Ne mai amintim oare de Revoluţie, de acei tineri care au ieşit în stradă şi au murit ca să trăim într-o lume mai bună?

Nu vrem să ştim neapărat cine le-a luat atunci viaţa, dar credem că este foarte important să ne întrebăm astăzi cine le-a omorât memoria, cine ne-a omorât în ultimii 26 de ani visele, nădejdea, făcându-ne să renunţăm la luptă. Să renunţăm la lupta de a schimba lumea în bine, ca nişte supravieţuitori ai unui moment al adevărului din istoria României, pe care unii şi alţii s-au străduit să-l transforme în platformă politică, în orice, numai ca poporul român să uite că a existat acel moment în istoria sa.

Să închidem, vă rugăm, pentru un timp televizoarele, pentru a recâştiga sensul unei revoluţii spirituale care ne-a fost furată, pentru a fi transformată astăzi într-o revoltă stradală, cu un sens complet contrar celei de atunci. Iertaţi-ne, dar comunismul nu a murit, el renaşte prin televizor şi reţele de socializare în sufletul oamenilor, renaşte, pentru că sufletele lor au fost infectate şi din negrija, din indiferenţa noastră. Să ne trezim, popor român, să ne trezim înainte de a veni din nou în istoria noastră o vreme pentru a muri, pentru lume sau pentru Hristos. (G.F.)

 

Era o vreme de murit

Era o vreme de murit. Stăteam în pragul casei, în genunchi, implorându-mi tatăl să mă lase să plec la Revoluţie. Nimic nu era atunci mai important pentru mine. Nici măcar viaţa mea. Era o vreme bună de murit. Ȋnsă tata n-a vrut să-mi deschidă ușa. Şi-am rămas de-atunci în prag, plângând, îndatorată cu nemoartea mea.

Era o vreme bună de murit. Cerul devenea sângeriu la apus, pentru că niște nori se întâlneau cu alți nori. Însă eu, care cu doar câteva luni în urmă Îl visasem pe Dumnezeu în mijlocul cerului și începusem să cred din a doua dimineaţă, știam că deasupra noastră nu mai sunt, de-acum, doar norii.

Era o vreme de murit. Stăteam în căminele studenţești din Regie și ascultam „Europa Liberă” cu ferestrele deschise. Afară era nefiresc de cald pentru luna lui decembrie. Şi, oricât de încet am fi dat radioul, ecoul lui răzbătea din fiecare cameră, din fiecare cămin, iar „Europa Liberă” se auzea în campusul universitar ca dintr-un difuzor uriaș. Auzeam împușcături și ţipetele celor uciși la Timișoara. Afară, pe pervazul ferestrei noastre, ardea o lumânare aprinsă pentru ei.

Era o vreme de murit. Printre cămine patrulau miliţieni și gărzile patriotice, mergeau câte cinci, în șir indian, să nu care cumva „să îndrăznim”. Iar noi îi huiduiam, ascunși de ziduri, pe sub ferestrele deschise. Eram pregătiţi. Eram gata. Şi era o vreme, o vreme de murit.

Luni ne-au anunţat că intrăm în vacanţă mai devreme, că se închid căminele. Apoi, seara, un coleg a venit în vizită, repetând încontinuu: „Plecaţi repede, că vine și-aici!”. L-am crezut nebun. Dar cei mai curioși sau mai curajoși dintre noi au rămas. Era o vreme de murit. Eu am plecat la părinţii care mă așteptau acasă.

Joi, 21 decembrie 1989, plângeam lipită de ușa casei, că vreau să merg să mor pentru libertate. Ştiam că se moare. Toţi cei care au ieșit în stradă știau că se moare. Eram tineri naivi și aveam prea multe speranţe, dar auzisem de la radio cum se moare. Eram gata. Eram pregătiţi. N-au vrut părinţii să ne lase… Au ascuns cheile și și-au astupat urechile, să nu ne mai audă plânsul. Disperarea cu care imploram să ne lase să mergem spre moarte. Era o vreme așa de bună de murit…

A doua zi, pe ascuns, am dat telefoane altor prieteni disperaţi, să ne întâlnim în gară și să ne urcăm în primul tren spre București. Spre Revoluţie. Fugeam de-acasă, treceam peste voia și peste nevoia părinţilor. Ȋnsă în acea noapte a fost atacată unitatea militară aflată peste drum de gară, iar a doua zi n-a mai plecat nici un tren. N-am ajuns decât până la revoluţia din centrul unui oraș de provincie. Şi acolo s-a tras și au murit oameni, deveniţi apoi eroi-martiri. Nu m-a lovit nici o împușcătură. Au murit alţii în locul meu. Eu păstrez, într-un penar vechi, glonţul vidia care a spart geamul de la balcon și s-a înfipt în peretele din sufragerie. Era o vreme de murit.

