Un tânăr se izbăvește de droguri și se face monah

Ani îndelungi de experiențe narcomane au fost stinși sub călcâi ca un chiștoc de țigară după prima experiență a harului. O singură clipă în dragostea lui Dumnezeu avea să-i schimbe existența unui tânăr ce părea că le încercase pe toate. V-ați întrebat, poate, ce s-a întâmplat cu el după ce a gustat din cele cu adevărat „de Sus”. S-a mutat în cele de Sus, făcându-se monah, deplin tămăduit de pleava lumii, fără a se mai întoarce în urmă decât pentru a-i trage și pe alții după dânsul. (A.S.)

Acum zece zile, m-au anunţat că mă caută cineva la telefon din Belgrad. Crezând c-o fi vreunul din prietenii mei, am răspuns bucuros: „Alo!”. Însă de cealaltă parte a firului s-a auzit o voce de femeie: „Bună ziua, preasfinţite Părinte”. Îmi era limpede că nu ştia cum să se adreseze călugărilor. S-a prezentat pe scurt, mi-a spus câteva cuvinte despre ea şi mi-a zis că mă sună la recomandarea unei vechi cunoştinţe de-ale mele, nădăjduind că o voi ajuta în legătură cu bărbatul ei. Vocea îi era sugrumată, aproape în pragul plânsului. Din ce-mi spunea, am înţeles că amândoi sunt intelectuali, jurnalişti de radio-televiziune, iar soţul ei, N., fondatorul unui cunoscut post de radio belgrădean, din păcate a ajuns foarte dependent de heroină. Din punct de vedere cultural, amândoi erau copii crescuţi de rock ’n’ roll şi de arta modernă. Problema era că, în ultima vreme, el începuse să piardă controlul asupra patimii care-l stăpânea, cu toate că ani buni reuşise s-o ţină sub control, sau cel puţin aşa i se părea. Acum iadul se mutase la ei în casă – şi mai aveau şi-un copil mic. Femeia m-a rugat să-l primim pe soţul ei la mănăstire pentru un timp şi să-l ajutăm cumva să se elibereze de nevoia de drog, căci pierduse orice nădejde că se mai poate vindeca. I-am răspuns că voi face tot ce-mi stă în putinţă. În aceeaşi zi, pe seară, i-am înfăţişat Părintelui Igumen întreaga poveste şi a fost şi el de părere să-l ajutăm pe om.

În curând, N. a sosit la mănăstire. Într-o dimineaţă, când am ieşit din biserică, l-am văzut cum şedea lângă cişmea, sub crengile de brad, cu capul plecat, cu spatele încovoiat, cu un chiştoc de ţigară în mână, palid şi nebărbierit – narcomanul tipic. Îndată m-am înfiorat, în minte revenindu-mi fără voie astfel de chipuri din tinereţea mea; dar acum, asta este, i-am promis soţiei că-l vom primi şi nu puteam s-o mai refuz. M-am dus la el şi-am făcut cunoştinţă. Cât am stat de vorbă, am încercat să-l scrutez mai adânc. Am văzut că avea un caracter deschis şi un suflet bun, dar era foarte bolnav. După micul-dejun, l-am chemat în atelier să bea o cafea şi să ne cunoaştem mai îndeaproape. A venit, ne-am aşezat şi a-nceput să-mi povestească despre el.

Un caz tipic, tragic, de narcoman belgrădean. Neînţelegerile dintre părinţi în copilărie, apoi divorţul lor, apoi conflictul cu tatăl său şi prea rarele întâlniri cu el. Pe de altă parte, mama lui lipsită de puterea de a crea cu el o legătură strânsă şi a-i oferi o dragoste sănătoasă şi deplină. De bună seamă, după toate astea – drogul. Deja la 12 ani a avut primele experienţe cu haşiş şi opium, iar apoi s-au perindat toate, sfârşind cu heroina. Un bărbat hiperinteligent, talentat, bine educat, cultivat şi informat. Tragedia vremii noastre, ca şi a tuturor timpurilor, atunci când se trăieşte şi se creşte în afara Bisericii şi fără Dumnezeu.

