De multe ori, în interminabilele mele plimbări printre copacii cine-știe-cărei păduri, m-am gândit la grija cu care sunt ocrotiți cei mai mărunței până să ajungă să se înalțe, ca ceilalți, deasupra zărilor. Iarna pare că toți cei mai bătrâni se adună în jurul lor, făcându-le cu scoarța lor veche scut trainic în bătaia crivățului. Iar vara, cu o grijă duioasă, le cern deasupră-le lumina soarelui, ducând ei, pe palmele lor de frunză matură, povara arșiței zilnice, lăsând, în schimb, să cadă pe frunzele lor diafane doar atâta lumină cât să le arate drumul spre înaltul cerului. Când însă ajung să se ridice binișor deasupra tufișurilor, cu crengile lor le sprijină urcușul, părând că le țes o plasă de siguranță care nu doar că-i ține deasupra pământului, ci îi și învață frăția, tovărășia. O lecție de care vor avea la rându-le nevoie când vor fi copaci-călăuză pentru cei care abia învață drumul spre înaltul lumii.

Și tot de atâtea ori m-am întrebat de ce nu putem și noi să facem aidoma copacilor pădurilor? De ce trebuie să lăsăm noi pruncii să poarte zăduful zilei de mici? De ce alegem să-i învățăm gustul usturător al arșiței cu iz de neagră amărăciune, în loc să le cernem lumina cu care îi îmbăiem? De ce îi aruncăm în bătaia vânturilor lumii, care îi aruncă nemiloase dintr-o parte în alta, aiurea, fără direcție, în loc să le stăm alături, ținându-i neclintiți și demni? Unde am fugit noi, copacii mai vechi ai acestei păduri, de-au rămas toți cei mai mititei singuri în fața tuturor celor ce le sunt vrăjmașe? Oare chiar nu ne dăm seama că drumul lor spre înalt, dacă va ajunge vreodată la final, va fi unul plin de zvârcoliri dureroase, care, dacă nu-i vor culca la pământul spre care vor avea veșnic plecate frunțile, cu siguranță le vor umple trunchiul de noduri pietroase, imposibil de vindecat? Și, spuneți-mi: ce fel de copac este acela care n-a văzut niciodată zarea, care n-a întrezărit deloc adâncul cerului, care nu știe decât de unde a plecat, dar habar nu are spre ce se îndreaptă?

Iar evadarea noastră, risipirea noastră departe de ei îi privează de o bogăție de lecții fără de care și-ar uita menirea, originea și destinația. Cu alte cuvinte, și-ar uita propriul lor sine. Iar departe de propriul sine, orice om este rătăcit în lumea care nu-i este acasă.

Lecții date uitării

Multe lecții uităm că trebuie predate copiilor noștri. Iar printre toate aceste momente împreună – pentru că asta sunt lecțiile, prilejuri pentru împreună –, unul dintre cele mai importante este cel al bucuriei. Ați observat că nu mai știm să ne bucurăm împreună?… Nici unii cu alții, nici cu copiii noștri. Și culmea, într-o epocă în care mall-urile și hipermarket-urile sunt pline de rafturi întregi de jocuri care „dezvoltă spiritul de echipă al copiilor dumneavoastră”, care „vă oferă cele mai frumoase clipe petrecute în sânul familiei”, care „vă ajută să deveniți prietenii copiilor dumneavoastră”…

Cheltuim sume frumușele pe astfel de jocuri musai de ultimă generație, musai premiat de cine-știe-ce societate de jocuri din Occident (ei, asta chiar mă amuză de fiecare dată foarte tare) și musai legat de ceva ieșit din comun, ceva breathtaking, ceva șocant, uluitor, senzațional. A, nu! Fără banalul „Piticot” sau „Nu te supăra, frate!”. Ei asta-i bună! În vremurile astea pline de magie, de-alde Harry Potter-i și inele cu tot cu stăpânii lor, cu dulapuri care despart lumi, mai jucăm noi „Piticot”?! Nici vorbă. Trebuie ceva „altfel”. Ceva care să fie cu adevărat ieșit din comun.