Când, prea târziu, am reajuns în București, locul unui parc pentru copii s-a umplut de eroi ce se odihneau în pământ. Acolo unde, nu demult, era legănul în care m-am dat, fusese îngropat un geamăn de-al vârstei mele. Şi mama lui, încă vie, nemaiputând respira decât lângă cruce. Băiatul ei a fost împușcat în cap de lunetiști, la Sala Dalles, atunci când eu plângeam lângă ușa încuiată a casei, strigând că nu mi-e frică de moarte. Băiatul înalt și blond, care a fost îngropat pe locul unde m-am dat în leagăn, lunecând între cer și pământ.

Era o vreme de murit pe care mi-o amintesc exact. Fiecare sunet, fiecare lumină și fiecare detaliu. A fost ieri. Au fost ultimele zile, înainte de a adormi, după plâns. Fără să mai pot crede niciodată (la fel de puternic), fără să mai pot spera (la fel de necondiţionat), fără să mai pot iubi libertatea – gata să-mi dau viaţa pentru ea.

Şi, dacă m-aș întoarce în timp, înainte de somnul adânc în care am intrat cu toţii, învinși de visele altora, dacă aș ști ce va să vie și pe care le-am trăit, dacă aș cunoaște dinainte rostul lucrurilor de atunci, aș fi tot acolo, gata să trec același prag. Gata să plec, gata să mor. Gata pentru libertatea pe care sufletul nostru doar atunci, în vremea aceea de murit, a înţeles-o…

 Adriana Oprea

 

Părintele Constantin Galeriu

Vouă

Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” Apocalipsa 13:8.

Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Ȋnviere – în jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul. Jertfa este conștienţă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; „mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie…” psalmodiază Biserica în Săptămâna Patimilor; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.

A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Domnul vieţii, Iisus Hristos, a zis: „Adevăr, adevăr vă spun vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte la viaţă” Ioan 5:24. Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi. Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”.

Ȋn martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.

Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Ȋnvierea.

 Din revista „Miracol ’89” (1999)

 

 Mama unui tânăr erou-martir de la Revoluţie mărturisește:

„Vreau să știu pe cine trebuie să iert”

„I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi l-a dăruit și mi l-a lăsat 17 ani. Eu am fost doar cea care l-a adus pe lume și l-a crescut. Dar viaţa nu de la mine o are. Persoana mea nu contează, n-am fost decât un ghiveci în care Dumnezeu a sădit o floare. «Mamă», mi-a zis odată, «îmi pare rău că tu ești credincioasă și suferi mai mult. Dar am impresia că-L iubești mai mult pe El decât pe mine». «Da», i-am răspuns, «ăsta-i adevărul, pentru că El este izvorul iubirii din care îţi dau și ţie. De la Dumnezeu vine toată dragostea, și a mea pentru tine!…». Şi să fiu supărată pe Dumnezeu pentru că pe Radu nu-l mai doare nimic, că este acolo unde nu mai e boală, chin, suferinţă, ură, minciună?!…

Când am fost anunţată, am căzut în genunchi și m-am rugat: «Doamne, întărește-mă în încercarea asta grea!». El așa de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ea. Abia acum înţeleg asta. Eu nu l-aș fi dat pe Radu pentru lume, pentru Revoluţie, dar acum înţeleg moartea, transferul acesta, înălţarea! Să nu credeţi că nu mi-e dor de el, că nu plâng în fiecare seară…” (Ioana Ionescu, mama eroului-martir Radu-Alexandru Ionescu).

