Este „Frozen” un episod singular în peisajul filmografiei contemporane pentru copiii? –  iată o întrebare primită de la mai mulţi cititori ai noştri, care au parcurs cu îngrijorare interviul realizat pe marginea acestui film. Răspunsul vom încerca să-l aflăm în această ultimă parte a demersului nostru, dedicată decriptării mesajelor ascunse în spatele filmografiei de astăzi pentru copii.

 

– În comentariile aduse analizei pe care aţi întreprins-o în ultimele patru numere ale revistei noastre, am observat că se aduce în discuţie faptul că acest film, ca şi altele ale casei de filme Disney, sunt doar o rescriere modernizată a unor poveşti clasice cu care copiii s-au obişnuit deja, şi care nu se mai potrivesc mentalităţii moderne. Cum comentaţi această afirmaţie?

– Am observat un fenomen care mi se pare cât se poate de îngrijorător. Oamenii, sub presiunea manipulatorie a mass-mediei, acceptă cu multă uşurinţă orice primeşte eticheta de „modern” şi se leapădă la fel de uşor de ceea ce primeşte eticheta de „retrograd”, „tradiţionalist”, „fundamentalist”. Avem de-a face cu un fenomen clar de spălare ideologică a creierelor, tipică societăţilor de tip totalitar. În vremea comuniştilor se acţiona după aceeaşi reţetă, încât noţiunile de „retrograd” şi „obscurantism religios” erau asociate rapid cu cea de „duşman al poporului”, ce merită nu numai oprobriul public, ci şi închisoarea. În ceea ce priveşte chestiunea noastră, modernizarea poveştilor nu este altceva decât re-scrierea lor, dar asta în contextul unei cu totul alte morale, una proprii ideologiei zilei. Vechile poveşti ajung astfel doar simple pretexte prin care se altoieşte în mintea copiilor o concepţie complet străină vieţii fireşti, familiei şi rânduielilor vieţii umane.

De pildă, în „Crăiasa Zăpezii” a lui Andersen – după care, chipurile, ar fi fost ecranizat „Frozen” –, nu e vorba de două domnişoare la vârsta experienţelor amoroase, ci de doi copii. Aceştia sunt un băieţel şi o fetiţă. Crăiasa este un personaj negativ, fiind ea însăşi sub puterea unui blestem. Iar îngheţul ce pune stăpânire pe inima băieţelului este o vrajă rea, de care îl scapă doar dragostea şi jertfa fetiţei. În cazul nostru, la „Frozen” îngheţul nu mai este privit ca un lucru rău în sine, ci doar ca un rezultat al respingerii homosexualităţii şi magiei. Deci este vorba de o amestecare a sensului de bine şi rău. Cei doi, deşi copii, băiat şi fetiţă, prelungesc dragostea jertfelnică a fetiţei în perspectiva unei iubiri şi a unei vieţi de familie dusă împreună. Aşadar dragostea copilărească, jertfelnică, se încheie într-o perspectivă a iubirii dintre bărbat şi femeie, deci în perspectiva familiei. În cazul „Frozen” însă nu se poate vorbi despre aşa ceva, decât doar dacă luăm în considerare posibilitatea unei „familii” de lesbiene.

Rescrierea ideii de familie

– Credeți că mesajul filmului „Frozen” ar putea influenţa cumva raportarea tinerilor la dragoste? 

– Desigur, filmul este (subliminal, cum vă spuneam) o apologie a relaţiilor libere, a iubirilor de tipul Elsa-Anna, şi nu a unei relaţii cu perspectiva vieţii de familie. Urmăriţi, vă rog, care este prezenţa familiei în film.

În primul rând, familia părinţilor Elsei este una anormală. Fetele trăiesc singure, izolate. Părinţii nu pot găsi o soluţie decât în izolarea Elsei, ei înşişi nemaifiind în stare să o înţeleagă şi să o ajute. E o familie în care ambele fete nu s-au simţit fericite. Viaţa celor două prinţese începe să curgă abia după moartea părinţilor. Adică, simbolic vorbind, lumea pe care o descoperă cele două fete, aventura vieţii lor, a „revelaţiei” înţelesului porţilor deschise (practic, a iubirii interzise) este posibilă numai după omorârea simbolică a părinţilor – adică a ideii de familie.

