Vindecarea unui suflet rănit de pornografie, desfrânare, droguri

Dumnezeu e mare, şi mila Lui e mare – acesta este gândul care ne-a însoţit pe parcursul acestei sincere mărturisiri a dramei în care lumea noastră îi împinge pe tinerii de astăzi încă de la vârsta copilăriei. Avem aici dovada cea mai impresionantă a harului atât de lucrător în Biserica Ortodoxă: din iadul cel mai adânc, Domnul ne poate scoate, ne poate spăla şi albi mai vârtos decât zăpada, numai să vrem acest lucru.

Şi, până la urmă, poate că mulţi tineri ar urma această cale, cu mult mai mulţi, dar oare au aflat ei despre mila Domnului, Cel ce-i aşteaptă cu braţele deschise? Iar dacă nu au auzit încă, înseamnă că mult mai vinovaţi suntem noi că nu luminăm lumii, ci mai curând punem lumina sub obroc, cu grija ca nu cumva lumea să nu ne-o stingă. Dar Dumnezeu nu cu aceste măsuri caută către lume El vrea să ne dea totul, noi însă ne mulţumim cu foarte puţin. Nădăjduim ca tânăra aceasta care, într-un fel, putem spune că s-a spovedit în faţa noastră, a tuturora, pentru a-i ajuta şi pe ceilalţi, să rămână un astfel de mărturisitor, cu mărimea de suflet a unei adevărate fiice a lui Dumnezeu. (G.F.)

(….)

„Eram vinovată că am ajuns până acolo”

 

Cât am stat în Vama Veche, în primele zile erau mai mulţi, printre care şi un tip care făcea tatuaje. Aveam în cap să-mi fac un tatuaj pe spate, mare, aşa, de curaj, că trebuia să şochez prin curajul meu… „bărbătesc”. Și-am găsit o chestie. Ideea era ceva bun, dacă aş ajunge la ceea ce voiam eu să exprim prin tatuajul acela, bine-ar fi! Am avut o idee cu trei maimuţe care îşi acopereau una urechile, alta ochii şi cealaltă gura: „Hear no evil, see no evil, speak no evil”[1]. Eu interpretam aşa: să nu văd răul altora, să nu vorbesc rău despre alţii şi nici să n-aud pe alţii vorbind rău despre alţii. El, de fapt, era un semn mafiot: „Nu ştiu nimic, n-am văzut nimic, nu spun nimic!”. Tipul mi l-a făcut gratuit, cinci ore am stat la el; mă durea foarte rău, dar mă gândeam că m-am băgat în chestia asta şi-acum să zic că mă doare, o să par că sunt mămăligă. Stau aici şi strâng din dinţi! Ca să vezi cum puteam să îndur – pentru ce?… A mai trecut timpul şi tipul ăsta îmi făcea avansuri. Că-i sunt dragă… „mare dragoste” era pe capul lui! Mie nu-mi plăcea de el. Voiam să fiu cu altul. Venea, mă lua în braţe cu de-a sila, mă pupa…

Se purta cu mine ca şi cum aş fi teritoriul lui. Am zis că-mi fac tatuaj „moca”, ce-mi păsa mie că stă cinci ore şi munceşte, las’ că-mi face tatuaj „moca”! – iar acum își cerea drepturile. Venea şi mă certa, că am intrat în apă, că se lua culoarea… Se purta ca şi cum aş fi fost prietena lui. La un moment dat, într-o seară, băusem mai mult. Și el, având tendinţa de a te manipula, ştia să te învârtă din vorbe, te trezeai că faci ceva ce nu voiai să faci, dar te făcea să crezi că şi tu vrei: „Sigur vrei şi tu, hai că ştiu că vrei…”. Exact aşa.

A fost cel mai degradant lucru pe care l-am făcut. El avea nişte fantezii şi voia să şi le facă cu mine, dar pentru mine a fost dureros. Nu aveam nici o plăcere din chestia asta şi voiam să se termine odată, să mă lase odată în pace, ştii?

