Mihai Oara, S.U.A.

Poate că unul din aspectele pozitive ale societăţii americane este atmosfera polarizantă pe care o  generează – orice om sincer cu sine se vede astfel silit să aleagă între duhul veacului (care poartă în structura sa cea mai intimă criza, neantul, însuşi iadul) şi Dumnezeu (singurul mângâietor şi vindecător, duh al Adevărului şi dătător de Viaţă). Domnul Mihai Oara, aflat la vârsta unei înţelepciuni făurite în experienţa acestei alegeri cruciale şi definitorii, continuă să ne prezinte întoarcerea sa la Ortodoxie, fapt redat pe larg și în cartea sa „Cum n-oi mai fi pribeag. O călătorie prin ţări, culturi, sisteme politice şi credinţe” (Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009).

 

– Care credeţi că este ponderea elementului psihologic și imaginativ în credințele neoprotestante?

– În bisericile neoprotestante sunt fel și fel de curente, fel și fel de stiluri. Aș putea spune că, în general, e mai mare accent pe sentimentalism. De exemplu, îmi aduc aminte cântările pe care le știam atunci când eram copil sau pe care le-am învățat ulterior: foarte multe dintre ele sunt sentimentale, și foarte multe (e foarte interesant, dacă te uiți la texte!) vorbesc despre „ce simt eu”. De exemplu, un text spune: „Acum L-am întâlnit pe Hristos și sunt fericit; acum sunt trist pentru cutare sau cutare lucru; acum Dumnezeu m-a ajutat și este bine” și așa mai departe. Nu e neapărat rău, dar acest subiectivism ne îndepărtează uneori de adevărurile obiective ale credinței, și din cauza aceasta cred că Biserica Ortodoxă și felul ortodox de închinare sunt o balanță mult mai bună între ceea ce simțim și ceea ce credem, ceea ce cunoaștem – pe când în bisericile neoprotestante se pune accent mai mult pe ceea ce simțim, cel puțin în unele dintre ele.

„Ortodocşii care nu cunosc Biserica Ortodoxă”

Mai am ceva interesant de spus. Am reflectat la convertirile de la neoprotestanți la ortodocși și de la ortodocși la neoprotestanți, chiar am scris la un moment dat un articol care a apărut în Statele Unite, pe un site. Există aici o asimetrie, care constă în categoria celor care se convertesc. Observația mea este că dintre neoprotestanți se convertesc la Ortodoxie oameni care sunt credincioși cunoscători și cercetători, care sunt într-o călătorie spirituală, care sunt doritori de a găsi adevărul și, în urma unor căutări serioase și bine gândite, ajung la concluzia că aceasta este Biserica adevărată a lui Hristos. Acesta a fost și cazul meu, dar și al multor alte cazuri pe care le cunosc. Cred că în biserica în care merg eu acum aici, în Statele Unite, cam 50% sunt convertiți. Probabil că în România nu vezi așa proporții, pentru că acolo sunt mai mulți ortodocși și mai puțini neoprotestanți, dar aici, în Statele Unite, este invers. Așadar, toți convertiții pe care îi cunosc sunt oameni care au căutat, au căutat în Scriptură și au luat în serios viața creștină și, ca o concluzie a acestor căutări, au hotărât să vină în Biserica Ortodoxă. Acesta este profilul tipic al protestantului sau al neoprotestantului care vine la Biserica Ortodoxă.

Se întâmplă și invers, sunt și ortodocși care vin la neoprotestanți. Aici am văzut două categorii. Una este categoria „ortodoxului nominal”, unul care zice că s-a născut ca ortodox dar n-a fost la biserică, nu practică, nu cunoaște credința și teologia ortodoxă, are anumite táre în viață (de exemplu, este bețiv sau are probleme în familie), și la un moment dat întâlnește un grup de credincioși neoprotestanți unde are o experiență pozitivă și hotărăște să se convertească. Și atunci se spune: „Uite, el a fost ortodox și acolo, la ortodocși, e o chestie pur formală, Biserica nu l-a învățat cum să creadă în Domnul Iisus, dar a descoperit-o la baptiști – și atunci s-a făcut baptist”. Cazul acesta, deci, este al unui ortodox care nu face o căutare spirituală matură, ci al unuia care nu cunoaște Biserica Ortodoxă, cu toate că este nominal ortodox, și, prin niște experiențe sociale sau sentimentale, trece la neoprotestanți.

