Andrei Negoiță, regizorul filmului „7 Cuvinte”

Pentru că suntem slabi, pentru că nu pricepem, pentru că timpul nostru de-a ne adânci în tăceri nu mai este (ocupați fiind cu prea multa vorbă deșartă), în zilele din urmă, icoanele au trebuit să se facă desfășurate. Ca să ieșim din imperiul logicii cu tăieturi de brici (în alții), a trebuit să ni se dea să-i purtăm cămașa direct pe piele – ca să-l simțim, ca să-l trăim, ca să mergem împreună cu el în iad, și apoi să ne ridicăm cu el pe culmi, cât ne duce inima pe fiecare.

Pentru cei care nu au văzut încă filmul „7 Cuvinte”, aceasta ar putea fi o cronică succintă. O icoană în desfășurare, cadru cu cadru, metopă cu metopă. Pas cu pas, pe urmele lui, din ce în ce mai adânc, din ce în ce mai departe, mai dureros, mai frați. Totul respiră a nădejde nebună, de nimic nu ne mai este frică. Pe patul de moarte zăcând, și-a tăiat venele și ne-a dat să bem. Unei întregi generații. Unei întregi Românii. A-toată-lumea. (A.S.)

 

Andrei, în primul rând, spune-mi cum a debutat viaţa ta în America.

– În 1994 am ajuns în America. În noaptea de 15 spre 16 iunie. M-am dus acolo din simplul motiv că în 1994 mi se cam făcuse lehamite de România. Mie şi generaţiei mele. Era o lume în care toţi voiau să plece în anii ăia. Şi cam toţi au plecat. Era un regim neo-comunist care părea că o să se repete la nesfârşit. Era o lume fără speranţă. Aşa am ajuns în America.

Înainte de a ajunge în America, am ajuns în Danemarca, unde am obţinut rezidenţa. Însă era o lume rece, mohorâtă, ploioasă, în care mi-ar fi plăcut să trăiesc când ajung la pensie. Aşa am avut marea inspiraţie să ajung în America. Ştiam America doar din filme. Ştiam că e o ţară de emigranţi şi am avut dreptate. Am ajuns în 1994. După ce am luat cinci „negative”[1] într-o lună, fiind educat într-o lume comunistă, mi-am dat un termen de zece luni. Dacă nu ajung în zece luni, nu mă mai duc niciodată. Pentru că aş fi considerat că pierdusem zece luni din viaţă. Dacă aş fi pierdut zece luni, subiectul cu America era închis. Dumnezeu m-a ajutat ca în nouă luni să ajung în America. Am încercat, la început, legal. Cinci „negative”. Una după alta, într-o lună. Consulul de atunci, îmi aduc aminte (am o memorie de tocilar infect la Medicină!), mi-a spus clar: „Există şi alte modalităţi să ajungi în America. Viză nu mai ai cum să obţii”. Practic, oamenii de la Ambasada Americană sunt poliţişti de emigrări şi sunt foarte informaţi de situaţia politică a ţării unde lucrează. Ştiu exact ce se întâmplă în România. Ştiau exact tragedia românească. Ştiau exact că salariul meu de medic era de 60 de dolari pe lună.

– Ai plecat în America ca să fii medic?

– Nu. Am plecat ca să fac regie de film. Ăsta a fost scopul. Nu am plecat pentru o viaţă mai bună, chiar dacă salariul era mizerabil. Două plinuri de benzină, cam ăsta era salariul unui doctor. Dar nu asta a fost motivaţia. Am vrut să fac regie de film. Mi-a venit ideea în anul 4 la Medicină. Am văzut un film care, practic, mi-a răsturnat ideile despre viaţă şi despre lume. Un film celebru. L-am văzut în 1984. „Sezon de pace la Paris”, o coproducţie franco-sârbească. Un film celebru în anii ăia, cu buget redus, însă un film în care setea de viaţă trecea prin uşile cinematografului. Era un fel de neo-realism franco-sârbesc, o lume liberă – comunism nu exista. Am ieşit de la film cu un prieten al meu, tot student la Medicină, am intrat din nou, l-am văzut încă o dată cap-coadă, după care ne-am oprit în gara Nicolina, am luat două bilete către Costineşti şi ne-am amânat toată sesiunea. Eram în anul 4 la Medicină. Prima dată când îmi amânam sesiunea.