– Te trata ca pe un obiect…

– Da, m-am simţit exact ca un obiect. „Hai că ştiu că vrei”, mi-a zis la un moment dat. Ca un viol mi s-a părut, dar nu puteam să zic că e viol, că până la urmă eram vinovată că am ajuns până acolo, dar m-am trezit într-o situaţie în care nu voiam să fiu. Atunci m-am hotărât că nu mai vreau să mă apropii de un băiat, am zis că mi se pare prea degradant să fac treaba asta. S-a produs ceva în conştiinţa mea, o durere destul de mare. Dar slavă Domnului că există spovedania şi le-a luat Hristos cu mâna.

Era o pildă, cu un tată şi un fiu, şi de fiecare dată când se certau – că fiul era neascultător –, tatăl bătea un cui în uşă; şi de fiecare dată când se împăcau, scotea cuiul. La un moment dat, fiul intră la tatăl lui în cameră şi vede uşa plină de găuri şi-l întreabă: „Tată, ce-i cu atâtea găuri în uşă?! De ce n-ai zis nimic, să o reparăm?”. „Păi, uite, fiule, de fiecare dată când ne certam, băteam un cui, şi de fiecare dată când ne împăcam, scoteam cuiul. Dar gaura rămâne!”. Aşa e şi cu păcatul acesta: ai scos cuiul, dar gaura rămâne. Ce bine că Hristos e şi restaurator, nu doar un artist! Mai pune chit, mai integrează El acolo, dar găurile acelea, până se şterg, e lung drumul… E bine că nu mai e cuiul.

 

„Încet, încet, am început să trăim cu Hristos”

 

Când am fost prima dată la Schit, am avut un sentiment… Ne-am dus la pangar, am întrebat de un Părinte. Prima dată a intrat soră-mea să vorbească cu dânsul, şi stând acolo şi aşteptând, amintindu-mi de toate spitalele la care fusesem şi stătusem la doctor la rând, am zis că mă simt ca la doctor aici. Pentru prima oară simţeam că mă duc cu sufletul rănit, să mă vindec. Am fost de mai multe ori să vorbesc cu dânsul, apoi ne-am spovedit. Încet, încet, am început să trăim cu Hristos.

Numai dragostea te scoate din păcatele astea. Ai nevoie de dragoste ca să-ţi ungi rănile. Dar până să-ți ungi rănile, trebuie să te trezeşti. Conştiinţa îţi spune. E vorba de demnitatea ta umană, în primul rând. Demnitatea ta feminină, în al doilea rând… Tu, ca femeie, te laşi aşa pângărită – până la urmă de cine şi cu ce scop?

Am văzut cartea despre tinerii care-și păstrează fecioria până la căsătorie. Ca unul care şi-a pierdut fecioria, strigătul meu pentru tinerii care vin din urmă era să nu-şi piardă virginitatea – eu nu aş zice virginitatea, eu aş zice fecioria. Una e virginitatea, şi alta e fecioria. Dacă tu vrei să rezişti şi să fii fecioară sau fecior (că şi băieţii suferă din cauza asta, şi ei au sentimentul de vinovăţie, dar nu pot să-l recunoască), poartă-te feciorelnic. Nu faci bancuri cu prostii, nu râzi la bancuri cu prostii, nu vorbeşti urât… câteva chestii care sunt mărunte. Și eu la şcoală m-am trezit mustăcind la un banc din ăsta – de ce? Pentru că eram murdară, ştiam lucrurile acelea. Erau fete care nu aveau nici o reacţie, pentru că ele nu le ştiau. Dacă nu ştii, normal că nu râzi. A fost o situaţie când a făcut cineva o glumă cu tentă sexuală, dar foarte „cu perdea”… Eu, având mintea murdară, m-am prins. O colegă a mea, curată, nu a înţeles, şi altcineva râdea. Eu nu râdeam, m-am scârbit. Colega a întrebat: „Ce-i aşa de amuzant?”. Am zis: „Mai bine să nu ştii”. Atunci am sesizat etapele, stările omului: cum e omul curat, cum e omul cu mintea întinată şi cum e omul care nici măcar nu-şi dă seama că lucrul acela nu e chiar de râs.

 

„Poţi să te păzeşti să fii feciorelnic”

 

– Vrei să spui că fecioria nu e totuna cu virginitatea, în sensul în care îţi poţi păstra, în primul rând, mintea virgină?

