Un tânăr se izbăvește de droguri și se face monah

Povestea cutremurătoare a doi prieteni din copilărie, nedespărțiți și mult iubiți, care-și spuneau unul altuia „frate”. Unul dintre ei, viitorul pictor sârb de renume Duşan Gherzici – „Ghera”. Celălalt, viitorul monah Arsenie. Arși până la cenușă într-o tinerețe excentrică, în care rock-ul și drogurile erau ingredientul principal, drumurile lor se despart abrupt din clipa în care unul dintre ei alege Învierea. Era, precum se vede, mai „tare” ca marijuana… (A.S.)

Spre sfârşitul primei noastre veri în America, ne-am cunoscut cu celebrul fotograf Stefan Lupina, emigrat de tânăr din Croaţia şi stabilit în New York. Era un om foarte extravagant, plin de energie şi doritor de faimă, pe care mai că o şi dobândise în vremea aceea. A fotografiat multe staruri ale filmului şi mai ales ale rock-ului. Trăia într-un mare studio pe Broadway, în Soho.

Într-o după-amiază, Ghera m-a chemat să mergem într-o vizită la Lupina. După o zi însorită, în care ne plimbasem senini prin oraş, bine-dispuşi, împreună cu Julia şi Elena, vizitând galerii de artă, am ajuns şi la studioul lui Stefan. Ne-a primit amabil şi relaxat, ne-a înconjurat cu atenţie şi ne-a povestit anecdote cu personalităţi pe care le pozase. Ne-a arătat albumele foto şi ne-a amuzat în fel şi chip cu simpaticul lui accent croat.

Pentru că ziua deja se apropia de sfârşit, ne-a spus că este invitat în acea seară într-o mega-discotecă de curând deschisă, „Tunelul”, aflată în spaţiul imens al unui depou de metrou vechi şi părăsit. El trebuia să facă un photo performance[1] şi, în timp ce stăteam de vorbă, i-a venit ideea să ne invite şi pe noi acolo. Pentru că aflase din discuţii că mă ocupam cu yoga şi pentru că aveam un trup mlădios, ne-a propus să apărem toţi trei pe scenă. Stefan avea să-l fotografieze pe Ghera, care trebuia să picteze trupul unei mulatre fotomodel, iar eu, în altă parte a scenei, aveam să improvizez exerciţii yoga într-o suită lentă, ca un fel de balet static. La acea vârstă, fiind gata oricând de ieşiri excentrice, propunerea ne-a sunat nemaipomenit şi-am acceptat-o cu multă plăcere.

Bineînţeles, în lumea noastră, asemenea evenimente nu se puteau petrece fără lucrul care ne-a marcat, printre altele, modul de viaţă. Pe masă a apărut proaspăta şi foarte scumpa cocaină, venită direct din Columbia. Am tras fiecare câte-o linie măricică şi-am plecat pe înserate. Starea euforică ne-a ţinut tot drumul, iar când am ajuns, am fost primiţi şi conduşi direct la intrarea pe scenă.

Ghera şi cu mine eram goi până la brâu, purtând doar nişte dresuri strâmte, în timp ce Lupina era îmbrăcat într-un costum de piele neagră. Am intrat pe-o scenă micuţă, cât un ring de box. Reflectoarele s-au aprins şi spectacolul a început. În discoteca plină până la refuz se aflau câteva mii de oameni şi toate privirile au fost brusc aţintite spre noi. Prin tuşe de culori vii, Ghera picta repede şi cu îndemânare fiinţe fantastice pe trupul dezgolit al fetişcanei. Stefan îi înconjura, îşi alegea unghiurile, fotografia. În tot acest timp, însufleţit de-o stare ciudată, întru totul extatică, ca într-o transă, am făcut nişte exerciţii pe care niciodată mai înainte nu le reuşeam. Totul curgea într-un fel ritualic şi, pur şi simplu, simţeam cum mă încarc din energia acelei masse de oameni care ne privea fără să clipească, fascinată de evenimentul neobişnuit de pe scenă. Printre ei se aflau şi mulţi belgrădeni care locuiau în New York, veniţi acolo pentru că auziseră că vom participa şi noi. Îmi amintesc că unul dintre ei, transfigurat, cu irisul cât gămălia unui ac, a strigat de undeva, de lângă scenă: „Omule, e absolut i-re-al!”. Simţeam cum duhul cocainei îmi dădea în acele clipe o putere peste fire şi o stăpânire asupra întregii situaţii. Îmi doream să nu se mai sfârşească niciodată momentul ăsta.