Atunci mi-am dat seama de impactul filmului. În patru ore, practic, viaţa ţi se poate schimba. Aşa a fost filmul „Sezon de pace la Paris”. Mi-a rămas un gust amar, pentru că mi-am dat seama că singura mea şansă să termin Medicina, după filmul ăsta, ar fi fost doar Psihiatria, şi în momentul în care am terminat şcoala de Medicină, am descoperit că regia de film este o psihiatrie generalizată, la nivel naţional.

„Aşa a început povestea americană…”

Am început să mă pregătesc pentru I.A.T.C. Nu aveam voie să dau imediat după Medicină. Erau obligatorii trei ani de stagiu. Asta era convenţia: faci şase ani de Medicină, trei ani de stagiu pe un salariu mizerabil, lucrezi pentru stat într-un spital, şi după asta încerci să prinzi o specializare într-un domeniu medical.

În timp ce am început stagiatura, am început şi pregătirile la I.A.T.C. Eram foarte hotărât să fac regie de film în România. Şi, în timpul pregătirilor la actorie cu un actor, Petrică Ciubotaru, mi-am dat seama că era o utopie să faci regie în comunism. N-avea sens. Şi aşa, încetul cu încetul, am ajuns la ideea că singura şansă este să fac regie de film într-o ţară în care se face film, în America.

Am bătut frontiera, într-o toamnă, în lung şi-n lat. Ştiam pe unde voiam să părăsesc România. În 1990, în august îmi propusesem. Şi Dumnezeu m-a ajutat. Regimul a căzut în 1989 şi începeam visul meu – şcoala de regie în Bucureşti. Facultate privată. Condiţia era să ai o facultate anterioară. Aveam Medicina.

M-au primit cu braţele deschise. Aveam un coleg pilot de aviaţie de vânătoare. Era o lume foarte ciudată. Oamenii ăştia visau să facă film. Însă n-aveai cum să scapi de un sistem comunist. Toţi profesorii mei proveneau din lumea comunistă a filmului comunist. Şi a fost o decepţie totală. Oamenii ăştia urau America fără să o cunoască – nu văzuseră America. Oamenii ăştia aveau un dezgust total faţă de Hollywood – nimeni din ei nu intrase în Hollywood vreodată. Un dezgust pentru tot ce se cheamă regizor american, actor american. Le rămăsese gustul ăla amar. Era o zicală în România, „dacă nu ajungi la struguri, e acri”. Nu „sunt acri”, „e acri”.

În primele două luni am fost şocat de ura faţă de filmul american. Oamenii ăştia nu vorbeau engleză, dar urau filmul american. Pentru că era un film care schimba lumea – actori tineri, regizori rebeli. Nu ştiam de unde vine atâta ură gratuită, debordantă, deliberată. Am intrat în conflict cu câţiva, nu vreau să le dau numele. Şi mi-am dat seama că nu-i nici o şansă, iar rectorul de atunci, Victor Rebengiuc, m-a sfătuit să mă duc într-o ţară în care se face film. Şi mi-a spus clar: „Școala românească şi şcoala americană de film sunt două lumi paralele, care merg pe drumuri paralele. E foarte greu să trăieşti din film, nu ştiu dacă o să fie posibil vreodată. Du-te într-o ţară care are o industrie de film, în care oamenii ăia, copiii lor, bunicii lor au trăit din producţia filmului şi-şi asumă riscurile producţiei de film”.

Aşa am ajuns în 1994, trecând prin Danemarca, în America.

– Câţi ani aveai atunci?

– Aveam 33 de ani. Aşa a început povestea americană. Mi-am dat seama, după ce am intrat ilegal, de un lucru infantil, dar asta era realitatea: toţi prietenii mei români emigranţi ştiau America doar din filmele americane. Nu ştiam acea Americă din spatele uşilor închise, din ghetouri, din locuri de muncă la negru, din bucătării de spălat vase, din tot ce se cheamă muncă ilegală pentru supravieţuire. Ştiam o Americă colorată, frumoasă. Vedeai stewardeze care stau în Beverly Hills – ea fiind o simplă stewardeză. Nu că aş fi fost aşa îndoctrinat, însă nu avea nici o legătură cu America filmului.

Am ajuns să cunosc o Americă a supravieţuirii, sordidă, disperată. Ăsta a fost primul contact. Şi încet, încet, am văzut şi cealaltă parte: o Americă bazată pe meritocraţie, în care, într-o viaţă, puteai să faci cât alţii în zece. Şi toţi prietenii mei, care majoritatea erau ilegali, începeau să-şi înfiripe o familie, un job, şi unii au avut cariere fulminante. Am prieteni care au trecut pe lângă Premiul Nobel pentru cercetare în Medicină, care au făcut şcoli bune în America. Am prieteni care au ajuns milionari în câţiva ani prin muncă în IT. N-ar fi ajuns niciodată în România pe poziţiile alea.