Din păcate, mai este şi o altă categorie, mult mai restrânsă, din care fac parte și unii foști preoți sau absolvenți de școli teologice care au trecut la neoprotestanți. Dar, după câte am văzut și am citit, de cele mai multe ori se bazează pe anumite nemulțumiri de ordin social. Un caz tipic a fost cel al preotului Cristian Florea, despre care am citit în propriile lui scrieri – și anume că a fost nemulțumit de felul în care a fost repartizat, că nu i s-a dat cinstea care i se cuvenea, și atunci a descoperit, până la urmă, că neoprotestanții îl tratează mult mai frumos și din cauza asta s-a dus la neoprotestanți. Vorbim de cauze sociale, personale și sentimentale, care nu sunt bazate pe căutarea unui adevăr.

Asta am vrut să spun: că există convertiri în ambele direcții, dar există o deosebire de calitate – de obicei, neoprotestanții care trec la Ortodoxie o fac pentru că au căutat Adevărul; de cele mai multe ori, ortodocșii care trec la neoprotestanți sunt oameni care nu au cunoscut cu adevărat Biserica Ortodoxă sau au hotărât să se ducă la neoprotestanți din împrejurări sociale, sentimentale, de familie…

„Asta am căutat toată viața!”

Eu cunosc multe cazuri, printre prietenii mei, de convertire la Ortodoxie. O să menționez două care mi s-au părut foarte interesante.

Unul este cel despre care v-am pomenit deja, diaconul nostru de la biserică. Numele lui este David Keim. El era în conducerea unei biserici neoprotestante mari și, la un moment dat, a avut un caz de divorț în comunitate. Atunci comitetul bisericii s-a întâlnit ca să hotărască ce e de făcut în cazul acesta. Și dintr-odată l-a lovit un gând: „Cum e posibil, după două mii de ani de creștinism, noi să ne întâlnim în biserica noastră și să ne gândim cum tratează Biserica divorțul? Păi asta trebuie să fi fost o chestiune care să se fi discutat încă de la începutul Bisericii! De ce trebuie noi acum s-o revizuim, în loc să ne uităm, să vedem cum au gândit, cum au făcut alții?!”. Și atunci şi-a zis: „Hai să mă duc să caut puțin în istoria Bisericii, în scrierile unor vechi Sfinți și teologi, să vedem ce au spus cu privire la subiectul acesta!”. Și în momentul în care a început să cerceteze, încet-încet și-a dat seama că acolo este o bogăție și o tradiție și o credință vie – și așa a venit, până la urmă, la Biserica Ortodoxă.

Un alt caz interesant, poate aţi mai auzit de el, este tot al unui prieten al meu, acum Părintele David Hudson. El a venit ca misionar baptist la Cluj și a avut aceeași experiență pe care au avut-o trimișii Ţarului rus când au încercat să găsească o credință pentru ruși, și au fost în diferite locuri, au fost şi la musulmani, şi au fost şi la ortodocşi, iar după ce s-au întors de la ortodocși au spus că, atunci când au ajuns în Sfânta Sofia, li s-a părut că sunt în cer. Motivul a fost închinarea: au văzut că acolo este închinarea dreaptă – orthodoxia. Așa s-a întâmplat și cu David Hudson: mergând la biserica ortodoxă și văzând felul de închinare, şi-a zis: „Asta am căutat toată viața! Nu știam – eu încercam să dezvolt, după ideea mea, cum să facem închinarea în bisericile noastre, dar văd că acea închinare adevărată există deja, și este în Biserica Ortodoxă”. Și așa a devenit ortodox!

„Trebuie să încep cu Dumnezeu, nu cu Scriptura”

– Cărțile Profesorului Clark Carlton vă sunt cunoscute?