Nu ştiu tot ce i se spusese despre „iscusinţele mele de tămăduitor” (cunoştinţa noastră comună având tendinţa de-a exagera întotdeauna), căci fratele N. nu-şi luase nici un medicament cu sine pentru a-şi uşura crizele de sevraj. Dar aveam să aflu asta mai târziu. În dimineaţa aceea se simţea bine; i-au plăcut şi mănăstirea, şi obştea. După o convorbire îndelungată, în care mi s-a deschis pe deplin, ne-am retras în bibliotecă să-i dau câteva cărţi duhovniceşti de citit în vremea pe care-o va petrece la noi. Praznicul Învierii era peste o lună şi el socotea că va rămâne până atunci.

Criza

Târziu în acea după-amiază, după ce mi-am săvârşit ascultarea de la atelier, m-am aşezat la rugăciune în chilie, când, deodată, sună telefonul şi iată-mă chemat urgent la arhondaric, căci fratele N. nu se simţea bine. Fusese cazat în camera din mijloc, la etaj, împreună cu alţi cinci oaspeţi, majoritatea oameni tineri. Când am intrat, erau cu toţii tulburaţi, iar fratele N. stătea în pat cu trei pulovere peste el, acoperit cu trei pături, lac de sudoare, tremurând din pricina unui frig închipuit. De asta mă temeam. M-am aşezat lângă el, dar parcă nu mai era aceeaşi persoană dinainte. Privirea-i de om cu suflet bun dispăruse. Acum luase cu totul alt chip, cu o căutătură vicleană şi rea. Îndată ce m-a văzut, s-a năpustit la mine, spunându-mi că, dintr-o oarecare pricină, eu sunt de vină că-i este lui rău. Pentru că i-am răspuns îndată cu asprime şi fermitate, dar fireşte, cu grijă şi fără mânie, s-a adunat puţin şi a-nceput să se vaite că nu se aştepta să-i fie rău atât de repede, la nici o zi de când venise în mănăstire.

A început imediat să ceară medicamentele calmante, căci nu putea îndura criza care abia începuse să-l cuprindă. Îmi era limpede că va fi o noapte grea. Dar cel mai mult m-am îngrijorat când am înţeles că nu are nici un medicament la el, cu toate că aflasem de la telefon că-şi va lua metadona, fără de care lăsarea de heroină este foarte grea şi aproape de neîndurat. Dacă aş fi ştiut, negreşit nu l-aş fi primit să vină la noi fără medicamente, în starea în care era. Mă aflam dintr-odată într-o situaţie de neinvidiat. Cumva trebuia să ieşim din asta. Iar seara, abia se lăsa.

Am încercat mai întâi să-l liniştesc, vorbindu-i şi sfătuindu-l să reziste, căci avea în faţă un bun prilej de-a se curăţi şi de-a se lecui. I-am promis şi că a doua zi o să-l chemăm pe medicul de la baza militară italiană ca să-i aducă medicamentele cu ajutorul cărora va trece mai uşor peste criză. Dar el începuse deja să-şi iasă din fire şi să nu mai primească nimic din ce-i spuneam. Nu făcea decât să repete încontinuu că-i e rău, tare rău, şi că acum, acum trebuie să ia ceva, altfel o să înnebunească. M-a ameninţat c-o să sară pe fereastră, c-o să plece singur la Deciani şi tot aşa. Din când în când îşi mai venea în fire, îmi cerea iertare şi asculta ce-i spuneam, dar apoi începea din nou să se vaiete şi să ameninţe. Ceilalţi fraţi din cameră, fiecare după puterile sale, au încercat şi ei să-l liniştească şi să-l ajute, dar faţă de ei era chiar răutăcios şi agresiv. Se simţea vădit puterea răului şi diavolul care pusese stăpânire pe el. În doar câteva ceasuri de când plecase din atelier se petrecuse o asemenea transformare cumplită a personalităţii lui, încât era într-adevăr de necrezut.

M-am dus până la punctul nostru de prim-ajutor să văd ce calmante avem, dar el îmi spusese dinainte că nu reacţionează deloc la Bensedin, Diazepam şi altele asemenea. Din medicamentele pentru dureri mai puternice am găsit Trodon, Baralgin şi Novalgetol. Le-am amestecat pe toate trei în aceeaşi doză şi i-am făcut o injecţie. Îndată ce acul a intrat în trup, s-a auzit un oftat de uşurare, cu toate că nici nu începusem să apăs pistonul seringii.