Tot spectacolul a durat aproape o oră şi s-a terminat în aplauze şi strigăte emoţionate din public. În acel moment, am trăit ceva unic în viaţa mea, ceva ce-i însoţeşte şi-i conduce toată viaţa pe oamenii din show business, staruri din lumea filmului şi a muzicii, sau pe-o bună parte din ei: sentimentul voluptăţii sufleteşti şi chiar trupeşti, al minţii pline de-o trufie de nedescris şi de-o satisfăcătoare îndrăgostire de sine. Coborând de pe scenă, eram foarte agitat şi îmi doream să fiu din nou în centrul atenţiei. Consideram că am nişte calităţi ieşite din comun şi pluteam scăldat într-o lumină orbitoare. Aveam nevoie să mai iau cocaină.

Încetişor, zorile se iveau, discoteca se golea şi-a venit şi vremea să plecăm. Acţiunea drogului, vraja aceea demonică începea să se destrame şi mă arunca din nou în realitate. Am ieşit afară, i-am salutat pe toţi şi-am pornit-o către casă. Capul mă durea şi simţeam o presiune pe creier. Se crăpa de ziuă. Străzile erau pustii şi murdare. Trecând prin faţa unei vitrine, m-am văzut în ea. Arătam foarte epuizat şi bătrân. Mă încerca o stare de vomă. Simţeam o lehamite şi o stare foarte apăsătoare. În metrou a trebuit să ies de câteva ori între vagoane pentru a vomita. Când am ajuns la apartament şi mi-am venit cât de cât în fire, mi-am văzut toată mizeria şi goliciunea şi nu-mi mai ardea de nimic. După euforia nopţii trecute, acum eram în pragul sinuciderii. Îmi era o scârbă imensă de mine însumi. În vreme ce stăteam pe scaun cu ochii ţintă în perete, mi se părea că aud râsete batjocoritoare în jurul meu. În cele din urmă, m-am întins şi-am încercat să adorm, dar am căzut într-o stare mai mult de agonie decât de somn. Eram cu totul frânt şi doream să nu mă mai trezesc vreodată.

Doamne Dumnezeule, dacă mie, viermelui fără de glas, mi-ai fi îngăduit o astfel de cădere, cu-adevărat aş fi alunecat pe calea asta fără de întoarcere şi azi n-aş mai fi fost viu. Iartă-mă, de poţi. Rogu-Te, niciodată nu-mi mai pomeni prăbuşirea şi ruşinea asta, ci eu o voi purta în mine până la moarte, ca pe-o pedeapsă şi pururea pocăinţă. Iartă!

„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi…”

A mai trecut un an. Un an în care, prin mila nemăsurată a lui Dumnezeu, am aflat credinţa ortodoxă cea adevărată, un an în care m-am împărtăşit de Dumnezeu şi de prezenţa Lui în chipul dragostei celei de negrăit, un an în care-am primit izbăvire din vârtejul lumii, pace inimii, mare bucurie şi aşezare sufletească. Dar n-aş vrea să vorbesc aici prea mult despre acestea. Aş pomeni numai o întâmplare mai puţin obişnuită.

Pe atunci, credinţa mi-era nestatornică şi slabă. Mă apropiam încet, prin cărţi, dar la biserică nu mergeam încă. Bunul meu prieten şi naş, Ninoslav, care în acea perioadă îmi împrumuta literatură duhovnicească, m-a chemat în mai multe rânduri Duminica la Sfânta Liturghie, dar eu îl refuzam cu îndărătnicie, crezând în mintea mea că n-am nevoie de-o „instituţie” şi că mă pot ruga foarte bine şi singur, în apartamentul meu. De bună seamă, era o înşelare prin care trec mulţi, tipică începătorilor, dar – slavă Domnului! – nu mi-a trebuit mult să-nţeleg rostul şi însemnătatea comunităţii bisericeşti, a Dumnezeieştilor slujbe şi, ca o încununare a toate, a Sfintei Împărtăşanii.