Iar din America sordidă, în noaptea în care am trecut frontiera, am început să văd o Americă în care, dacă munceai şi te trezeai dimineaţa, sistemul avea grijă de tine. Nu era noţiunea de „dat din coate”. Puteai să ai un accent care să-ţi „raşcheteze” urechea, însă, dacă ştiai ce vrei, puteai să mergi înainte.

„Poţi, practic, să schimbi lumea”

Iar după ce am obţinut Green Card-ul – asta înseamnă permis de muncă şi rezidenţă pe tot restul vieţii tale (sună sumbru, adică până la capăt!) –, am început să văd altfel lumea. Am cunoscut America muncii la negru, în care niciodată nu erai plătit, am văzut o Americă plină de escroci, care profitau de ilegali[2]. În America, la ora la care vorbesc, sunt peste 23 de milioane de ilegali.

Însă, după ce am intrat în legalitate, lumea aia era o lume uitată. Erai protejat de sistem, de justiţie, de legi. Ca ilegal n-aveai nici o şansă, însă ca legal am intrat într-un sistem funcţional. Acolo l-am cunoscut pe Părintele Calciu, acolo am făcut şcoală de regie-film. Am fost surprins să văd că doi oameni care m-au ajutat, Liviu Ciulei şi Andrei Şerban, îmi deschiseseră drumul, să folosesc termenul „scurtătură”, la universităţi celebre – University of Columbia și New York University. Cele două sunt facultăţi de peste 40.000 de dolari pe an. Însă am văzut cum nişte profesori români pot să prezinte atâta credit şi pot să te împingă în faţă. Practic, un emigrant care spăla geamuri pe dinafară (e o glumă – emigranţii legali aveau voie să intre în clădirile guvernamentale, spălau geamurile pe dinăuntru; ilegalii nu aveau voie să intre în clădire, şi spălau geamurile pe dinafară), sau tăiam iarba, dădeam cu pickhammerul, mi-am dat seama că poţi intra în facultăţi celebre. Poţi, practic, să schimbi lumea.

– Cum te-ai descurcat înainte de facultate, în primele luni?

–  Primul meu job în America a fost ca babysitter. Am avut un job de babysitting, în sensul că făcusem Medicina şi am găsit un job bine plătit. Cineva îmi lipise CV-ul în toate locurile posibile şi imposibile: biserici, locuri publice, mall-uri. „Medic, caută job de babysitting” – din asta se subînţelegea că eram ilegal. Şi cineva a avut ideea să-mi posteze CV-ul la Jewish Community Center din Fairfax, o comunitate foarte bogată evreiască. Şi ăsta a fost primul meu job, printr-un CV postat în Jewish Community Center. Un job ultra-decent, care a durat aproape zece luni, în care munca era respectată. Eram medic. Era un puşti tânăr, plin de viaţă, cu un rottweiler feroce, iar eu ajunsesem să-i educ şi câinele – asta intra în preţ. Şi, practic, ce e interesant: primul job a fost foarte bine plătit, incredibil de bine plătit. Erau oameni care apreciau background-ul meu ca medic. Cum se ataşase copilul ăla de mine şi cum se ataşase rottweilerul ăla de mine… Când am plecat, chiar eram trist. Job-ul s-a terminat.

După asta, prin recomandările lor, am găsit o companie, „Lawn Doctors” („Doctorii gazonului”) – era un nume predestinat. Aveam un CV care mă recomanda: am tăiat iarba aproape doi ani de zile. Însă, între timp, tehnic, obţinusem Green Card-ul, sponsorizat de The Holy Cross Romanian Orthodox Church, la care liderul de necontestat al bisericii, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, a pus umărul din greu. Şi, practic, cred că asta e prima minune pe care am văzut-o eu în viaţa mea în America – cum, din procedură de deportare, în zece luni obţii Green Card-ul. Am avut prieteni care au aşteptat şi zece ani. Asta a fost întâlnirea mea cu Părintele Calciu, de aici pleacă şi filmul. Era o datorie.

 „Îl aveam pe Părintele Calciu în noi, nevăzut”

 – Cum l-ai cunoscut pe Părinte?