De asemenea, Hans vine dintr-o familie cu treisprezece copii, dar nu prea fericită, lucru sugerat de el atunci când afirmă că trei dintre fraţii lui nu au vrut nici măcar să ştie de el vreme de mai mulţi ani de zile. Hans însuşi este un arivist în stare să calce peste cadavre pentru a-şi atinge scopul – adică nu reprezintă o bună carte de vizită pentru familie. El vrea să se însoare cu Anna numai pentru a profita de pe urma ei, ceea ce nu încurajează nici dragostea, nici căsătoria.

Pe de altă parte, Kristoff este prea bleg pentru a face pasul decisiv către Anna. E crescut de troli, deci nu are identitate dată de o viaţă de familie. Vinde gheaţă într-o vreme în care lumea era îngheţată, adică are o meserie care nu foloseşte la nimic. În fine, Kristoff o dă pe mâna lui Hans, iar la urmă se lasă convins doar de renul Sven să se întoarcă pentru a o salva. Dar ajunge prea târziu, aşa că nu o mai poate ajuta nici pe Anna, nici pe Elsa. El, oricum, deşi o iubește pe Anna, nu pare capabil să se căsătorească cu ea, nici să-şi întemeieze o familie. Tendinţa de a-i reprezenta pe băieţi cam prostuţi şi iresponsabili este sesizată de tot mai mulţi dintre comentatorii din străinătate ai filmelor pentru copii. De altfel, toţi bărbaţii cu un rol mai semnificativ din film sunt ori jigodii, ori prostănaci – exceptându-l pe homosexualul Oaken.

Astfel, observăm că există o singură familie fericită în filmul „Frozen”, care, pentru că este fericită, se autopropune ca model pentru copii şi adolescenţi. Aceasta nu este însă chiar o familie, deşi este propusă ca atare de scenarişti: e ceea ce Oaken însuşi numeşte familie, salutându-i. El îşi salută „familia” aflată în saună, formată dintr-un tânăr spelb şi patru copii în jurul acestuia (min. 37:45). Majoritatea celor care au comentat pe marginea apariţiei acestei „familii” recunosc că e vorba despre o „familie” de homosexuali. O fericită „familie” de homosexuali, formată probabil prin înfierea unor copii sau printr-una din tehnologiile reproductive atât de trâmbiţate astăzi.

Deci, dacă este să încurajeze în direcţia întemeierii unei familii, filmul nu o face decât pentru „familia” de homosexuali. Această sugestie s-a făcut probabil în amintirea lui Howard Ashman, unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi textieri ai producţiilor Disney[1], homosexual declarat, care a murit în 1991 de SIDA. Este cunoscută influenţa sa majoră în realizarea mai multor filme pentru copii, cum ar fi „Mica sirenă”, „Frumoasa şi Bestia” sau „Aladdin”.

– Dar Oaken, în „Frozen Fever”, nu mai apare alături de „familia” sa homosexuală…

– Da, dar apare într-o postură caracteristică homosexualilor: într-o saună. Ce căuta sauna în mijlocul străzii, pe timp frumos de vară?! Se ştie că sauna este unul din locurile cele mai obişnuite în care homosexualii întreţin relaţii, astfel că a ajuns un simbol al relaţiilor dintre ei. De aceea şi există aşa-zisa „clauză a saunei”, care presupune ca relaţiile din acest spaţiu să nu fie luate în consideraţie, fiind acceptate în cadrul cuplurilor de homosexuali ca unele ce nu presupun o relaţie emoţională profundă, ci doar o satisfacere a unor dorinţe considerate de ei fireşti.[2]

O paralelă între „Frozen” și „Maleficent”

– Dar să ne întoarcem la întrebarea inițială: ați spus că „Frozen” este o rescriere a basmului „Crăiasa Zăpezii” într-o cheie tributară ideologiilor zilei. Mai sunt și alte filme astăzi „rescrise” în acest fel? Este important ca părinții să știe, pentru a-şi putea feri copiii.

