De vorbă cu Viorel Grigore, la un an de la trecerea la Domnul a Mioarei

Povestea Mioarei, profesoara de Religie și mamă a cinci copii, dintre care unul cu sindrom Down, bolnavă de cancer și îngrijind în același timp și o mamă și o soacră la rândul lor bolnave – ei bine, povestea aceasta trebuie că o știți cu toții până acum. Cine nu i-a citit seria de interviuri publicate în revista noastră i-a citit cu siguranță cartea „Cancerul, dragostea mea”. O carte cu un titlu șocant, care pe unii i-a ținut la distanță – și totuși, o carte de dragoste, una din cele mai tulburătoare cărți de dragoste scrise vreodată.

O carte despre o dragoste ce mijește timid, apoi crește, crește, acoperind, valuri, pe cei din jur, soțul, copiii, prietenii, vecinii, lumea. Și credeți că s-a oprit aici?

De dincolo de moarte, necurmat, valurile acestei dragoste ne acoperă încă. (A.S.)

 

– Viorel, a trecut un an de când Mioara s-a mutat la Domnul. Cum a fost acest an pentru voi?

– A fost un an mai greu, bineînţeles, plin de ispite şi de încercări, cel puțin din punctul de vedere al lipsei fizice a mamei copiilor. În schimb, am simţit foarte mult ajutorul Mioarei din Ceruri, așa că lucrurile au avut, totuși, un mers firesc. Copiii, slavă Domnului, au trecut cât de cât mai bine prin această mare încercare, aproape supremă încercare de a merge mai departe fără îndrumătorul lor de bază, care era Mioara în familia noastră. Dar prin modul lor de a se raporta la noua realitate – ei fiind mult mai concentraţi pe viaţa de familie şi mai motivaţi de-a merge mai departe – m-au făcut și pe mine să trec mai bine şi mai repede peste problemele inerente acestei despărţiri.

Am simțit ajutorul Mioarei în primul rând prin netristeţea copiilor – care pentru mine este o minune, numai Dumnezeu poate face lucrul acesta! –, dar și în marea mulţime de oameni care au venit cu braţele deschise către noi, ajutându-ne şi financiar, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Pentru rugăciunile lor și mai ales pentru rugăciunile Părintelui Arsenie (de la Mănăstirea Cornu), duhovnicul nostru, am ieșit din această încercare mai întărit în lupta permanentă care e viaţa cotidiană dusă în această lume secularizată şi plină de non-Dumnezeu. Și mi-am dat seama că am avut marea ocazie – şi probabil unica ocazie! – să trăiesc lângă un sfânt, şi lucrul acesta pentru mine este o mare binecuvântare.

– Îi ceri Mioarei ajutorul ca unui sfânt?

– Da! E firesc să-i cer ajutorul ca unui sfânt, pentru că viaţa în sine a Mioarei a fost o viaţă de Pateric, nu o viaţă normală. Și chiar la un an de la plecarea ei la Domnul sunt momente în care îmi dau seama că toate aceste virtuţi ale ei se câştigă numai printr-o viaţă de sfinţenie.

– Mai primeşti mărturii de la oameni care spun că simt ajutorul Mioarei?

– Da. Toţi mă întreabă dacă am visat-o pe Mioara. Eu n-am visat-o; probabil că mă vede prea prost să o visez şi se gândește să nu mă tulbure, dar sunt prieteni de-ai noştri care au visat-o, şi chiar în nişte situații extraordinare. O visează fericită, într-o lume în care nu există suferinţă, o lume complet diferită de ceea ce a trăit aici, pentru că ce a trăit aici a fost o parte din iad, dacă se poate spune aşa. N-ai cum să cunoşti raiul fără să stai un pic şi cu piciorul în iad.

– Despre cartea Mioarei ce mai spun oamenii?

– Cartea Mioarei e o minune, reacţiile sunt deosebite, începând de la oameni simpli până la profesori universitari, preoţi, monahi, diaconi, cântăreţi, stareţi, parlamentari, brutari şi aşa mai departe, de la profesori de Religie până la oameni simpli. E un adevărat balsam această carte, mulţi au spus că ar trebui să fie a doua carte citită după Biblie – mie mi se pare mult, dar asta e părerea lor. E însă o carte care poate fi un îndreptar pentru viaţa spirituală a fiecărui om, pentru că reflectă o viaţă plină de suferinţe şi-ţi dă o anumită tărie de-a continua lupta.