– Interviul ăsta are conotaţii de scenariu de film de Hollywood. Dar scenariu bun, nu comercial. Un poliţist de frontieră, Ralph Viennes, care m-a capturat într-o staţie din Highwater, la frontiera cu Canada din Vermount, văzând disperarea din sufletul meu şi numărându-mi doar 40 de dolari în portofel, şi-a dat seama că soluţia e la limită şi a căutat într-un caiet de uz intern al Poliţiei de Frontieră toate organizaţiile non-guvernamentale şi bisericile care m-ar putea ajuta: să-mi dea unde să dorm, o pătură cu care să mă învelesc şi-un blid de mâncare. Şi preotul ăsta a ajuns la un preot creştin ortodox grec din Buffalo, care m-a redirecţionat către Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Practic, printr-un poliţist de frontieră şi printr-o biserică creştină ortodoxă am ajuns în Washington DC, la biserica „The Holy Cross”, unde preot paroh era Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

În America, bisericile au un rol foarte dur şi direct în viaţa comunităţii. Orice emigrant ilegal, care aparţine de o religie – musulman, chiar şi de comunitate mică, buddhist, orice comunitate religioasă – are o datorie de suflet pentru ultimul imigrant care nu are unde să doarmă, care nu are de unde să o ia în continentul nord-american. Toate bisericile sunt implicate, unele mai puţin, altele mai mult. Legătura între Biserică şi emigraţia ilegală este foarte strânsă, pentru că toată lumea ştie ce înseamnă să fii ilegal: bisericile pun suflet, casă, masă, ajută logistic. Este o Biserică vie, care trăieşte în rândul oamenilor. Implicarea este directă, în stradă.

– Cum a continuat viaţa ta după ce l-ai cunoscut pe Părinte?

– Gândindu-mă retrospectiv, încercând să aduc totul înapoi cu viteză mică, aş putea să spun că, vorbind metaforic, a trebuit să ajung în Lumea Nouă ca să-l cunosc pe Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care mi-a deschis o lume nouă în faţă. Deci toţi emigranţii care ajung în America o iau de la zero: cazier zero, identitate zero, nimeni nu-i cunoaşte, n-au prieteni, n-au nimic. Încep o lume nouă. Îţi reclădeşti identitatea: n-ai prieteni, n-ai mamă, n-ai tată, n-ai pe nimeni. Iei totul de la zero. Este ca şi cum identitatea ţi-ar fi spălată, ştearsă, şi trebuie s-o reconstruieşti. Iar Părintele Calciu, nu numai pe mine, cât şi pe alţii, ne-a ajutat mult. Chiar ne-a tras de mânecă să ne construim o identitate nouă, care se învârtea în jurul Bisericii.

Toţi eram creştin-ortodocşi. Bunicul meu a fost preot. Mă duceam la biserică de la 4 ani. Trebuia să stau în genunchi. Dacă nu stăteam, mâncam bătaie când ieşeam din biserică. Deci am o „educaţie religioasă” de mic. Însă Părintele Calciu ne-a dat o educaţie religioasă care făcea parte din lumea din jur, din stradă. Practic, trăiam prin Biserică. Dacă mergeam la petreceri, mergeam prin Biserică. Dacă mergeam la manifestaţii împotriva sistemului neo-comunist de atunci, aveam Biserica în suflet. Aveam Biserica şi credinţa Părintelui Calciu în spatele nostru: la interviuri, la muncă, ne băgase Biserica în suflet, făcea parte din noi, ca şi cum ne-ar fi sprijinit o forţă nevăzută. Nu vreau să bat câmpii, dar Biserica era prezentă cu noi în toate suferinţele, decepţiile noastre. Biserica ne ajuta.

Nu am încercat niciodată să intru în „magia” credinţei, să-i spun aşa, însă Biserica făcea parte din noi. Nici nu vreau să-mi explic cum sau datorită cui, însă aveam altă încredere, alt curaj – era o lume nouă.

După ce Părintele s-a dus în cealaltă lume, toţi am rămas dezechilibraţi într-un fel. Biserica s-a împrăştiat în trei, s-a prăbuşit, aş putea să spun. Biserica aia frumoasă, mică, ca o bijuterie albă, a rămas pustie, goală.Erau interviuri dure. Un interviu dur poate să-ţi schimbe viaţa pe tot restul ei, interviuri care puteau să-ţi schimbe cariera. Era o ţară a meritocraţiei: intrai într-o companie necunoscută, putea să fie un start-up, puteai să ajungi vice-preşedinte la acea companie în câţiva ani. Ştiam cât de important este un interviu. Şi îl aveam pe Părintele Calciu în noi, nevăzut. Parcă îi simţeam şoapta în ceafă, cam aşa a fost. Nu am mai întâlnit asta şi nu vreau să fac comparaţii, discuţia ar intra în derizoriu. Dar n-am mai întâlnit asta de atunci la nimeni.