– E foarte bună întrebarea, pentru că se pare că în filmografia Disney de astăzi asistăm la o rescriere a tuturor poveştilor potrivit noii ideologii care neagă esenţa binelui şi a răului, care amestecă, în fond, aceste categorii fundamentale ale existenţei umane şi cosmice. Eu cred că aici se poate constata o influenţă majoră a concepţiilor new age în arta filmografică a zilei, cel puţin în filmele pentru copii marca Disney.

„Frozen” reprezintă o rescriere filmografică a poveştii lui Andersen, „Crăiasa Zăpezii”, dar are foarte puţine în comun cu povestea originală. În „Into the Woods”[3], producţie tot a studiourilor Disney, se alterează sensurile simbolice ale unor poveşti ca „Cenuşăreasa” sau „Scufiţa Roşie”, cu o simbolistică ce ar merita tratată într-un studiu separat.

Mă voi opri însă puţin asupra altui film recent, „Maleficent”[4], pentru că este înrudit oarecum cu „Frozen”. În acest film aflăm o rescriere a poveştii „Frumoasa din Pădurea Adormită”. Ursitoarea nu mai este chiar o ursitoare rea, căci regatul ei este mult mai luminos, mai frumos decât al pământenilor. Aceştia din urmă sunt plini de ură, de duh de stăpânire şi de răzbunare, în timp ce în regatul Maleficei totul este în armonie. Este o idee care apare deja în multe naraţiuni filmografice, cum ar fi, de pildă, „Avatar”.

În aceste filme, personajele, care au o reprezentare tipic demonică – coarne şi aripi în „Maleficent”, coarne şi coadă în „Avatar” – sunt pozitive, în timp regatele sau lumile oamenilor sunt puse într-o lumină negativă. În „Avatar”, ca şi în „Maleficent”, personajul principal este cel care face legătura dintre cele două lumi, alegând însă să trăiască mai degrabă în lumea demonilor decât în lumea oamenilor.

– Spuneaţi însă că există o legătură între „Frozen” şi „Maleficent” – despre ce este vorba?

– Există un paralelism perfect, ceea ce ne dovedeşte încă o dată faptul că nimic nu este întâmplător în naraţiunea „Frozen”. De pildă, pentru că Malefica a fost înşelată în sentimentele ei, inima i s-a făcut de piatră, ni se spune în film – deci avem de-a face cu o variantă a fenomenului îngheţării inimii din „Frozen”. Acela este şi momentul în care împărăţia ei se scufundă în întuneric, ca un fel de blestem care se răsfrânge asupra întregii lumi, după cum se întâmplă şi în „Frozen”. Personajele principale din film, cele pozitive vorbind, sunt tot două femei tinere, între care se naşte o relaţie de dragoste, zâna rea (Malefica) şi fata împăratului (Aurora), care este blestemată tocmai de Malefica, pentru că tatăl ei, împăratul, îi trădase dragostea.

Aşadar, în „Maleficent”, istoria se desfăşoară complet diferit decât în „Frumoasa din Pădurea Adormită”. Malefica îi urseşte Aurorei, fata împăratului, să adoarmă la vârsta de 16 ani; totuşi, aceasta se îndrăgosteşte de Aurora şi se luptă pentru a o salva de vrajă. Deşi ştie că-şi riscă viaţa, vine la palat, unde tatăl fetei o aştepta, şi reuşeşte să o trezească pe Aurora din somn, dar nu prin sărutul prinţului (care se arată a fi total ineficient!), ci chiar prin sărutul ei (min. 76:50).

Concluzia pe care o trage diavolul, apropiatul Maleficii, pe numele său din film Diaval (!), este că, iată, mai există dragoste adevărată (min. 77:30). Aşadar, concluzia principală a filmului este că dragostea adevărată nu este cea dintre bărbat şi femeie, pe care însăşi împăratul o contestă că ar mai exista (min. 71:10), ci aceea dintre două femei.