 

Nimeni nu mai caută vinovaţii

„Prin rezoluţia din 07.02.1991 emisă de Parchetul Militar București în dosarul nr. 6/S/1991, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de sold. (r) Cismaru Nicolae sub aspectul infracţiunii prev. de art. 178 al. 2 și 5 și art. 184 al. 2 și 4 Cod penal. Ȋn fapt, s-a reţinut că, în ziua de 21.12.1989, sold. Cismaru Nicolae, conducător auto la UM 01210 București, a primit ordin să se deplaseze cu autocamionul DAC 665T cu nr. A-4744 în zona centrală a municipiului București. Ȋn cabina camionului au urcat și mr. Manea Gheorghe, șef de mașină, lt. Istătescu Marius Dorel și lt. Vlad Traian, iar în caroserie 30 de militari în termen.

Ȋn zona Teatrului Naţional și mai ales în apropierea hotelului Intercontinental, în direcţia camionului au fost aruncate diverse obiecte. Ȋn aceste împrejurări, sold. Cismaru Nicolae a fost lovit de o cărămidă în cap, situaţie în care a scăpat camionul de sub control, intrând în masa de manifestanţi. Urmare acestei situaţii, și-au pierdut viaţa Marcu Ruxandra Mihaela, Bădoi Vinerian, Ionescu Radu-Alexandru, Scurtu Mihai, Baban Florin Corneliu, Stanciu George-Cristian și Brad Violeta-Dorina.

(…) Numitul Ionescu Radu-Alexandru a fost transportat, decedat, la Spitalul Clinic de Urgenţă, constatându-se «plăgi împușcate, traumatism cranio-toraco-abdominal». Ȋn cauză s-a constituit parte civilă mama acestuia, numita Ionescu Ioana. (…)” (Ordonanţa de clasare a Dosarului Revoluţiei).

 

Moartea lui Radu-Alexandru Ionescu și-a celorlalţi tineri uciși în faţa Sălii Dalles a fost printre primele clasate de procurori. Soldatul care conducea acel camion militar a fost scos din culpă, deși el nu se afla singur în cabină. Iar cinci din cei șapte tineri care au fost uciși atunci (Vinerian Bădoi, Radu-Alexandru Ionescu, Mihai Scurtu, Florin Corneliu Baban și George-Cristian Stanciu) fuseseră împușcaţi în cap, înainte ca vehicului greu să treacă peste ei. Ȋn cazul lui Radu, glontele a intrat prin obrazul stâng și a ieșit pe la ceafă. Cine a apăsat pe trăgaci?

„La ora 17:30, în faţă la Dalles s-a tras în plin. Au fost împușcaţi mortal cel puţin 13 dintre noi. (…) Trupele care au participat la represiune sunt UM 01210, UM 01908, sprijinite cu forţă de un batalion specializat în paza aeroportuară, comandat de maior Amăriucăi și aflat în directa subordonare a Marelui Stat Major, batalionul de cercetare-diversiune de la UM 01020, Regimentul de gardă Academia Militară, ale Securităţii – Şcoala de Securitate de la Băneasa, trupe de Securitate, cum ar fi UM 0865 Câmpina, USLA și cadre în civil, ale Miliţiei (…)” (Vasile Neagoe, „Noaptea cea mai lungă”, în „Expres”, anul I, nr. 8, 23-29 martie 1990).

 

Pâinea, garoafa albă și scrisoarea de dragoste

Alexandru Radu Ionescu avea doar 17 ani. Ȋn acea zi de joi, 21 decembrie, abia venise de la școală când mama lui l-a sunat, rugându-l să rămână în casă, pentru că era speriată de ceea ce se întâmpla în centrul Bucureștiului. El i-a promis că o va aștepta cuminte, dar a plecat. Ȋn drum, l-a luat și pe prietenul lui, alergând pe străzi la întâlnirea cu moartea. „Ȋn cartier era incredibil de liniște”, povestește prietenul lui Radu. „Ȋn staţia de metrou, la fel. Părea o farsă…. Abia pe la Hanul lui Manuc am întâlnit o mulţime de oameni care scandau «Timișoara! Timișoara!» și ne-am alăturat lor. Erau puţini și erau tineri…”.