„O a doua Mioara”

– Am înţeles că Maria se apropie foarte mult de Mioara. Cum este Maria? Te bazezi pe ea? Se poate spune că este o „a doua Mioara”?

– Da, Maria a început să semene şi fizic cu Mioara. Ea este foarte întărită, foarte directă şi foarte decisă, este maturizată înainte de vreme, inclusiv trecând prin îngrijirea mamei mele soacre – care, Dumnezeu s-o ierte!, s-a dus şi ea. Toate aceste suferințe au fost pentru ea o adevărată şcoală, pe care cred că foarte puţini copii din lumea contemporană o pot avea. Eu cred că aceste lucruri au format-o pentru viaţă. Pe Maria nu o mai pot speria nimicurile, şi unele examene care fac parte din curicula şcolară nu sunt nici pe departe comparabile cu ce examene a dat Maria.

Acum este omul meu de bază în casă, face de toate, începând de la ordine şi curățenie, până la disciplină cu frăţiorii mai mici. Este un adevărat profesor în miniatură, îi ordonează, îşi mai ceartă surorile, mă mai ceartă şi pe mine câteodată. Mă bucur că am un ajutor enorm în ea. Ce mă îngrijorează e că e foarte directă, i-am spus că la un moment dat va avea mult de pierdut în viață din punctul ăsta de vedere – dar până la urmă Dumnezeul nostru este Adevărul, şi e foarte bine că ea este aşa.

– Te consulţi cu ea atunci când sunt decizii importante de luat, aşa cum te consultai cu Mioara?

– Mă consult cu toţi copiii, cu absolut toţi copiii, după puterea lor. Toate deciziile pe care le luăm, le luăm împreună. Au fost planuri care mi s-au anulat pentru că ei nu au fost de acord cu ele, şi le-am respectat întotdeauna dorinţa şi punctul lor de vedere – bineînţeles, dacă nu este un punct de vedere absurd. Dar mă consult cu ei în toate problemele și încercăm să rămânem uniți, așa cum Mioara ne-a învățat.

– Revenind la Mioara, pe ea a ajutat-o foarte mult dragostea oamenilor. Sunt convinsă că şi pe tine te-au înconjurat cu dragoste cei dragi. Cât de mult a contat pentru tine dragostea celor din jur?

– A contat enorm, pentru că, în asemenea situaţii, dacă eşti singur şi nu eşti înconjurat de prieteni, să ai măcar un cuvânt de mângâiere sau o îmbrăţişare, este foarte greu. Noi aşa am fost obişnuiţi, să avem foarte mulţi prieteni, şi Mioara se hrănea prin aceşti oameni, şi eu la fel. M-au sprijinit, m-au îmbărbătat, mai glumeau, mă mai ajutau cu copiii… A fost un lucru extrem de important şi pentru mine, şi pentru copii, că nu ne-am aflat singuri.

Aceşti oameni ne-au ajutat şi la realizarea centralei termice, și la cumpărarea de combustibil, ne-au ajutat şi cu alimente şi haine… Ne-au înconjurat tot timpul cu dragoste nu numai cei apropiați, ci și foarte mulți oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată şi care ne-au dăruit chiar din „bănuţul văduvei”. E un gest extraordinar de mişcător.

„Aceşti copii nu au avut o mamă obişnuită”

– Viorel, care au fost cele mai grele momente ale tale de atunci până acum?

– Momente grele sunt tot timpul, şi încerc totuşi să le înlătur, pentru că mai greu decât ceea ce a trăit Mioara nu poate fi. Ea a trecut printr-o mucenicie, aş spune, de altă natură, comparabilă poate cu mucenicia celor din temniţele comuniste. Nu ştiu dacă la aceeaşi dimensiune, dar bănuiesc că era aceeaşi încărcătură sufletească enormă, pe care eu o simţeam într-o a milioana parte, şi care pe mine mă cutremura.

