Focul este un simbol, dincolo de lumina şi căldura pe care le răspândeşte în jurul său. Focul curăţeşte aurul, îl face mai strălucitor, dar arde şi iarba rămasă toamna pe câmp, iarba ce nu mai poate folosi nimănui, aşa cum ar putea fi socotită viaţa care a fost lipsită de orice sens. Şi ne gândim acum la foc nu numai pentru că acesta se aprinde tot mai des în ultimii ani în lume, ci și pentru că, iată, a început să cuprindă în chip văzut şi lumea românească, arzând cu flacără mare sau mocnit carnea fraţilor noştri, sufletele şi trupurile copiilor cărora le-am dat viaţă.

Au trecut ceva ani de atunci, preţ de o generaţie şi mai bine, de când peste o mie de tineri s-au adus pe sine ardere de tot pentru libertate şi credinţă, pentru dragostea şi bucuria de a trăi pentru Adevăr. Iată însă că numai ce era să comemorăm douăzeci şi şase de ani de uitare a lor, când suntem chemaţi să ne amintim din nou de foc. Un altfel de foc însă, căci acel foc curăţitor şi-a schimbat între timp natura. Nu a trecut mult după ʼ90, şi acela a fost înlocuit de căldura arzătoare, focul neostoit al pasiunilor mistuitoare, aprins de fantasmele pe care mass-media le-a aruncat în minţile tuturora. El ne-a făcut să uităm faptul că viaţa noastră, libertatea noastră este scumpă, pentru că cineva a murit pentru ea. Ne-au făcut să uităm că viaţa noastră nu este doar preţul sângelui celor jertfiţi în decembrie ʼ89, ci şi a tuturor mărturisitorilor din închisorile comuniste, a tuturor mucenicilor neamului din care ne-am ridicat, şi mai ales a Fiului lui Dumnezeu, Cel care a dat, de fapt, sensul jertfei de Sine ca preţ al libertăţii din robia vrăjmaşului omului. În lumina acestei jertfe au trăit, s-au hrănit şi s-au bucurat înaintaşii noştri, fapt pentru care suntem încă un popor creştin.

Tristeţea omului care L-a pierdut pe Dumnezeu

Din păcate însă, în ultimul sfert de veac, fiara care în vremea comuniştilor îşi arăta pe faţă ochii roşii, setoşi de sângele nostru, şi-a schimbat strategia. Ne-a sedus să credem într-o tinereţe fără bătrâneţe, dar şi fără copilărie, într-o nesfârşită trăire intensă a înfierbântării plăcerilor, a patimilor. O tinereţe marcată sincopat şi spasmodic de temerea pierderii plăcerii şi tremurul fricii în faţa iminenţei durerii şi a întristărilor. Astfel că un altfel de foc, o altfel de jertfire a început să se înalţe în lumea românească. Toate acestea, simbolic, au debutat şi au culminat cu faptul că cei mai mici şi mai curaţi dintre noi, pruncii care abia veneau pe lume, au fost aduşi ca jertfă pentru confortul, plăcerea şi bunăstarea care ni se promitea. Nu cincizeci sau şaizeci, ci milioane de prunci au simţit în carnea lor arsura cuţitului călăului zis doctor, care, asistat şi plătit de chiar părinţii lui, i-a jertfit precum un preot păgân pe altarul zeului Baal. Pe urmă, de acest foc au fost cuprinse sufletele a mii de tineri, a unui popor întreg, întristat nu pentru că nu are ce mânca sau pentru pierderea cuiva drag, ci pentru că şi-a pierdut capacitatea de a se mai împărtăşi din bucuriile simple ale vieţii de zi cu zi.

Deunăzi, o bună prietenă din Maramureş îmi spunea îngrozită că lumea s-a schimbat chiar şi acolo. Oamenii, femei şi bărbaţi, tineri şi chiar copii nu mai au bucuria de dinainte, veselia şi mărinimia care-l caracteriza pe omul simplu, osârduitor şi foarte frumos al lumii aceleia. Tristeţea şi irascibilitatea guvernează mai peste toţi. Și nu din cauza sărăciei, căci niciodată poate că nu au avut mai multe şi mai mari case de beton, maşini în faţa curţii şi o grămadă de alte lucruri. Este o tristeţe care vine dinăuntru, tristeţea omului care L-a pierdut pe Dumnezeu, poate pentru prima oară în istoria sa. Sunt posomorâţi pentru că fierul plăcerilor le-a ars şi lor sufletul, le-a întipărit în carnea inimii lor de duh una sau mai multe dintre cifrele de şase de care aminteşte Sfânta Scriptură.