De asemenea, ca şi în „Frozen”, filmul se încheie atunci când cele două prinţese, Malefica şi Aurora, îşi unesc împărăţiile (min. 87:00), după cum şi-au unit şi inimile, în ceea ce am putea numi o iubire lesbiană. Spunem asta pentru că unirea împărăţiilor şi a inimilor în toate basmele, de când e lumea și pământul, a fost între un bărbat şi o femeie. Cu ei împreună şi în perspectiva formării de către ei a unei familii se încheie orice poveste.

Prin urmare, în filmul „Maleficent”, Malefica aduce blestemul peste lume, şi tot ea îl ridică atunci când inima ei se înmoaie din iubirea pe care o simte pentru fata împăratului, Aurora. Ea este corespondentul Elsei din „Frozen”, care, din cauza urii şi neînţelegerii venite din partea lumii, aduce îngheţul – deci tot un fel de blestem – peste aceasta.

Redefinirea condiţiei răului

De asemenea, mai avem o temă comună. Familia este o realitate blestemată. Producția Disney îi rezervă tatălui Aurorei un rol de sperjur, avid de putere, un om întunecat, ce se desparte de fiica lui pentru a o proteja, lăsând-o să fie crescută de zânele bune, undeva departe de casă. La rândul ei, Aurora se simte mai curând apropiată Maleficii decât propriului tată, ajutând-o să se salveze chiar cu prețul vieții tatălui ei. Această moarte a tatălui este privită, în perspectiva finalului fericit, ca o izbăvire de răul ce apăsa asupra lumii. Prin urmare, asistăm la un adevărat paricid, pe care cultura modernă îl consacră astăzi, ridicându-l la rang de modă şi model de „democraţie”. Vedem clar exprimată în această temă ideologia ce susţine răzvrătirea copiilor şi ieşirea lor de sub protecţia propriilor părinţi – desigur, pentru a face astfel posibilă înfierea lor de cei ce reprezintă, simbolic vorbind, maleficul.

Tatăl Aurorei este însă, în mod cert, şi simbolul Tatălui din Ceruri, încât putem constata că, de fapt, lupta împotriva familiei pe care o dă societatea actuală prin stăpânitorii ei este, în esenţă, o luptă împotriva lui Dumnezeu. Lucrul acesta rezultă şi mai clar prin substituirea pe faţă a lui Dumnezeu cu puterile răului, cu diavolul, pe care, printr-un film ca „Maleficent”, suntem chemaţi să-l iubim.

Malefica (care atât după nume, cât şi după înfăţişare, are toate atributele vizuale identitare ale diavolului) este pusă într-o lumină pozitivă, în contrast cu imaginea tatălui, care este un personaj negativ ce nu ştie să fie fidel dragostei şi care însuși afirmă că „nu mai există dragoste adevărată” (min. 71:10). Cu alte cuvinte, tatăl (care Îl simbolizează pe Tatăl cel din Ceruri) este un personaj negativ în film, iar diavolul (reprezentat de Malefica şi de slujitorii ei) sunt personajele pozitive, care aduc armonia în lume. Pentru a nu ne mai lăsa nici o urmă de îndoială, simpaticul slujitor fidel al Maleficii poartă chiar numele diavolului – Diaval, cu excepţia unei singure litere, lucru care nu poate fi socotit întâmplător. De altfel, numele diavolului îşi are originea în cuvântul grecesc diavállo, care înseamnă dezbinător.

– Unde vedeţi aici concepţia new age?

