Deunăzi, mă amuzam cu o prietenă a mea care trecuse cu mult eroism printr-o situație tragicomică. Mergând într-o zi vijelioasă de început de vară spre școala de unde urma să-și ia primii doi copii, avându-l deja în brațe pe al treilea, încă foarte micuț, este apostrofată cu multă îngrijorare de o doamnă trecută binișor de prima tinerețe: „Doamne, mamă, dar ce-a fost în capul tău să scoți copilașul acesta atât de mic pe o vreme așa câinoasă! Dacă răcește? Nu vezi ce vânt…” La care „inconștienta” răspunde plină de respectul cuvenit unei atari îngrijorări… creștinești, crezu ea inițial: „Păi, trebuie, nu am încotro. Nu am cu cine să-l las și trebuie să-i iau pe ceilalți doi copii de la școală”. Iar îngrijorarea „bunei samarinence”:  „Cum, mai ai doi?! Ai trei copii?! Da’ de ce ai făcut, mamă, atâția? Pe vremurile astea grele! Doamne ferește!”.

Și, pecetluindu-și mirarea cu o cruce, se îndreptă spre biserica în fața căreia avea loc conversația și intră la slujba Sfântului Maslu care avea loc în acel moment, în vreme ce sărmana mamă, vinovată de crima de-a fi născut mai mulți copii decât poate duce conștiința colectivă, rămase o vreme buimăcită în mijlocul pieței, nemaigăsindu-și drumul pe care pornise.

Tăcerea maternității

Povestindu-mi la câteva zile după întâmplare episodul, ne-am amuzat într-o primă fază de situația de teatru absurd prin care trecuse. Însă, plecând de la ea spre casă, m-au copleșit felurite gânduri și trăiri. Dincolo de faptul că, în unele cazuri, ciudate inerții sau superstiții ne poartă pașii spre sfânta biserică, iar nu dorul cu chemare de doină veche după întâlnirea cu Hristos, ceea ce mă nedumerea și încet-încet începea să mă tulbure în gestul și vorba acestei femei era absența maternității din îngrijorarea ei.

Unde era mama care, cu siguranță, adusese pe lume măcar un copil?!

Unde era grija față de orice ființă aflată în greutăți, pe care orice femeie-mamă o simte necondiționat și față de oricine, ca un fel de prelungire a grijii ei materne pe care a modelat-o atâta vreme cu pruncii ei?!

Unde era delicatețea de a nu răni inimile celor din jur, care devine o a doua natură a femeii-mame, tot ca urmare a exersării ei nesfârșite, dincolo de timp și spațiu, prin grija de a îndrepta pașii șovăitori ai fiilor ei pe făgașul corect, fără a le călca în picioare pornirile inimilor lor tinere?!

Și, în fine, unde era bucuria de a vorbi despre pruncii născuți ai neamului nostru, bucurie care a stat la începutul fiecărui drum de viață omenească încă de când s-a zămislit lumea asta mare? Se topiseră toate într-o tăcere uscată a unei maternități ucise, sau cel puțin deformate… Un tablou trist al unei femei căreia i se furase inima de mamă, căreia i se estompase chipul matern sub penelul îmbibat de o apă tulbure al unui pictor invidios pe frumusețea zugrăvită de un Artist deplin.

Inimi hibride

Și, să luăm aminte! Nu vorbim despre o femeie tânără, pe care mediul socio-cultural în care s-a născut și trăiește a reușit să o hibridizeze într-o asemenea măsură, încât s-a trezit pe lume pur și simplu cu simțul matern extirpat și înlocuit de tenacitatea profesională, de ambiția de a se realiza prin sine însăși, de hotărârea de a-și apăra independența față de bărbat cu orice chip – caracteristici până nu demult specifice firii bărbătești, în vreme ce femeia-mamă se împodobea cu dragostea care doar oferea fără să aștepte nimic în schimb, cu duioșia, cu grija căreia îi sacrifica zile și nopți fără sfârșit, cu disponibilitatea veșnic pusă în slujba celuilalt.