După asta s-a simţit mai bine. Era cam şapte seara când mi-a spus că va încerca să se culce. Am mai stat puţin cu el şi, pentru că a reuşit să se liniştească şi să adoarmă, le-am spus celor din cameră să aibă grijă de el şi să mă cheme imediat dacă se mai întâmplă ceva. Apoi m-am dus la chilie să mă liniştesc şi să mă odihnesc puţin. Nădăjduiam că o să doarmă până dimineaţă, pentru că totuşi îi administrasem un cocktail puternic de medicamente. Iar mâine sigur avea să ne fie mai uşor.

Faţă în faţă cu un caz de posedare

Însă n-au trecut bine două ore şi telefonul a început să sune: „Părinte Arsenie, veniţi repede, fratele N. s-a trezit şi vă cheamă”. Când am ajuns, aceeaşi poveste: vaiete, sudoare, tremur, cuvinte fără sens. Am încercat să-i adun gândurile discutând cu el, dar am dat greş. Buzele i se acoperiseră cu albeaţă şi se uscaseră. M-am dus să-i fac un ceai şi îndată a băut o cană plină. Era limpede pentru amândoi că în noaptea asta, nici vorbă de somn şi că, tot aşa, şederea lui în mănăstire se va sfârşi mult mai devreme decât plănuisem noi. Văzând că vorba nu foloseşte la nimic, am tăcut, m-am aşezat pe un scaun lângă patul lui şi am început să mă rog. În răstimp, el suspina, bolborosea ceva în barbă sau clătina necontrolat din cap.

După zece minute, mi-a venit gândul să-i aduc din biserică aghiasmă mare s-o bea, pentru că nimic altceva nu părea să ajute. Am luat binecuvântare de la Părintele Savva şi i-am adus apă sfinţită într-o cănuţă cam de mărimea unei ceşti de cafea. L-am lămurit despre ce-i vorba şi i-am spus s-o bea, rugându-se Domnului să-i uşureze chinurile şi să-l ajute.

M-a ascultat şi a băut toată aghiasma, iar eu am coborât să-i mai fac un ceai. Dar nici n-au trecut două minute și m-au chemat să vin înapoi. Tocmai ce ieşisem din cameră, că fratele N., într-un acces puternic de icnete şi tuse, a vomitat cele câteva înghiţituri de apă sfinţită. Abia acum avea să intre în cea mai grea stare de când începuse să i se facă rău. A prins să-mi spună cu o voce guturală, cu totul schimbată: „Părinte Arsenie, ce mi-aţi dat? Mă simt îngrozitor, nu mi-a fost aşa rău niciodată în viaţa mea!”. A continuat să repete asta de mai multe ori, cu o grimasă de nedescris.

Eram cu adevărat uluit văzând lucrarea aghiasmei asupra lui. Mă aflam faţă în faţă cu un caz de posedare aşa cum numai în cărţi găseşti. Cu vocea schimbată şi guturală a continuat să se vaite şi scoată nişte sunete de parcă răgea. Toţi din cameră au amuţit şi în sfârşit au luat lucrurile în serios, fiind conştienţi de prezenţa vădită a diavolului însuşi, care era acum tulburat, răscolit şi ars de aghiasma mare. Abia când a gustat din cele sfinte i-a fost cu adevărat rău.

Ca să nu-i mai deranjăm pe fraţii din cameră, l-am luat să ne aşezăm o vreme jos, în trapeză, unde deja îi pregătisem cea de-a doua cană cu ceai de valeriană. S-a aşezat tremurând şi repetând că nu s-a simţit nicidată atât de rău ca atunci când a băut apa aia. Era limpede că diavolul este cel care se vaită în el, şi-am hotărât atunci să-i mai dau o dată să bea aghiasmă mare. M-am dus şi i-am adus încă o ceaşcă. Mă privea de parcă i-aş fi oferit sodă caustică, dar, la îndemnurile mele, a acceptat s-o ia. S-a însemnat cu sfânta cruce şi a băut. Şi, din nou, acelaşi lucru. După două minute a început să icnească, s-a ridicat şi s-a repezit la baie. Am plecat îndată după el. Cum a ajuns la toaletă, a început să vomite, râgâind. Eu îi ţineam fruntea şi încercam să-l liniştesc, rugându-mă Domnului din adâncul sufletului să ne ajute amândorura, pentru că aşa ceva nu mai trăisem niciodată în viaţă. Când ne-am întors în trapeză, era verde la faţă, cu privirea înceţoşată şi cu totul epuizat. Am încercat să-l lămuresc că, dincolo de chinurile astea ale lui, reacţia pe care-a avut-o la apa sfinţită este, de fapt, un semn bun, pentru că arată puterea lucrării asupra celui rău, care îl poseda de atâţia ani. El continua să repete în neştire că niciodată nu i-a fost mai rău.