Cel puţin lecţia aceasta la care am participat încerc să o înţeleg, și-mi dau seama că nu a fost făcută gratuit de către Dumnezeu pentru noi, ci a fost făcută cu un scop. Încerc să merg mai departe bazându-mă pe curajul pe care l-a avut Mioara în faţa morţii. Eu sunt un simplu elev al unei profesoare de Religie care s-a luptat cu moartea și a învins-o.

– Cele mai plăcute momente care au fost?

– Au fost momentele în care am aflat că Mioara avea gesturi și fapte pe care eu nu le ştiam, mai ales gesturi de milostenie pe care le făcea fără ca eu să ştiu. Mulţi oameni necunoscuţi îmi spun: „Şi eu am cunoscut-o pe doamna profesoară, mi-a dat cutare lucru. Nici nu voiam să-i zic că are o haină frumoasă, că şi-o dădea jos de pe ea imediat şi mi-o dădea, nici nu discuta. Mi-era şi teamă să-i zic…”. Lucrurile astea mă întăresc şi mă bucură enorm.

Mă bucur când mă întâlnesc cu foştii ei elevi – sunt nişte oameni extraordinari câţiva dintre ei, care i-au ascultat sfaturile şi acum sunt oameni realizaţi. De câte ori ne întâlnim îmi vorbesc de „doamna profesoară”, o respectă, pentru ei e un lucru deosebit. Mă bucură mai ales faptul că această carte scrisă de Mioara e o carte vie şi încă „face furori”, să zicem aşa, se vinde bine şi vin tot felul de comentarii extraordinar de bune la adresa ei. Mă bucur că aceşti copii au o motivaţie puternică de a merge în viaţă, pentru că nu au avut o mamă obişnuită, ci o mamă deosebită – cum sunt, cred, toate mamele, dar, în cazul Mioarei, o mamă cu o foarte mare doză de sacrificiu.

– Va apărea și volumul al doilea al cărţii?

– Va apărea şi volumul doi. Sunt două capitole scrise de Mioara, începuse să povestească la un moment dat despre plecarea la Viena și în America, dar majoritatea acţiunilor desfășurate o să încerc să le pun eu pe hârtie. Mie mi-e foarte greu să scriu, pentru că, vă dați seama, e ca şi cum aş scrie eu după Creangă, sau eu după Eminescu, sau eu după Nichita Stănescu. E foarte greu. Până la urmă, e un talant şi acesta, care slavă Domnului că s-a dezgropat la un moment dat, că era un talant îngropat.

Eu sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să apară de ziua ei de naştere, pe 24 mai. Va fi un capitol special dedicat plecării ei în lumea de dincolo. Am avut binecuvântarea de-a fi lângă ea când a plecat şi voi încerca să zugrăvesc acest moment aşa cum a fost. Vor fi şi câteva capitole de povestiri mai puţin obişnuite, cum ni se întâmplă nouă de foarte multe ori, cu tot felul de întâmplări nemaipomenite şi nemaiauzite pe care noi le-am trăit aievea. Cred că vom face un volum doi nu foarte frumos, ci foarte util, ca o continuare a poveştii începute de Mioara.

„Momentul Nectarie”

– Totuşi, eşti un bărbat care creşte singur cinci copii. Cum decurge o zi din viaţa ta?

– Păi nu sunt singur, sunt cu Mioara şi cu ajutorul lui Dumnezeu – că, dacă eşti singur pe lume, e grav. Singuri sunt numai oamenii fără Dumnezeu, acolo chiar e foarte greu…

Lucrurile încep să se deruleze pe la 6 jumătate dimineaţa, cu o încercare de mic-dejun, cu trezirea lui Nectarie, care are zile bune, când vrea să meargă la şcoală, şi zile mai puţin bune, când nu vrea să meargă la şcoală; zile când zice „da”, şi apoi, când plecăm, zice „nu”, şi încercăm să-l convingem de-o mie de ori să meargă, şi zice „da” şi zice „nu”, şi zice „da” şi zice „nu”. Și copiii imaginează tot felul de scenarii, cu tot felul de momiri de tip „pizza”, de tip „maşinuţă”, de tip „trenuleţ” şi aşa mai departe, ca să-l convingă. La un moment dat eşuăm toţi, eu mă mai enervez câteodată şi-l las acasă, pentru că pierd ceilalţi şcoala. Aici pentru mine este momentul-cheie al dimineţii, „momentul Nectarie”, în care Nectarie ia decizii dacă vrea sau nu vrea să participe la şcoală.