– E greu în lumea asta să ai mintea virgină, să fii feciorelnic, dar poţi să te păzeşti cât poţi tu. Și copiii să fie păziţi, că, dacă tu îi laşi… Barbie, spre exemplu, eu cred că e o păpuşă care ar trebui interzisă. Prima şi prima oară când am văzut un om dezbrăcat a fost păpuşa Barbie: am văzut că are sâni, că are ce are; la bărbaţi la fel, că îl aveam şi pe Ken, nu era numai Barbie. Avea desenat acolo şi-l examinam şi mă jucam cu păpuşile.

– Acum le desenează în manualul şcolar. Tu vrei să interzică Barbie, în timp ce ei interzic „barza”…

– E utopic când zic să se interzică Barbie, că sunt conştientă că nu o să se întâmple lucrul acesta. Dar citeam că tu, ca fată, când stai cu primul tău iubit, te dăruieşti lui, gândindu-te că vei sta cu el toată viaţa. Că este acela. Orice fată are gândul ăsta, vrea un partener de durată. Băiatului acestuia îi dai ce ai tu mai bun, ca şi cum ar fi „Făt-Frumos din Lacrimă”, că aşa crezi tu. Apoi nu mai merge treaba, vă despărţiţi, vine alt „Făt-Frumos”, îi dai şi lui ce a mai rămas de la primul, că nu mai eşti întreagă oricum, şi te dăruieşti şi lui cum poţi tu mai bine… Poate pe la al şaselea, al zecelea, Dumnezeu ştie câţi ai avut, se nimereşte să vină şi „Făt-Frumos” care ar fi fost bun pentru tine – şi ce-i mai dai? Nu mai poţi să-i mai dai nimic: îi dai nervii tăi, neîncrederea ta, rănile tale, îi dai bubele tale, nu-i mai dai ce trebuia să-i dai din start, dacă tu te-ai oferit aşa, la fiecare.

Sau poate vrei să-ţi alegi călugăria – ce-I mai dai lui Hristos? Într-adevăr, poţi să redevii feciorelnic, dar mintea ta? Tot nu e curată. Ştii, e o rană… Hristos poate să şteargă multe, dar e o rană care rămâne… Cu nădejdea asta trăieşti, până la moarte, că Hristos poate să şteargă tot. La un moment dat îi ziceam unei prietene că aş vrea să şterg tatuajul, să nu mai fie. Şi a zis: „Lasă, că o să-l şteargă Hristos la Judecata de Apoi”. Bine că nu mi l-am făcut într-o zonă evidentă, pe braţe, pe gât, pe mână… Acum, şi oamenii cu tatuaje, dacă sunt cu Hristos, poți să zici: „Ia uite mă, unul din ăsta a ajuns să vină la biserică, să ţină posturile, să se spovedească!” – dacă vezi vreunul din ăsta ieşind de la spovedit, poate să ridice pe un altul care e acolo, nu?

– După părerea ta, cum poate să mai ia în calcul cineva căsătoria când nu mai are „lipici”? Că aşa a asemănat cineva femeia, cu o bandă de scoci. Lipeşte prima dată bine, a doua oară binişor, dar după câteva lipiri e plină de „scame”… Poţi să-i mai dai aşa ceva unui om? Dar lui Hristos?

– Şi unui om, și lui Hristos – depinde de drumul tău, de ce-ţi doreşti, de ce simţi că e în firea ta, chemarea ta… Fiecare trebuie să-şi cerceteze cugetul, aici argumente pro sau contra nu sunt. Unul e făcut să fie monah, altul e pentru căsătorie. Sau poate nu ar trebui spus aşa, ca să nu ne gândim că există ceva predestinat. Dumnezeu îţi pune în faţă şi tu, dacă vrei, alegi. Şi ce ai vrut, aceea ai ales. Poate să-ţi zică: „Uite, ia-o pe calea asta, că aşa îţi va fi mai bine”. Dumnezeu nu o să-ţi dea în cap că nu te-ai dus la mănăstire, dar o să-ţi fie greu în viaţa de familie, şi cunoaştem exemple… Dar Dumnezeu e mare, şi mila Lui e mare. Slavă Domnului!

 

Material realizat

de Lidia Ilie

[1] Să n-auzi nimic rău, să nu vezi nimic rău, să nu vorbeşti nimic rău.

Fragment din articolul publicat în numărul 80 (Septembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10544′]