În vreme ce stătea cu totul sfârşit în trapeză, m-am dus să-l caut pe Ieromonahul Daniil, ca să împlinim ceea ce probabil ar fi trebuit să facem de la bun început – să-i citim molitvele lângă chivotul cu moaştele Sfântului Ştefan de la Deciani. Când însă l-am rugat pe Părintele Daniil să săvârşească slujba, s-a îngrijorat şi mi-a mărturisit că până atunci nu mai citise molitvele de scoatere a duhurilor rele şi că se teme că nu-i pregătit pentru aşa ceva. L-am rugat atunci să-i citească măcar molitvele rânduite pentru cei grav bolnavi. Şi s-a învoit. Apoi, cum i-am spus fratelui N., spre mirarea mea a venit de-ndată şi cu bucurie în biserică.

Ne-am apropiat de sfintele moaşte, în întunericul liniştit şi plin de pace al bisericii. A îngenunchiat, punându-şi mâinile pe marginea de piatră a chivotului. Am aprins lumânările. Părintele Daniil şi-a pus epitrahilul şi a început rugăciunea, în vreme ce eu psalmodiam şi dădeam răspunsurile la ectenii. Slujba a durat cam o jumătate de oră. Fratele N. se liniştise cu totul şi chiar, pentru o clipă, mi s-a părut că a adormit, sau că şi-a pierdut cunoştinţa. Când am sfârşit, ne-a urmat liniştit şi tăcut până la arhondaric. Am hotărât să-i dau să bea apă sfinţită pentru a treia oară şi, slavă Domnului, de astă dată n-a mai vărsat. Mi-a spus că se simte mult mai bine, dar că cel mai bine i-a fost când a stat îngenunchiat în faţa chivotului. Şi că, după ce a ieşit din biserică, a început să-i fie rău din nou, dar nu ca înainte. M-am bucurat foarte tare şi, înlăuntrul meu, i-am dat mulţumire lui Dumnezeu, rugându-L să ne ajute şi în continuare.

Iadul pe pământ

În cele din urmă, ne-am întors în cameră şi mi-a zis că va încerca să se culce. Era deja miezul nopţii. Toţi ceilalţi dormeau, iar eu m-am aşezat lângă patul lui. Mă temeam să-l las din nou singur, aşa că am stat citind şi rugându-mă până spre 2 noaptea. El a adormit repede, de îndată ce s-a întins în pat şi s-a învelit cu tot ce avea. Încredinţându-mă că doarme adânc, am ieşit în vârful picioarelor din cameră şi m-am dus spre chilia mea, să aţipesc şi eu puţin, pentru că eram foarte obosit după toate cele întâmplate. Dar deja în jur de 5 m-au chemat iarăşi, căci fratele N. se trezise, coborâse la arhondaric şi voia să mă vadă. De bună seamă, diavolul, care de atâţia ani sălăşluia netulburat în el şi-l secătuia de viaţă, nu putea să fie biruit cu totul numai cu-o singură rugăciune şi după numai o noapte petrecută în mănăstire, ci doar fusese trântit de-o lovitură mai puternică. Dar s-a ridicat pe dată şi-a continuat să-l chinuie, sub aspectul unei puternice crize de sevraj.

Am ajuns amândoi la concluzia că n-o să mai poată rămâne în mănăstire şi că va trebui să-l duc în Belgrad. Pur şi simplu, n-aveam de ales. Așa că am pornit. Fiind foarte obosit şi având înainte un drum de toată noaptea, am băut o cană de ceai negru înainte de plecare, pentru că simţeam că n-o să pot rezista până la capăt, mai ales în orele dinaintea răsăritului, când somnul pune stăpânire pe om.