Aceasta este lumea în care, la „Colectiv” – simbol al vinei colective a poporului român –, au fost jertfiţi 60 de tineri, la capătul unui arc de douăzeci şi şase de ani întins peste istoria recentă a societăţii româneşti. I-am plâns, i-am deplâns – tineri care au căutat să iasă din monotonia unei existenţe de consum, dar care, pentru că nu au nimerit unde trebuie, şi-au pierdut viaţa. Este dureros, dar credeţi-mă că la fel de mult trebuie să-i plângem pe zecile de mii de tineri care au suferit pentru că, lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor plecaţi în străinătate la muncă, şi-au distrus viaţa; pe tinerii chinuiţi de droguri, de fantasmele pornografiei, de neputinţa de-a comunica cu ceilalţi de vârsta lor, pentru că nu au avut prilejul acestei experienţe, captivi micilor ecrane sau seducătoarelor mesaje şi tehnologii făcute special pentru a le fura mintea.

Mulţi dintre ei vor fi victime sigure – nu ale unui foc pus de străini, ci ale propriei voinţe îmbolnăvite, din cauza unei vieţi lipsite de sens, a deznădejdii la care i-au adus chiar mesajele mass-mediei ce deplânge acum drama celor de la Colectiv. Şi, pentru că nu mai văd nici o speranţă, mii dintre ei ajung să-şi ia viaţa în fiecare an, pentru a ne situa astfel pe primele locuri în Europa la sinucideri, şi probabil în lume. Oare pe ei de ce nu-i mai plânge nimeni? Pentru ei de ce nu am ieşit în stradă în ultimii douăzeci şi cinci de ani ca să cerem schimbarea stăpânirilor care au trădat poporul, batjocorindu-l?!

Un nou comunism se prefigurează a se instala în lume

Ne doare, ne doare pentru faptul că acum, la şapte ani de când am tipărit primul număr al revistei noastre, în loc să ne bucurăm, trebuie să comemorăm. Oare ce foc mai trebuie să vină peste noi ca să începem a ne trezi? Am înţeles oare măcar acum că moartea celor de la „Colectiv”, tineri care poate că nu au avut şansa să-L cunoască pe Dumnezeu, dincolo de manipulări, conspiraţii şi ideologii, este semnul că, dacă nu ne schimbăm viaţa, ceva cu mult mai cumplit va veni peste noi?

Incendiul de la „Colectiv”, simbolic vorbind, în perspectiva a ceea ce i-a urmat, inaugurează probabil o nouă perioadă în istoria poporului român. Nu una a unei mai mari bunăstări, cum ne manipulează iarăşi şi iarăşi mass-media să credem, ci mai curând a unei noi reprimări a drepturilor şi libertăţilor, mai cu seamă a celor de a crede şi a mărturisi adevărul. Acestea privesc nu numai neamul nostru, ci toate popoarele europene care L-au uitat pe Hristos. Un nou comunism se prefigurează a se instala în lume, o nouă prigoană a creştinilor, care astfel plătesc pentru păcatele tuturora, dar mai ales pentru că nu au ştiut să-L facă cunoscut pe Hristos prin însăşi viaţa lor.

Mai este încă timp. Cât mai durează lumea aceasta, mai este încă nădejde de mântuire, de schimbare lăuntrică a noastră, de redescoperire a vieţii în Hristos. Dar pentru aceasta trebuie să înţelegem, să conştientizăm că Dumnezeu cu adevărat S-a făcut om, pentru ca să-l facă pe om dumnezeu; că venirea noastră în lume, viaţa noastră este o mare minune, şi că aceşti puţini ani pe care îi petrecem aici sunt pentru a ne pregăti de veşnicie. Dacă cu adevărat am şti acestea, atunci prin viaţa noastră am lumina suficient pentru ca oamenii din jur să nu mai caute în lumea aceasta alt foc decât focul mistuitor al dorinţei de a nu ne mai despărţi niciodată de Hristos.

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul 83 (Decembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10713′]