Vorbim, așadar, de o femeie care se născuse cu zestrea de care vă spuneam. Tocmai de aici șirul întrebărilor mele. Unde și când fusese furată biata mamă bătrână? Cine îi furase inima de mamă și, mai ales, cu ce o înlocuise atât de eficient, încât să mai poată trăi acest trup cu chip de femeie-mamă, fără să priceapă, măcar, cât de gol și lipsit de frumusețe a rămas chipul ei? Ce putere amuțise glasul mamei, reducând maternitatea la tăcere deplină și ridicând ucigașa la rangul de femeie contemporană? Și peste toate întrebările mele tună răsunător și limpede: opinia publică.

Așa ajunsese măicuța aceea bătrână să-și împuțineze frumusețea cu care o zămislise Dumnezeu: lăsându-se modelată de opinia publică. Singure în fața majorității de dincolo de ecranele televizoarelor care le învață regulile noi al unui joc distrugător, bătrânele mame își leapădă singure inimile lor calde, pline de toată zestrea de care are lumea nevoie pentru a merge mai departe. Sunt tot mai subtil și mai eficient convinse că așa trebuie, de fapt, să fie mersul nou al lumii: într-o tăcere absolută a maternității. Ajung, sărmanele, în felurite ipostaze ale absurdului: unele se rușinează de inimile lor, altele se leapădă de ele, altele le ascund, iar altele pur și simplu uită că le-au avut. Și, la final, se așază peste toate un binecuvântat Alzheimer, care le scapă de povara gestului lor de lepădare de propria maternitate, amestecând sentimentul de vinovăție într-o undă tulbure de uitare, ca un resort disperat de a face pace cu un glas interior care le tulbură lepădarea…

Și totuși… inimi de mame

Și totuși, Doamne, ce bine că ai știut să lași acestor vremuri de pe urmă femei care încă mai au curajul de-a fi mame! Ce fericire, Doamne, că te-ai gândit la o taină care să mai țină vii pe lume inimi de mamă!

Am avut bucuria și privilegiul de a mă fi găsit, ca dintr-o întâmplare proniatoare, lângă icoane vii de mame, icoane umblătoare prin viața mea străină ca niște miresme de pajiște de munte atunci când fânul este în floare și bradul din marginea ei în mugur verde, printre parfumurile artificiale din rafturile cu detergenți.

Știți, oare, cât de frumoasă este o femeie-mamă atunci când strânge la piept al nouălea copil, o frântură din propria ei ființă, în vreme ce ultimii ei doi prunci încă se mai țin pe lângă ea, unul din ei literalmente agățat de fusta ei, pentru că este încă prea mic să plece în lumea largă din camera cealaltă? O privești și nu te mai saturi privind. Și ochii ei obosiți au o lumină care pe tine te umple de putere, de curaj, de poftă de viață. Căci ce te mai poate speria, ce te mai poate îngrijora, ce te mai poate înfrânge în fața unui trup extenuat, sălășluit de un suflet atât de tare, încât îl face să pară trunchiul pe care se poate așeza lumea întreagă fără să se dărâme?! Din fața unei astfel de femei-mamă nu poți pleca decât plin de evlavie, cufundat într-o tăcere sfântă, în care se aude doar glasul plin de pace cerească al maternității jertfelnice, care-și deapănă povestea smerită, neștiută de nimeni, pentru că lumea de azi vede astfel de taine doar cu ochiul critic al opiniei publice, stânjenită de confortul propriei vieți. Un ochi, care, din dorința de-a scăpa de sentimentul de vinovăție că nu este în stare să se ridice la chemarea dumnezeiască așa cum se ridică maternitatea acestei femei, o etichetează drept „inconștiență”. Oare chiar nu ne dăm seama cât de multă nevoie are lumea aceasta muribundă de puterea acestor mame?

Sau ce priveliște binecuvântată este fata-mamă a unei astfel de mame, fiica ei mai mare care devine mamă prima dată atunci când îi rămâne în brațe primul prunc al mamei sale,  urmat prea repede de un altul. Ce chip iconic au aceste fetițe care poartă în priviri nevinovăția copilăriei, iar în gesturi grija deplin matură a unei mame adevărate. Câtă nevoie avem de astfel de tinere care pot duce lumea întreagă la piept fără să obosească!

