„M-ai făcut pentru Tine, Doamne…”

Fărâmă din lut şi scânteie de lumină, m-am întrebat de mic copil: a cui sunt eu? Da, pentru că la 5 anişori am dat primul test serios al vieţii, când am înghiţit un ban care s-a oprit pe căile respiratorii şi, pe drumul atât de lung parcurs de părinţii mei până la dispensarul din comună, am zis în gând de mii de ori „Înger, îngeraşul meu…”.

Cam cinci kilometri au mers cu mine în noapte, pe poteci şi cărări luminate de felinarul pe care tata îl ducea într-o mână şi mă implora să spun ceva, să nu mor… De atunci mi-am dat seama că nici mama, nici tata, pe care-i imploram să mă ajute să respir, nu pot face acest lucru, nici doamna asistentă de la dispensar, nici medicul la care am ajuns târziu… Şi, cu mintea mea de copil, m-am gândit că dacă respir rugăciune, poate se întâmplă un miracol… Este foarte ciudat să-ţi imaginezi când eşti mic cum ar fi să pleci din lumea aceasta, fără să trăieşti…

După câteva încercări eşuate ale medicului de gardă, parcă aud aievea cum îi spunea mamei: „Doamnă, o să mai încerc o singură dată… Ghinionul ei că acest ban este din aluminiu şi nici gând să-l putem mişca… Este foarte slăbită, abia rezistă la antibiotice, infecţia fiind extrem de puternică… Dacă mai aveţi şi alţi copii, asta este…”. Atunci mi-am zis că dacă îngerul meu păzitor m-a auzit, m-a însoţit şi vrea să mă ajute, nu are decât să mijlocească la Dumnezeu să trăiesc, pentru că eu nu mai pot lupta…

Am adormit şi simţeam din când în când mâna mamei pe capul meu, iar când deschideam ochii, a căror privire şi ale căror lacrimi cerşeau milă, o simţeam ca fiind îngerul meu păzitor. În zorii dimineţii, când doream să se termine odată totul, mama a fugit după medic strigând să mă salveze… şi s-a întâmplat miracolul.

Îmi mai amintesc doar ziua în care am ajuns acasă şi, în semn de mulţumire către îngerul păzitor, am rostit aceeaşi rugăciune, pe aceleaşi cărări, doar că era ziuă. Şi îmi mai amintesc că totul s-a întâmplat pe 1 august, când sărbătorim Scoaterea Sfintei Cruci. Am învăţat să preţuiesc Crucea şi am definit-o ca fiind suferinţă, dar şi putere, speranţă şi dragoste; că viaţa noastră este o cruce care valorează atât cât cântăreşte credinţa, dar şi faptele bune în viaţa unui om.

Au trecut ani, şi de nenumărate ori am înţeles, în toate încercările vieţii mele, că, de fapt, atunci când mi-a fost mai greu, Tu m-ai dus în braţe, că sunt a Ta, Doamne, şi am ales să vorbesc despre Tine, să scriu, să Te caut atunci când Te pierd sau mă rătăcesc, să Te preţuiesc, să înţeleg că Tu eşti singura certitudine din viaţa mea…

 Adela Drăgoi

Sibiu

 Text premiat la concursul de eseuri al lunii iunie 2015

Foto: Simona Andruşcă

Articol publicat în numărul 78 (Iulie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10437′]