– În new age, lumea întunericului este, de fapt, una a luminii. În new age nu există conceptul de bine şi rău. Adică orice rău poate fi interpretat ca bine, totul fiind atribuit „relativităţii” percepţiei, şi nu naturii ontologice a răului, care este contestată cu totul. Vedeţi, în acest sens Elsa declară că este „dincolo de bine şi de rău”, acestea fiind, în concepţia ei, produsul regulilor umane. Iar în „Maleficent”, acest lucru este una dintre concluziile principale ale naraţiunii. Împărăţia binelui se uneşte cu cea a răului, prin unirea celor două prinţese. Deci aici nu mai avem unirea a două împărăţii, ale prinţului şi ale prinţesei, care se căsătoresc şi domnesc împreună până la adânci bătrâneţi, făcând mulţi copii. În „Maleficent” se uneşte lumea rea cu lumea bună – adică cel căruia îi zicem noi „rău” cu ceea ce noi numim „bine” – pentru a rămâne împreună pentru totdeauna. Avem, aşadar, o totală contopire a două categorii total antinomice, ale binelui şi răului, care anulează însăşi sensul de Dumnezeu, de raţiune şi rânduială. Malefica, se spune chiar în film, este eroică şi rea (min. 85:05) în acelaşi timp. Asta nu face altceva decât să redefinească însăşi condiţia răului, a lucrării diavolului în lume.

Odată cu anularea prin amestec şi confuzie a categoriilor „bine” şi „rău”, „lumină” şi „întuneric”, „rai” şi „iad”, aflăm şi o contestare a dragostei originare dintre bărbat şi femeie, care este înlocuită cu dragostea dintre două femei. Fericită, Aurora împărăţeşte împreună cu Malefica în cele două împărăţii unite, a binelui şi a răului, în timp ce prinţul rămâne „pe dinafară”. Nici măcar nu se supără, căci realizatorii Disney, ca şi în „Frozen”, transformă personajele masculine în nişte eunuci, simpatici, utili uneori, dar nu mai mult.

Şi mai este ceva. În „Maleficent”, ca şi în „Frozen”, răul nu e rău decât dacă nu ţi-l apropii, dacă nu-l primeşti cu dragoste. Cu alte cuvinte, diavolul poate fi un „băiat tare bun” dacă am şti să ne împrietenim cu el. Chiar mai bun ca Dumnezeu, fiind mult mai aproape. În acelaşi timp, ambele filme ne ameninţă cu blestemul în momentul în care-l vom respinge, alegând să rămânem cu Dumnezeu.

„Să alegem pentru copiii noştri”

– Credem că ar mai fi încă multe de spus, și nădăjduim că o veți face, poate, într-un viitor interviu. Dar deja părinții au primit un set de criterii prin care pot decodifica, mai mult sau mai puțin ușor, anumite mesaje din filmele de astăzi. Vă rugăm să încheiați cu un sfat general pentru părinţi legat de vizionarea desenelor animate de către copiii lor.

– În primul rând, părinţii să aibă în vedere faptul că filmele de desene animate sunt astăzi încărcate cu mesaje subliminale de genul celor discutate anterior. Preferabil ar fi să controleze foarte bine vizionarea dacă vor să evite modelarea subconştientului copiilor lor într-un fel care poate fi contrar propriilor valori. În ceea ce priveşte viaţa creştină, nici nu mai intră în discuţie. Multe, foarte multe dintre desenele animate din zilele noastre au un mesaj cu totul potrivnic unei vieţi creştine, chiar manifest anticreştin. Se poate demonstra lucrul acesta, și am făcut-o deja.

Să nu ne înşelăm: să ştim că atunci când copiii vizionează desene animate sunt daţi pe mâna celui mai eficient „profesor” pentru viaţă şi că educaţia copiilor noştri va fi în mare măsură influenţată de această experienţă. Abia când conştientizăm lucrul acesta suntem în măsură să spunem că putem face o alegere privind viitorul copilului nostru. Îl creştem potrivit propriilor valori sau îl lăsăm să fie crescut conform valorilor culturii de consum, ale divertismentului, ale erotismului şi a distracţiei – ale unei lumi complet contrară vieţii de familie şi chiar unei minime normalităţi? Să alegem, aşadar, astăzi pentru copii noştri, pentru ca ei să aibă mâine posibilitatea de a alege liberi ce vor fi sau ce vor face în viaţă.

 Material realizat de

Mihai Cristea

[1] http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2014/04/its-not-just-frozen-disney-has-always-been-subtly-pro-gay/361060/

[2] Virgiliu Gheroghe, „Faţa nevăzută a homosexualităţii”, Ed. Cristiana, 2014.

[3] „În inima pădurii” (2014).

[4] „Maleficent” (2014).