Și noi, opinia publică, ce facem? Nu doar că nu suntem capabili să recunoaștem darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat printre noi ca pe niște urme ale pașilor Săi prin lume, ci ne și lepădăm de ele, le categorisim cu mințile noastre mărunțele, le scoatem la marginea cetății și le arătăm cu degetul nostru strâmb și nedrept. Iar dacă printre noi rămân cumva, dintr-o oarecare neglijență, glasuri ale unor inimi de mamă mai vechi, le reducem la tăcere cu reguli și legi anume iscodite pentru a amuți maternitatea din lume, dar nescrise, pentru a nu contraveni cine-știe-cărei carte a drepturilor omului. Pentru că, de, trebuie musai să fim politically correct.

Cadența maternității

Ce binecuvântare, Doamne, că inima mamei mele a încetat să mai bată până să-și piardă glasul matern! În toată viața ei pe lumea aceasta, inima mamei mele nu a știut să bată decât în cadența maternității depline. S-a împărțit între dragostea pentru copiii ei de acasă și dragostea pentru copiii ei de la școală. Și a făcut acest lucru cu atât de multă eleganță și cu atât de multă dăruire, încât noi, copiii ei de acasă, nici nu am simțit că o împărțeam pe mama cu atâtea generații de elevi. A fost în chipul cel mai deplin mama noastră, dar și învățătoarea lor.

Și, ca dovadă a acestei supreme dăruiri, a fost jelită în ziua punerii ei în brațele pământului din care fusese luată la începuturi cu aceleași lacrimi de toți copiii ei, deopotrivă. Am simțit aceeași durere în piepturile lor ca și în al meu. Plângeam cu aceleași lacrimi toți, foarte tineri, dar și oameni mai în vârstă decât mine, care îi fuseseră elevi în primii ei ani de învățământ. Pentru că ea se regăsea deplin în fiecare din noi: cu grija ei cu care ziua le mângâia lor capetele micuțe plecate asupra caietelor, iar noaptea pe al meu și al surorii mele, plecate în perna plină de vise tihnite de veghea ei; cu bucuria de a trăi cu care ne înzestrase pe toți prin snoavele ei, cu care știa să ne descrețească frunțile în fața marilor momente ale vieților noastre de copii; cu jertfelnicia cu care își făcuse zi din atâtea nopți, ca să poată să fie impecabil pregătită pentru o nouă lecție la școala lor cu ei și la școala vieții cu noi; cu gustul pentru aventură și cu spiritul iscoditor cu care ne blagoslovise în toate excursiile în care ne purta cu ea, pe drumuri pline de taine care se cereau cercetate; dar mai ales cu seriozitatea cu care ne arătase cum trebuie să ne avântăm acolo unde vâltorile erau mai tari.

Iar în ultima ei noapte pe pământul din care fusese luată, mi-a lăsat moștenire cel mai frumos dar pe care îl poate primi un om de la alt om: ultimile bătăi ale inimii ei de mamă, line, tot mai învăluite de catifeaua distanței care începea să se aștearnă între noi, pe care urechea mea, plecată pe pieptul ei încremenit într-o așteptare evlavioasă, le-a ascultat ca pe ultimă mărturisire a glasului ei matern. Și le-am luat și le-am așezat în inima mea, nu ca un fur de odoare sfinte, ci ca păstrătorul nevrednic al unei mari comori peste care numai Dumnezeu te poate așeza moștenitor.

Să veghem, așadar, asupra maternității noastre, dar nu numai! Și asupra maternității mamelor noastre, a bătrânelor noastre mame, fără de amintirea cărora zestrea neamului omenesc ar fi lipsită de ce are ea mai de preț: continuitatea. Să le ferim de împroprierea acestor legi noi, pe care lumea în care-și petrec ultimii ani li le prezintă ca pe-o găselniță de mare preț! Să le ajutăm să nu-și piardă memoria propriei maternități și nici să nu și-o întineze, abdicând în fața acestor reguli ticăloase! Și astfel, poate, vom reuși să trecem mai departe, în piepturile fiicelor noastre, acest dar fără preț, în lipsa căruia cu siguranță lumea s-ar opri din mers: glasul inimii de mamă.

Cu drag, pentru toate inimile care măsoară veșnicia cu dragoste de mamă,

Alina Mirică

Articol publicat în numărul 79 (August 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10500′]