Și după o vreme vedem că nici un joc, fie el cât de trendy, cool și alte bazaconii, nu mai reușește să-i bucure pe copiii noștri. Și începem să căutăm altceva. Altceva la fel de trendy, cool și breathtaking, dar care să respecte ce tot spun specialiștii peste tot („peste tot” însemnând, desigur, în mass-media, pentru că ea este tot): să petrecem timp cu copiii noștri.

Și uite-așa ajungem să ne înscriem la felurite „activități care să dezvolte și să aprofundeze relația cu copiii dumneavoastră”. Ne înconjurăm de „specialiști” care să ne învețe limba pruncilor pe care noi i-am învățat să vorbească, dar care, undeva pe traseu, au dobândit alt grai decât cel comun și nu mai reușim să-i auzim, și nici să ne facem auziți. Iar „specialiștii” ne învață (pentru că noi nu știam) că trebuie să facem ceva care să ne apropie de ei, ceva care, de cele mai multe ori, trebuie să ne coboare pe noi la ei, nu să îi urce pe ei la noi. Nu este neapărat rău așa ceva. Depinde însă cum cobor și până unde. Și depinde și dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru el să învețe să urce. Și ne aruncăm cu corzi elastice, sărim cu parașute, escaladăm munți fără coardă, ascultăm muzică rock, în încercarea disperată de-a le învăța obiceiurile, ca să ne putem bucura împreună cu ei.

Când însă nici cele mai extreme activități nu reușesc să ne mai bucure copiii, plecăm în călătorii all-inclusive până la capătul lumii, presupunând din start că și copiii noștri sunt fascinați de aceste destinații exotice cel puțin la fel ca noi. Și, odată ajunși acolo, nu pricepem nicicum ce îi nemulțumește, de ce nu sunt bucuroși, ce le lipsește să fie fericiți, că, uite!, am cheltuit o căciulă de bani ca să-i aducem aici unde, vorba ceea, puțini copii de vârsta lor ajung! Și, uite, au și o persoană plătită ca să stea tot timpul cu ei, să-i „organizeze în grupuri care desfășoară activități interesante de recreere pe grupe de vârste”. Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult de-atât? Și fix în acest punct realizezi că ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să-i oferi bucurii la care alți copii nici nu îndrăznesc să viseze, și că dacă nu este fericit, e problema lui, și nu a ta! Pentru că, iarăși zic, ce-ar putea un copil să își dorească mai mult de-atât?

Supraexcitarea senzorială a copiilor

Daʼ chiar așa! Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult decât atât?! Mai mult decât cele mai incitante jocuri premiate de societăți de premiere a jocurilor (nici nu știam că există așa ceva), mai mult decât cele mai tari gadget-uri, mai mult decât cele mai cool cluburi de activități la care s-a înscris cu prietenul lui, cu partenerul lui de nebunii (tu!), mai mult decât cele mai exotice destinații de vacanță?! Nu știu… o mamă, un tată, poate, și nu un partener de activități extreme?

Păi, nu asta spun specialiștii? Că trebuie să petrecem timpul cu ei?! Să ne bucurăm împreună cu ei?! Asta facem – deci unde greșim?

Greșim în modul în care alegem să ne petrecem timpul cu ei, în modul în care le dezvoltăm abilitatea de-a se bucura. Și noi, și ei am uitat cum să fim fericiți, pentru că, vedeți voi, nimic nu mai pare să ne țină treaz acest sentiment destul de multă vreme. Și orice împreună menit să ne bucure, se termină de cele mai multe ori cu același sentiment de banal, cu aceeași nevoie de și mai mult, de insuficient. Ba chiar, de multe ori, se termină în activități individuale, care doar se desfășoară în aceeași locație, doar că pentru fiecare în parte, în „celula” lui. Ca să nu mai vorbim despre situațiile lamentabile în care el sfârșește conectat la vreun cablu de date, iar eu, frustrat că nici de data asta n-am reușit să-l înțeleg pe micul alien din fața mea, care vine din altă lume și vorbește altă limbă.