„Ca Toma necredinciosul, vreau să văd că eşti adevărat”

– Nu au rămas preoţi care să continue ce începuse Părintele?

– Toţi preoţii care au fost erau copleşiţi de personalitatea lui, parcă nu mai puteau să intre în biserica aia. Era atâta încărcătură… Toţi eram obişnuiţi cu Părintele Calciu. Ei simţeau diferenţa asta. La început, aveau un tablou cu Părintele în biserică, la intrare. Lumea stătea cu ochii pironiţi în tabloul ăsta. Apoi l-au mutat în subsol, în sala de mese. Toţi se adunau la o cafea în faţa tabloului. Orice preot, oricine ar fi el… Nu ştiu cum să-mi explic, dar simţeau şi ei că biserica e goală. Fără să vrei, în viaţă intervine comparaţia. Era ca şi cum am fi pierdut o mamă, un tată. Nimic nu mai putea să-l înlocuiască.

Poate nu-i dogmatic ce spun, dar sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi şi fără de care o comunitate se poate pierde. Sună ciudat. Nu ştiu cine câştigă, cine pierde din lucrul ăsta, ce forţe intervin – ale binelui, ale răului. Însă, după ce a plecat, sentimentul este următorul – şi îl spun din tot sufletul, întrebările sunt nepregătite, acum le văd pentru prima dată, încerc să le răspund mergând înapoi cu încetinitorul: ne ridicase atât de mult prin credinţa şi iubirea lui necondiţionată, încât, după ce el a plecat, am ajuns ca nişte păsări cocoţate în copacii din jurul bisericii, şi vedeam lumea din ce în ce mai mică – am mai spus-o într-un interviu, era ca o mogâldeaţă pusă la taifas. Parcă eram agăţaţi de vârful zgârie-norilor, şi aşa ne uitam la oameni.

Ne ridicase într-un fel atât de sincer şi de real de-a vedea lumea încât, pe cât îi vedeam bunătatea, pe atât vedeam şi răutatea lumii. Ne retrăsesem într-o carapace, la foştii prieteni din ţară, la părinţi, la bunici. Câteodată, fără să vrem, ne uitam la ei cu condescendenţă. Nu ne mai vedeam părinţii, bunicii, prietenii buni de altădată. Îl cunoscusem pe omul ăsta care trecuse prin tot, şi toţi erau mici, pentru că ne arătase fizic asta. Câteodată îl mai trăgeam de poala hainei preoţeşti şi râdeam de el. Mă întreba: „Ce faci, măi Andrei?”. „Ca Toma necredinciosul, vreau să văd că eşti adevărat”. Îl mai băteam pe umăr în joacă.

Omul ăsta, cu care am băut multe cafele, ne-a arătat că era şi un alt drum în viaţă, pe care alţii, din frică, nu l-au ales. Şi atunci toţi au coborât. Cât bine ne-a făcut că am văzut lumea reală! Şi atunci am văzut lumea asta mică. Toţi erau mici, părinţi, bunici. Pentru că am văzut că se putea şi altfel. Până atunci nu ştiam asta.

Am rămas cu un gust trist. Şi am rămas singuri toţi, ca nişte copii părăsiţi, împărţiţi în trei biserici. Fără mamă, fără tată. Cam asta e realitatea când pierzi nu numai un duhovnic, ci un prieten bun, un prieten la cataramă. Omul ăsta ne ajuta, ne învăţa, ne sfătuia, puna mâna pe telefon să vorbească în numele nostru. Niciodată nu ne-a spus să ne spovedim. Biserica era plină de oameni ilegali. Niciodată. Noi am simţit. Prin atitudinea lui simţeai.

„Ce să vă mai aducă Moşul?”

După ce te spovedeai o dată, deveneai atât de uşurat. Oricâte nenorociri ai fi făcut pe lumea asta, era o uşurinţă de a spune adevărul. Îţi lua mâna între mâinile lui, îţi ţinea mâna pe cap, ca şi cum s-ar fi jucat în părul tău, şi totul era aşa de uşor. Nu am mai avut niciodată de atunci senzaţia asta. Practic, eram curaţi. Începeam o lume nouă. Ştiam câte păcate am făcut, cât am greşit, dar în America era o lume nouă, ni se dădea o şansă acum. După ce ne spovedeam şi avea încredere în noi, urma pasul doi: nu are nici o legătură cu „fenomenul Piteşti”, dar eram „reeducaţi” şi simţeam că trebuie să aducem noi oameni. Şi creşteam în ochii lui dacă puteam să aducem noi oameni la spovedit.