După aproape o lună de când descoperisem Ortodoxia, mai aveam doar o singură sfâşiere: încă mai fumam marijuana. Ce-i drept, de când rugăciunea pătrunsese în viaţa mea, fumam mai rar şi cu mustrări de conştiinţă, dar deseori, când mă-ntâlneam seara cu prietenii, o ţigară savuroasă cu ei era ceva obişnuit şi nu o refuzam. Afară de perioada asta de nestatornicie, nicicând apoi n-am mai putut sluji şi lui Dumnezeu, şi celor potrivnice Lui. Mă simţeam rupt în două. După fiecare seară petrecută astfel, trăiam îndepărtarea harului şi a acelei plăcute zdrobiri a inimii pricinuită de rugăciune, ca şi îndepărtarea bucuriei care mă umplea în urma lacrimilor pocăinţei. Iar golul ăsta chinuitor şi trist dura câteva zile. Din cauza acestor stări, am început să înţeleg, fără de-ndoială, că trebuie să iau o hotărâre – în faţa mea se afla alegerea căii pe care urma să merg în viaţă.

Cu toate că marijuana dă o dependenţă fiziologică mai mică decât tutunul, nevoia mea sufletească pentru această mângâiere mincinoasă a fost mai tare decât pentru ţigări, de care mă lăsasem, cu ajutorul rugăciunii, relativ uşor, cu o lună în urmă. Mă temeam că nu voi avea putere s-o mai scot la capăt, deşi mi-o doream din toată inima. Seara, înainte de culcare, am început să mă rog mult: Dumnezeule, ajută-mă să nu mă mai droghez! 

Într-o seară, pe când şedeam pe scaun şi citeam din Psaltire: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi… dintr-o dată am început să simt, neînţelegând ce se întâmplă şi minunându-mă, acea căldură plăcută, acel simţământ al împlinirii, aproape întocmai ca atunci când fumam marijuana. Cu toate astea, nu mai fumasem nimic de câteva zile. Această beţie fără de băutură – sau cum să-i spun? – a început să mă cuprindă din ce în ce mai mult, cu mai multă putere şi a început să se prefacă într-o stare pe care nu o mai trăisem până atunci, aproape vecină cu inconştienţa, dar întru totul mai curată, mai plăcută şi mai înaltă. Cu toate astea îmi amintea, sau cel puţin aşa-mi părea în acel moment, de lucrarea acestei plante. Privind cu ochii de-acum, aş spune mai degrabă că duhul acestei plante era cel care încerca să imite fericita stare de rugăciune. Gândurile mi s-au oprit şi îmi părea că trupul îmi este străveziu şi fără greutate. În piept simţeam jăratec de care nici o dorinţă pătimaşă nu se putea apropia, iar mintea mi-era limpede precum cristalul şi se afla într-o negrăită pace. Nu ştiu câtă vreme am petrecut în această stare, când am auzit în gând: Îţi dai seama, omule, ce putere are Dumnezeu şi la ce înălţimi te poate sui fără nici un stimulent exterior, atunci când este voia Lui? Ce-ai trăit e doar o picătură faţă de cele pregătite acelora care, părăsind mincinoasele mângâieri ale lumii, fără de patimi Îi urmează Lui. Deci leapădă acel gunoi şi fii desăvârşit! Eram cu totul sfârşit şi uimit, pentru că starea în care mă aflam s-a destrămat uşor şi m-am găsit din nou în apartamentul meu, pe scaun, cu cartea în mână.

După această întâmplare, mi s-a deschis o nouă perspectivă. Deodată îmi era limpede că, de-acum, viaţa duhovnicească este singura mea cale şi singurul meu rost. Iar când am înţeles raportul: cu cât mai puţine mângâieri pământeşti, cu atât mai multă mângâiere cerească, m-am hotărât neclintit să lepăd pentru totdeauna orice fel de plăcere trupească. Asta însemnând mai ales marijuana, alcoolul, relaţiile cu femeile şi masturbarea, dar şi multe altele.

În acea sfântă seară, în adâncul cel mai ascuns al inimii mele, am devenit, în sfârşit, creştin.

Doamne, scriind asta, îmi arde inima de bucurie amintindu-mi Lumina cu care-ai luminat mintea mea până atunci adormită şi întunecată. Ajută-mă să fiu şi să rămân pururea robul Tău cel credincios, ostaş şi fiu moştenitor.

(va urma)

Din Arsenie Monahul,

„Între Dumnezeu şi Rock ’n’ Roll”

(Predania, 2012)

Traducere de Ionuț

și Sladjana Gurgu

Articol publicat în numărul 84 (Ianuarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10763′]