De fapt, suferim toți, dar mai ales ei, de o boală specifică secolului în care trăim: boala supraexcitării senzoriale. Copiii noștri învață de mici o lecție nefastă, aceea că este nevoie de fantastic, de extraordinar, de ieșit din comun, de magie, de nefiresc pentru a fi fericiți. Pentru ei, bucuria înseamnă o doză zdravănă de adrenalină. Începând cu Moș Nicolae, care nu mai aduce doar dulciuri, ci daruri ce-l pun în dilemă pe Moș Crăciun (care, pe bună dreptate, nu mai știe cum să-l concureze pe mai tânărul său competitor), și terminând cu sporturile extreme și cluburile dubioase, care de multe ori le sunt morminte, nu doar sufletești, ci și trupești, ferească Dumnezeu!

De aceea zic eu că nu știm să învățăm de la copaci, că ne lăsăm pruncii în bătaia arșiței și la cheremul vânturilor. Le dăm de mici supradoze din orice, astfel încât o doză normală să nu le mai trezească nici un fel de gust. Și astfel ajung în orice domeniu să fie călăuziți de această regulă a supraexcitării senzoriale. Și ne mai mirăm de gustul lor pentru extrem, de alunecările lor sexuale care frizează cu animalicul, de morțile lor fulgerătoare care zguduie lumi, răstoarnă ordini sociale și schimbă guverne!

Simplitatea bucuriei

Am uitat, dragii mei buni și frumoși, am uitat cu toții bucuriile simple. Acele bucurii cuminți care au crescut atât de multe generații de Oameni, care te linișteau în loc să te agite, care te adunau în loc să te risipească. Am uitat, de pildă, farmecul unui joc de-a baba-oarba printr-o casă cu miros de lemn și sobă și sunet de toacă așezată la loc de cinste sub icoane! Am uitat de oboseala plăcută și moale pe care o simți în vreme ce te dezmorțești la gura sobei după o zi de săniuș și bulgăreală undeva, pe un colnic, într-o pădure, nu în cine-știe-ce stațiune de fițe, unde un antrenor de schi îți învață copilul să schieze, în timp ce tu bei un pahar de vin fiert la terasă! Am uitat de fericirea pe care o trăiești într-o cameră pe pereții căreia întunericul se aruncă în încleștări cumplite cu luminile jucăușe ale focului din sobă, în vreme ce liniștea solemnă așternută peste voi și peste pruncii voștri este sfâșiată doar de geamătul crivățului de afară, care se izbește neputincios de geamuri și de trosnetul poetic al lemnului de salcâm din sobă! Am uitat de cireșele agățate la urechi, de coronițele de flori împletite pe pajiști, de somnul din iarbă, de bălăceala din iazuri fără clor, de cățăratul în copaci, de „leapșa”, de „ascunselea”, de îngerașii de zăpadă, de țurțuri, de ploaia de zăpadă pe sub cetini scuturate fără veste, de desene pe geamuri înghețate… dar mai ales de bucuria îmbrățișărilor părintești, de bucuria lui împreună.

Și nu vă temeți că este prea târziu! Niciodată nimic nu este nici degeaba, nici prea târziu când vine vorba de pruncii noștri! Chiar dacă îl scoți prima dată din casă, „uitând” din greșeală toate telefoanele acasă, ca să-i arați pădurea iarna, să-l înveți să asculte plânsul sfâșietor al vântului rupt de crengile dezgolite, să-i arați urmele „vulpii de rugină” sau cruciulițele păsărilor care iernează la noi, și te vei trezi cu un puști zgribuluit și înfrigurat, care te va întreba ironic dacă nu era mai fascinantă experiența asta pe laptop, lângă calorifer, ai nădejde! Cu „doza” suficientă de răbdare și iubire, peste care e musai să turnați și puțină rugăciune, va trece cu bine perioada de sevraj și va reuși să se bucure din ce în ce mai mult de simplitatea bucuriei!

Așadar, redescoperiți-vă vouă înșivă, dar și pruncilor voștri, frumusețea bucuriilor simple, care să nu-i epuizeze emoțional repede, pentru a-i lăsa fără vlagă, conectați la cabluri de date pentru un refill, ci care să le hrănească sufletele cu pace, cu trăinicie și cu visare, dându-le prilej de meditație, de adunare în sine și… de zâmbet.

Să ne învățăm, dar, unii pe alții, bucuria!

Alina Mirică

Articol publicat în numărul 84 (Ianuarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10763′]