Nici n-am ajuns bine la Peci, că sărmanul N., în clipa în care a avut semnal pe telefonul mobil, a început să-şi sune cunoştinţele şi tovarăşii de rele ca să se intereseze de unde poate cumpăra heroină imediat ce va ajunge în Belgrad. Mi-era cumplit de neplăcut să mă aflu din nou, după atâţia ani, în lumea narcomaniei şi a deznădejdei. În cele din urmă, a reuşit să dea peste un dealer care i-a spus că-l va aştepta până la trei dimineaţa. Era greu să ajungem până la acea oră, dar N. totuşi i-a promis că vine, de frică să nu piardă această unică şansă de-a găsi heroină. Mi-a trecut un cuţit prin inimă când am aflat că dealer-ul era o tânără femeie, mamă de copil mic, care se întreţinea din vânzarea heroinei. Iadul pe pământ.

După ce şi-a aranjat întâlnirea, N. s-a mai liniştit puţin, dar îi era în continuare rău. Din când în când trăgea adânc aer în piept, parcă pierzându-şi răsuflarea, pentru că-şi simţea inima bătând foarte aritmic. Îmi părea rău pentru el, aşa c-am mers cu viteză mare, ca să ajungem cât mai repede la Belgrad şi el să-şi cumpere odată otrava aia şi să-şi aline suferinţa. Îmi era cu adevărat de necrezut cum m-am trezit pe neaşteptate într-o asemenea situaţie absurdă.

„De ce-a îngăduit Dumnezeu să se sfârşească totul aşa?”

Ceaiul m-a ţinut treaz şi de-a dreptul am zburat pe drum. El, sincer, s-a mirat de unde până unde să conducă un călugăr cu aşa o viteză şi o siguranţă, mai ales noaptea – asta pentru că nu-mi cunoştea viaţa de dinainte. Am început atunci să-i vorbesc mai mult despre trecutul meu, despre cum am cunoscut mulţi care duceau o viaţă ca a lui şi că majoritatea nu mai sunt printre noi. N., de felul său, era un om inteligent şi conştient de starea sa, şi câtă vreme i-am povestit pe îndelete despre Dumnezeu, despre suflet şi despre dependenţa de droguri, doar tăcea şi suspina. Am văzut că mă asculta cu seriozitate, aşa că nici eu nu l-am cruțat, nici nu l-am consolat cu făţărnicie, ci i-am arătat deschis starea în care se afla şi ce urma să-l aştepte. De-a lungul drumului şi-a deschis şi mai mult inima şi-am aflat multe lucruri tainice despre el.

Vremea a trecut pe nesimţite şi iată-ne în curând la periferia Belgradului. Când am ajuns în faţa casei unde locuia vânzătoarea de otravă albă, l-am ajutat să-şi ia geanta din portbagaj şi i-am întins mâna pentru a ne lua rămas-bun. Era cu totul tulburat şi ruşinat şi n-a putut decât să îngaime: „Iertaţi-mă, Părinte, nici nu ştiu ce să zic…”. I-am spus: „Nimic, frate. Rămâi cu Dumnezeu şi să fii iertat!”.

Nu eram tocmai supărat pe omul ăsta, nici pentru că-mi pricinuise o asemenea tulburare, pe care rareori am mai trăit-o, nici pentru că mă scosese din mănăstire în vremea Marelui Post, ceea ce nu-mi doream în ruptul capului. După ce ne-am despărţit şi-am pornit spre metocul nostru din Zemun, m-am simţit uşurat la gândul că n-o să-l mai văd niciodată. Nădăjduiam să uit cât mai repede cele petrecute. Am chibzuit să rămân la metoc până când mă voi putea întoarce în Kosovo, adică până pe la trei după-amiază. M-am culcat la trei şi jumătate dimineaţa, dar nu prea aveam somn, atât din pricina cănii de ceai tare, cât şi a amintirilor triste răscolite de cele întâmplate. Dar cel mai mult şi mai mult mă simţeam ros de îndoieli şi de nedumerire. Încercam să înţeleg de ce-a îngăduit Dumnezeu să se sfârşească totul aşa… În zadar au fost toate străduinţele de a-l ridica pe omul ăsta?