Apoi îi transport pe cei cinci copii, pe cei mari la școala lor, iar pe Nectarie la o şcoală specială. Întâi îi duc pe copiii mari, pentru că Nectarie nu coboară decât după ce au coborât ceilalţi copii, altfel se simte părăsit. Bineînţeles că din cauza asta ajung mai târziu cu Nectarie şi se supără profesorii pe mine, şi-mi cer scuze pentru asta.

După aceea vin acasă şi mai tai nişte lemne, încep să fac focul, mai încerc să fac un pic de mâncare, mai încerc să pun nişte cărţi la poştă, mai citesc două-trei pasaje dintr-o carte, mai încerc să zic un „Doamne miluieşte!”, dacă mai pot. După aceea, dacă nu s-a ars mâncarea la cuptor, mă duc să-l iau pe Nectarie la ora două, că are programul mai scurt decât ceilalţi. Apoi, dacă lui Nectarie i se face foame, îi dau un pic de ciorbă, că el este un mare ciorbar, apoi îi iau pe ceilalţi copii de la şcoală, şi între timp mai trebuie să particip şi la câte-o şedinţă cu părinţii, dar mulţumesc profesorilor că nu mă cheamă foarte des.

După aceea ajungem acasă, punem masa de seară, după care apar problemele: probleme de aritmetică clasa a doua, aritmetică de clasa a treia, apoi apar problemele de la clasa a opta cu teorema celor trei perpendiculare şi cu calculul volumelor corpurilor în spaţiu, apoi apar probleme de sintaxă şi de morfologie la limba română, apoi apar probleme de vocabular la limba engleză și probleme de topică şi despre cum se implementează o virgulă într-o anumită frază în limba engleză, apoi apar probleme cu „mere”, cu „pere”, cu „struguri” şi cu „Ana” la clasa a doua, şi între timp ne mai rămâne și nouă – dacă ne rămâne – timp de o rugăciune pentru culcare…

„Pentru tati”

– Viorel, eşti acum şi tată, şi mamă pentru copiii tăi. Care au fost cele mai frumoase gesturi prin care şi-au arătat recunoştinţa şi dragostea faţă de tine?

– Simplul fapt că nu sunt trişti, că ei mimează foarte bine bucuria pe care o au – pentru că eu simt că este o bucurie „lucrată”, nu este o bucurie care vine așa, din plin. Este o bucurie un pic „fardată”, pentru a mă bucura pe mine de bucuria lor. Și acesta este un gest de iubire maxim, pe care îl apreciez enorm. E un gest de iubire că ei încearcă să mă asculte, e un gest de iubire că ei se consultă cu mine, e un gest de iubire că merg la biserică şi vor să se împărtăşească – e un gest de iubire faţă de Dumnezeu, în primul rând.

Un gest simplu de iubire este simplul fapt că, acum câteva zile, Macrina cu Iustina s-au dus şi au stat izolate vreo două ore, apoi mi-au pus un afiş pe uşa de la bucătărie: „Pentru tati”, așa, cu o inimioară. Când mă duc, văd că bucătăria era foarte curată, pusă la punct, cu vasele spălate, cu duşumeaua ştearsă… A fost un gest care pe mine m-a şocat. Inimioara aceea era de un roşu deschis, foarte frumoasă, şi scria „Pentru tati”… Păi, pentru tati acest gest este un gest major, nu există declaraţie mai mare de dragoste decât aceasta. A fost extraordinar.

– Care a fost, după părerea ta, cea mai mare virtute a Mioarei?

– Cea mai mare virtute a Mioarei a fost milostenia şi sacrificiul ei până la negarea de sine, până la dăruirea totală pentru aproapele, indiferent dacă era soţul, copiii sau cei pe care-i iubea foarte mult. La un moment dat chiar mi-a venit în cap o metaforă, apropo de evenimentele triste petrecute nu demult în Paris: că Mioara s-a „autodetonat” şi a împrăştiat foarte multă dragoste în jur… Cam aşa aş putea să o caracterizez pe Mioara: s-a „autodetonat” şi, în loc să arunce în oamenii din jur cu bucăţi de metal, ea a aruncat în jur cu dragoste.

