelesuri.

Din această perspectivă am scris despre înlocuirea termenului de „persoană umană” cu cel de „om”. Nu mă deranjează termenul de persoană așa cum îl folosește Părintele Sofronie de la Essex, ci răstălmăcirile diferiților teologi contemporani, care exprimă poziții antiortodoxe.

În urma unui studiu îndelungat, am constatat că astăzi termenul de persoană este interpretat mai degrabă prin mentalitatea scolastică și existențialistă, prin opiniile idealismului german combinate cu un voluntarism umanist și, îndeobște, prin personalismul occidental, care subminează toată Tradiția Bisericii despre persoană în Dumnezeu, în Hristos și în om, pentru că pune în legătură firea cu necesitatea și voința cu persoana, așa cum făceau toți ereticii din vechime.

Acesta este motivul pentru care am cerut să se facă această înlocuire, și nu trebuie să se dea alte interpretări care lezează integritatea argumentării logice a celor exprimate.

Îndeobște nu am nici o problemă cu termenul de persoană, ci cu analizele filosofice și sociologice contemporane despre persoană, după cum arată expresiile „ontologia persoanei”, „demnitatea persoanei” etc., ce pervertesc întreaga Tradiție bisericească.

„Așa dorim să fie membrii acestui Sinod”

Pentru a finaliza aceste scurte semnalări, subliniez că doresc ca Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni, la care voi fi prezent (afară de cazul în care nu va apărea ceva neprevăzut), să fie însuflat de „Slava” Sfinților Părinți[1] pe care o redau mai jos, care se cântă preamărit în sfintele biserici, mai cu seamă în această perioadă a Cincizecimii – în Duminica Cincizecimii, când se va întruni Sinodul. Toate câte se spun în Duminica Sfinților Părinți trebuie să își găsească reflectarea la membrii acestui Sinod.

Cântăm în această cântare: „Ceata Sfinților Părinți, de la marginile lumii adunându-se astăzi, o ființă a Tatălui și a Fiului și Sfântului Duh a fi au învățat, și o fire; și taina Cuvântării de Dumnezeu luminat o au dat Bisericii. Pre cari lăudându-i cu credință, îi fericim zicând: O, dumnezeiască tabără, de Dumnezeu grăitorilor ostași întrarmați ai oastei Domnului, stelele mult-luminoase ale tăriei celei înțelegătoare, stâlpii cei nesurpați ai Sionului celui de taină, florile Raiului cele cu duhovnicească mireasmă, gurile Cuvântului cele de aur, lauda Niceei, podoaba lumii, rugați-vă cu deadinsul pentru sufletele noastre”.

Așa dorim să fie membrii – sau cel puțin majoritatea membrilor – acestui Sinod.

Oricine susține acest Sfânt și Mare Sinod să se oglindească în duhul acestei „Slave”, ca să se facă părtaș slavei Părinților și a Bisericii Ortodoxe.

Traducere de Tatiana Petrache

 

[1] Slava de la Laude din Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic, care se sărbătorește în intervalul 11-17 octombrie. (n.tr.)

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016