Şi câteodată era, pur şi simplu, hilar. Intrai într-un club de noapte în Washington DC sau într-o cafenea, la 4 dimineaţa. Toată lumea ştia cine eşti, eram toţi în aceeaşi comunitate. Şi încercai să-i convingi să vină la spovedit. Mă bufnea pe mine râsul. Şi încercam să-i convingem fiecare. Vorbesc serios. Erau cluburi, la 4 dimineaţa, şi stăteam la o cafea, eram liniştiţi. Se uita lumea ciudat la tine. „Trebuie să veniţi”. Şi toţi veneau.

Şi era foarte mândru când, pur şi simplu, aduceam oameni la spovedit. Îmi aduc aminte că eu şi Ştefan Dumitreasa, nepotul lui, am adus într-o seară, cred că înainte de Paşti, vreo şapte prieteni de-ai noştri, şi toţi ne-am spovedit. Erau oameni care nu s-au spovedit niciodată, care trecuseră şi ei prin multe. Cred că a fost o spovedanie care a durat patru ore. Stăteam toţi nemişcaţi, aşteptam să ne vină rândul, şi-mi aduc aminte că mai ieşeau doi sau trei după ore întregi. Eu cântam în biserică la Vecernie şi ieşea Părintele, se uita la mine şi zicea: „Andrei, încă un pahar cu apă”. Şi-mi aducea. Sunt amintiri. Şi nu numai ale mele. Copiii, care erau altar boys[3], erau şi ei îndrăgostiţi de Părintele în mod real: voiau să aibă lecţiile de Religie cu Părintele, nu cu oameni mai tineri sau care terminaseră Teologia.

Copiii erau fascinaţi. Nu puteau fi decât doi altar boys. Şi câteodată se întâlneau câte trei plozi să ţină lumânarea în stânga şi în dreapta Părintelui, în altar. Câteodată se mai luau şi la bătaie. Pur şi simplu, voiau sa fie doi altar boys. Să se supere Părintele vreodată pe asta? Nu mă refer ca bătaie, era ciondăneală. Era o mândrie ca, într-o biserică de 100-150 de oameni, copiii din clasa a patra, a treia să fie altar boys. Erau mândri că sunt în stânga şi de-a dreapta Părintelui. Nu ştiu câţi copii din ziua de azi ar face asta fără să le spună părinţii.

Se făceau ore de Religie şi aveam un prieten foarte bun. Era profesor, normal, era sever. Copiii erau copii, cu obrăznicii, scandaluri. El era cu douăzeci de ani mai mare ca ei. Şi, la un moment dat, îmi aduc aminte că, la un Moş Crăciun, după ce Părintele îşi scoate barba, întreabă câţiva copii: „Ce să vă mai aducă Moşul?”. La care câţiva zic: „Să facem ore de Religie cu tine”. „De ce?”. „Pentru că tu eşti bun, eşti altfel, ştii…”. Şi începuseră exact cu datul în gât la români, moşteneau „gena”. Ziceau de celălalt că e mai sever. Era un băiat foarte bun, făcuse Teologie. Însă copiii nu preferau un profesor de 30 şi ceva de ani, ci unul de 70 de ani. El predase Teologia la seminar, era tobă de carte, foarte exigent. Exigenţa lui o manifesta prin dragoste. Îi mai întreba de ceva, nu ştiau. Nu le era frică de nimic, totul era firesc. Avea o capacitate necondiţionată de a iubi şi de a scoate din fiecare ce e mai bun. Ăsta era un mare talent. Şi putea să ţină oamenii adunaţi în jurul lui.

 (va urma)

 Material realizat de

Monica Lungu 

Cei interesaţi pot afla mai multe despre

producţia lui Andrei Negoiţă pe 7cuvinte.ro

Filmul poate fi comandat de pe LibrariaBonifaciu.ro

 [1] Respingeri ale dosarului de viză pentru intrarea în S.U.A. (n.red.)

[2] Imigranţi ilegal.

[3] „Băieți de altar”, care ajută preotul în slujirea Liturghiei, ca paraclisieri.

 

Articol publicat în numărul 82 (Noiembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10680′]