– Îţi mulţumim, Viorel, şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea şi nouă o fărâmă din această dragoste a Mioarei pentru cei din jur…

– Vă mulţumesc și eu. Nu ne uitați în rugăciunile voastre.

Maria Grigore: „Dacă un om este fericit, trebuie să fii şi tu”

 – Maria, am auzit de la tati că tu eşti „mami doi”, că îl ajuţi pe tati la treburile casei. E greu să-l ajuţi pe tati să-i crească pe frăţiorii tăi?

– Păi este, într-o oarecare măsură, greu, dar m-am obişnuit de-a lungul anilor cu aceste responsabilităţi şi pot spune că le fac faţă, adică nu mai reprezintă un obstacol pentru mine. Mă descurc, mai ales că am nişte fraţi care mă ascultă şi nu-mi pun nici o problemă. Ei fac exact ce le spun. Câteodată mai apar şi conflicte, ca în orice familie cu mai mulţi fraţi: fiecare cu părerea lui, cu problema lui, fiecare să facă cum vrea el, dar până la urmă ajungem la un compromis, la o înţelegere bună pentru toată lumea.

– Îţi aduci aminte de o întâmplare din viaţa ta din care ţi-ai dat seama că Dumnezeu vă ajută şi vă iubeşte?

– Cred că nu e o singură întâmplare, e pur şi simplu faptul că noi simţim că Dumnezeu ne este aproape şi ne ajută mereu şi nu ne lasă. Chiar dacă nu mai este mami, noi simţim că ne este aproape cu sufletul. Și Părintele Arsenie, duhovnicul nostru, ne spune că, indiferent de ce se întâmplă, mami este lângă noi şi nu trebuie să ne simţim singuri. Eu simt lucrul ăsta, nu m-am simţit niciodată lăsată baltă. O simt lângă mine.

– Ce te bucură cel mai mult pe tine în viaţă?

– Păi, mă bucură să ştiu că, în adâncul meu, sunt o persoană iubitoare, înţelegătoare, care îşi ajută familia. Și mă bucură foarte mult şi mă face fericită să ştiu că am un rol important pentru familia mea. Asta îmi dă putere să merg mai departe, când îi văd pe toţi fraţii mei că sunt fericiţi că mă au, şi că vin toţi la mine să le dau un sfat, pentru că eu trebuie să-i consiliez. Asta mă face fericită.

– Care crezi tu că a fost cea mai mare virtute a mamei tale?

– Avea multe… În primul rând, era o luptătoare înnăscută, şi niciodată nu a arătat că-i este rău sau că suferă, întotdeauna a căutat să ne binedispună la maxim pe noi, copiii, şi să fie un punct de sprijin. Chiar dacă nu mai putea, făcea totul pentru noi ca să simţim că ea este vie acolo – şi, într-adevăr, aşa era, ea era energia casei.

– Te rog să le transmiţi un gând copiilor care sunt în aceeași situație cu tine, care şi-au pierdut unul din părinţi şi trec prin momente grele.

– Le-aş spune să nu deznădăjduiască, căci de acolo, de sus, Dumnezeu are grijă de ei. Chiar dacă li se pare greu la început, cu timpul o să vadă că rănile sufleteşti, uşor-uşor, încep să se vindece, şi întotdeauna să se gândească la fericirea părintelui care a trecut la Domnul, să se gândească că este fericit acolo, sus, şi asta trebuie să îl facă şi pe el fericit. Dacă un om este fericit, trebuie să fii şi tu.

– Ce-ţi doreşti tu pentru tine în viaţă? Unde doreşti să ajungi?

– Îmi doresc să pot, la rândul meu, să ajut alte persoane care au nevoie, pentru că şi pe mine m-au ajutat alţii, şi această misiune vreau şi eu să o duc mai departe. Vreau să ajut cât mai mulţi oameni şi să am grijă în continuare de fraţii mei.

– Să-ţi dea Dumnezeu putere şi dragoste pentru aproapele, şi această râvnă a ta să ardă neîncetat!

– Mulţumesc!

Material realizat de

Raluca Tănăseanu