În zori, telefonul. În receptor, aud cu uimire vocea fratelui N.: „Părinte Arsenie, iertaţi că sun aşa devreme, dar mă temeam să nu fi plecat deja”. Vorbea foarte serios şi emoţionat, însă şi foarte coerent, spre deosebire de zilele trecute. Era limpede că-şi luase doza potrivită de heroină. La aceşti nefericiţi, după o anumită vreme, drogul încetează să le mai ofere vreo plăcere deosebită şi ajunge să le fie doar doza necesară pentru o viaţă normală. „Părinte, am vrut să vă mulţumesc că mi-aţi arătat atâta dragoste şi răbdare, cu toate că nu meritam să-mi purtaţi de grijă… mai ales că nici nu ne cunoşteam dinainte. Vă rog să mă înţelegeţi! Iertaţi-mă! Părinte Arsenie, iertaţi-mă dacă puteţi!”. Acest telefon al lui m-a surprins cu adevărat şi m-a mişcat. Tocmai când mă gândeam că deja îmi uitase şi numele, şi chipul, având în vedere starea în care era. Dar nu era aşa. „Părinte”, a continuat, „ar însemna foarte mult pentru mine dacă aţi afla puţină vreme să treceţi pe la noi, pe acasă, să-mi vizitaţi familia, înainte de-a vă întoarce la mănăstire”. Asta m-a uimit încă şi mai mult şi mi-a dat nădejde că n-a fost totul în zadar. „Cu mare bucurie voi trece pe la tine, frate N.”, i-am răspuns. Ne-am înţeles asupra orei şi locului unde să vin.

Însetat de dragoste

Când m-a întâmpinat în apropierea casei sale, mai să nu-l recunosc, într-atât îşi revenise la înfăţişare. Era cu totul alt om. Mi-a sărutat mâna, acolo, în stradă, în faţa trecătorilor şi m-a îmbrăţişat din toată inima, de parcă eram neamuri. Eu eram surprins, pentru că nu mă aşteptam la atâta apropiere din partea lui. Nici nu ştiam cum să reacţionez la o asemenea primire. Dar îmi era limpede un lucru: omul din faţa mea era însetat de atenţie şi dragoste.

Apartamentul în care locuia arăta mult mai bine decât mă aşteptam. Soţia lui era acasă, dar copilul îl duseseră la grădiniţă. Fiind post, îl rugasem la telefon să-mi pregătească nişte cartofi fierţi, ca să mănânc la ei şi să pornesc apoi la drum. Însă vizita, pe care-o plănuisem să nu ţină mai mult de-o jumătate de oră, a durat două ore jumate. Cei doi pur şi simplu erau flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu. Şi, cum se întâmpă în asemenea situaţii, Dumnezeu, după credinţa şi dorinţa lor, mi-a dat cuvânt şi, în aceste ceasuri, le-am vorbit mult, din inimă, însufleţit, cu toată dragostea. Au rămas amândoi adânc marcaţi. Fratele N. mi-a spus sincer, ca un copil: „Părinte, mi-aţi deschis ochii spre o viaţă nouă, mai adevărată, despre care până acum n-am avut habar”. Iar eu tocmai ce-i explicasem că nu trebuie să-şi închipuie că va putea înţelege şi împlini toate acestea dintr-odată, ci că abia de-acum înainte urma să guste din toată amărăciunea luptei cu satana. I-am mai spus că, pentru stăruinţa şi credinţa lui, şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, după o vreme poate nădăjdui să biruiască răul care-i stăpânea de atâta vreme fiinţa.

Soţia lui plângea fără încetare în toată vremea cât le-am vorbit, dar lacrimile ei îmi păreau de nădejde, chiar de bucurie, şi nu de deznădejde, cu toate că de deznădejde negreşit adesea vărsa lacrimi până la întâlnirea noastră. Ne-am despărţit cu promisiunea lui că va încerca din toate puterile să-şi ducă viaţa după cum ne-am înţeles, şi cu promisiunea mea că nu-l voi uita în rugăciunile zilnice.

Cât am condus pe drumul de întoarcere, cutremurat de întâmplările din ultimele zile, m-am gândit la omul ăsta şi la mulţi alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, care-au trăit la fel. După o vreme, am ajuns doar să mă rog şi să plâng, avându-l în minte pe bunul meu prieten, Ghera, şi împărtăşind în inimă aceeaşi dragoste şi către fratele N., ştiind cât e de greu pentru astfel de oameni să vadă adevărul şi să-şi schimbe viaţa.

Dar, Doamne, toate la Tine sunt cu putinţă! Mântuieşte-ne, ridică-ne şi ne tămăduieşte pe noi, sărmanii, păcătoşii şi neputincioşii copii ai Tăi…

 (va urma)

Din Arsenie Monahul,

„Între Dumnezeu şi Rock ’n’ Roll”

(Predania, 2012)

 Traducere de Ionuț

și Sladjana Gurgu

Articol publicat în numărul 85 (Februarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.