Ȋși amintește că, în faţă la Inter, Radu l-a prins de braţ și i-a spus: „Ascultă, orice s-ar întâmpla, nu plecăm! Nu suntem lași!”. Şi-au rămas. Din buzunarul de la geacă, Radu a scos o jumătate de pâine. Plecase de acasă hotărât și pregătit să rămână până la sfârșit. Nu știa ce înseamnă sfârșitul…

Cocoţaţi pe mesele aduse de la „Dunărea”, câţiva timișoreni încercau să vorbească mulţimii despre Revoluţia începută acolo și, ca să se audă mai bine, ţipau prin niște burlane. Şi, deși scena părea comică, nimeni nu zâmbea… Ȋn faţa lor erau aliniaţi, în șiruri aproape perfecte, scutierii. Radu și prietenul lui au intrat în „Dunărea”, să caute pentru timișoreni o staţie de amplificare. N-au găsit, așa că s-au întors printre manifestanţi. Ȋntre ei și cordoanele de ordine cineva trasase pe asfalt, între timp, o dungă roșie, puţin tremurată. Semnul imaginar al baricadei ce avea să se înalţe, câteva ore mai târziu.

Se făcuse răcoare. O tânără le-a prins de braţ o fâșie de tricolor. Erau revoluţionari „declaraţi”… Se împărţeau flori forţelor de ordine, cei curajoși se apropiau de scutieri și le lăsau pe carâmbii bocancilor încremeniţi în așteptare. De la o fereastră a blocurilor amplasate deasupra Sălii Dalles, cineva filma, cu o cameră video de amator.

Radu primise și el, de undeva, din spate, o garoafă albă, pe care o ţinea strâns, pentru că voia să i-o ducă mamei. Dovada că a fost acolo. Ȋn buzunarul de la piept păstra o scrisoare de dragoste primită de la o admiratoare din liceu. „Tu ești iarna aceea pustie ce mă frânge în fiecare despărţire, cu ochi străini și plecări definitive spre ţărmuri stinse de dor… Dacă te voi revedea cândva, te voi întreba dacă n-au fost clipe când inima ţi-a tresărit fără motiv. Ȋţi voi răspune: înseamnă că ai auzit strigătul din inima mea rănită, iubitul meu… Radu, oare îţi voi mai revedea ochii, acei ochi iubiţi care au devenit oglinda vieţii mele?…”

„Avea semne, ca și când ar fi fost înţepat cu sârmă ghimpată”

„Nu știu când a fost împușcat”, mărturisește prietenul lui Radu. „N-am văzut, cred că n-am avut când… Am simţit doar lovitura camionului militar care a intrat în mulţime. Radu era în dreapta mea. Am căzut la pământ, inconștient. Ȋmi amintesc că am fost luat de oameni și dus într-o scară de bloc. Că, lângă mine, o fată, plină de sânge, și-a dat sufletul și că securiștii care au intrat peste noi, crezând că sunt și eu mort, m-au lăsat… Am fost dus la spital de o Salvare și am avut noroc că am scăpat cu viaţă, aveam bazinul făcut praf. De moartea lui Radu am aflat după o lună de zile, când, întors acasă, mama m-a dus, fără să-mi spună nimic altceva, la cimitir, lângă mormântul celui mai bun prieten pe care l-am avut vreodată…”.

Ȋn seara aceea de joi, 21 decembrie, au încercat să-i ascundă pe cei morţi și i-au dus în crama de la „Dunărea”. „Bocancii lui Radu, care fuseseră noi, era dezlipiţi din talpă, hainele erau zdrenţuite, se cunoștea că băiatul meu fusese târât pe jos”, povestește mama lui. N-a mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu trupul copilului ei, după ce el a fost ucis. „Avea niște semne ciudate pe mâini, ca și când ar fi fost înţepat cu sârmă ghimpată”, își amintește sora lui Radu. „Apoi, ceva ce nu înţeleg, a fost împuns cu baioneta în stomac. Am înţeles că, după ce zona a fost eliberată, i-au înșirat pe peluza Teatrului Naţional și așa îi verificau, care mai este în viaţă…”.

Mama lui Radu a primit vestea că el nu mai este în viaţă înainte ca cineva să o rostească. „Când m-am întors în acea zi de la serviciu și am văzut că nu este acasă, am presimţit că a plecat acolo”, spune Ioana Ionescu. „Am așteptat toată după-amiaza să se întoarcă. Ȋn zadar… Ȋmi spusesem: dacă până la ora 21 fără 15 minute nu vine, plec după el. Dar deja știam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai este. La ora la care a murit, mi s-a făcut rău, din senin. Cred că toate mamele simt când le moare copilul… Cu câteva minute înainte să ies pe ușă, a sunat la noi mama prietenului cu care el plecase. Mi-a zis doar: «Doamnă, băiatul meu este la spital, dar Radu al dumneavoastră nu mai vorbește». Atât. Am știut atunci că murise… Şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să trec peste această grea încercare”.

Ȋn aceeași noapte, rudele l-au găsit pe Radu la morga INML. Era dezbrăcat, întins pe o masă, cu buletinul pe piept. Alţi câţiva tineri, cu actele de identitate la îndemână, erau așezaţi pe jos. Nu l-au putut lua acasă, medicii legiști repetau la nesfârșit că nu aveau ordin să-i dea. „Doar hainele lui mi le-au dat”, spune mama eroului. „Ȋn fiecare zi băteam drumul spre morgă și de fiecare dată ne întorceam fără el. Ştiind ce s-a întâmplat cu morţii de la Timișoara arși la crematoriul «Cenușa», îmi pierdusem orice speranţă… Dar pe 26 decembrie l-am adus acasă și l-am înmormântat. Nu i se făcuse nici o autopsie, nu i se eliberase nici un certificat medico-legal”.

Pe certificatul lui de deces, la cauza morţii scrie: „căzut în Revoluţie”. Statul român inventase atunci o nouă boală incurabilă… Şi-o altă denumire pentru crimele pe care avea să le treacă sub tăcere. Dosarul celor șapte tineri uciși la Sala Dalles a fost clasat în februarie 1991. Ȋn 1992, la trei ani de la moartea lui, pe adresa eroului Ionescu Radu-Alexandru soseau ordine de încorporare, trimise de Comandamentul Militar sector 3, care se încheiau cu avertismentul „în caz de neprezentare, veţi suferi rigorile legii”.

„Pentru a-mi revedea copilul, trebuie să știu să iert”

Au trecut douăzeci şi şase de ani de la Revoluţie. Timp în care i-am îngropat pe toţi cei ce au murit atunci sub lespezi de uitare, mai grele decât plăcile de marmură din Cimitirul Eroilor. „Supravieţuiesc doar cu gândul că Dumnezeu va îngădui să-mi revăd copilul”, mărturisește mama lui Radu. „Dar, pentru a ajunge acolo unde este el acum, trebuie să știu să iert. Chiar și pe acela care mi-a ucis copilul. Cum nu s-a găsit nici un vinovat, nu știu pe cine să iert…”

Ce ar face dacă acel om ar veni într-o zi la ea, mărturisindu-și vina? „Nu o să-l împușc în cap, așa cum a făcut el cu băiatul meu… Singura mea «pedeapsă» va fi iertarea. I-aș spune doar că fiul meu a fost un băiat tare bun. Că era sincer și curat la suflet. Când i-au murit peștișorii, m-a certat că am vrut să-i arunc, i-a luat și i-a îngropat în curte. Din vară, își uitase buletinul la un prieten. Şi l-a luat înapoi pe 20 decembrie, parcă presimţind că va trebui să i se verifice identitatea. Avea în ziua aceea așa, o neliniște. A fost la sora lui, și-a luat un pulover și s-a dus. Mai târziu, directorul liceului la care învăţa mi-a spus: «Și eu am fost la Inter, dar am fugit. Şi nu mi-o iert»…

Să nu credeţi că-mi este mai puţin dor de el, că nu plâng. Ȋn fiecare seară, înainte de culcare, mă duceam la el, îl pupam, îi spuneam «noapte bună, mamă». Mi-e greu că nu mai pot face asta… Iar unii spun că acești copii au murit ca proștii. N-au înţeles semnificaţia sacrificiului lor. Când îi spuneam: «Nu vă împotriviţi stăpânirii» cf. Romani 13:2, el îmi răspundea: «Mamă, eu nu mai pot trăi în lumea asta plină de minciună. Trebuie să ieșim, mamă. Trebuie! Toţi, mamă, toţi!».

Radu este unul din cei 1.142 de oameni care au fost uciși la Revoluţie. Nu vom mai ști niciodată cine este vinovat pentru aceste crime.

Dumnezeu să-i odihnească! Dumnezeu să ne ierte!

Material realizat de

Adriana Oprea

Articol publicat în numărul 83 (Decembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10713′]