– Da, la una dintre ele am ajutat și eu să fie tradusă, și s-a tipărit în România. Are trei sau patru cărți. Sunt interesante și bune pentru că el explică Ortodoxia într-un limbaj ușor de înțeles pentru lumea modernă – cel puțin aici, în Statele Unite, dar probabil peste tot. Le-am citit și le-am apreciat…

– Mi s-a părut foarte interesantă o remarcă a lui referitoare la Simbolul Credinței, unde cuvântul „cred” are în vedere Persoanele Sfintei Treimi și Biserica, însă nu se spune și: „cred în Biblie”…

– Da, asta a fost și una dintre observațiile noastre – și anume, îmi aduc aminte, când am început să studiem Crezul, chiar la începutul perioadei în care am devenit ortodocși, am observat și noi exact acest lucru. Am comparat Crezul ortodox cu crezurile pe care le-am cunoscut în bisericile baptiste; și, foarte interesant, începutul acestor crezuri este „Noi credem în Scriptură ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu” și așa mai departe. Or, exact asta este diferența! Sigur, noi nu negăm, nu vrem să neglijăm sau să micşorăm importanța Scripturii, dar la baza credinței noastre este Dumnezeu – deci trebuie să încep cu Dumnezeu, nu cu Scriptura. Ținta este Dumnezeu, în primul rând.

Îmi aduc aminte că am citit odată într-o predică a Părintelui Thomas Hopko – care a murit recent, cu câteva zile înainte de Bunavestire a acestui an – de la el am auzit asta şi m-a frapat: că Biserica apare ca obiect al credinţei. Deci, cred în Dumnezeu-Tatăl, cred în Dumnezeu-Fiul, cred în Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi cred în Biserică. Biserica apare ca un obiect al credinţei, e undeva în centrul credinţei noastre.

„Ambiguităţile nu se rezolvă decât făcând apel la Tradiţia Bisericii”

– Totuși, se întâmplă uneori ca în clipa în care Biserica Ortodoxă se revendică ca fiind Biserica cea Una, Unica, a lui Hristos, atunci mulţi se scandalizează.

– Da. Faptul că Biserica Ortodoxă afirmă că este Biserica adevărată este şocant – cel puţin aici în America, pentru că aici, fiind aşa de multe denominaţii creştine, religii şi culte şi aşa mai departe, există un oarecare consens printre credincioşi ca nici unul să nu afirme că biserica lui e Biserica adevărată. S-a și spus că dacă fiecare ar afirma asta, s-ar ajunge la un război religios. Chiar am citit o carte cu privire la subiectul ăsta, care spunea că fărâmiţarea extraordinară a protestanţilor a dus la o situaţie în care singurul mod în care au putut să convieţuiască a fost o recunoaştere a faptului că sunt într-adevăr diferiţi între ei, dar aceste diferenţe nu contează şi nimeni nu revendică că are adevărul. Singurul mod în care s-a putut convieţui a fost un compromis şi o acceptare a faptului că nimeni nu deţine adevărul absolut şi este o totală relativizare. Asta se întâmplă nu numai la nivel religios, ci şi la nivel cultural şi la nivel politic.

Faptul că Biserica Ortodoxă vine şi spune „Noi suntem Biserica adevărată” este puţin şocant pentru oamenii care trăiesc în această atmosferă şi concepţie de relativizare, în care totul este relativizat, şi poate să stârnească reacţii nepotrivite, ba chiar şi împotriviri: „Cum poate cineva să vină să spună asta? E o aroganţă!”. Dar, de asemenea, poate să stârnească şi reacţia inversă: aceea în care, când totul e relativ şi cineva îmi prezintă Adevărul absolut, iar eu în sufletul meu caut nişte adevăruri absolute, nu relative, atunci am unde să le găsesc. Aşa că depinde – oamenii reacţionează în diferite feluri. Cineva, când a pătimit Hristos, a strigat: „A hulit!” Matei 26:65, dar altcineva, când L-a văzut murind pe Cruce, a exclamat cuvintele: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” Matei 27:54. Deci la această afirmaţie a Bisericii sunt reacţii opuse: e ca o sabie care desparte – unii se opun violent şi alţii vin cu bucurie.

Mai este aici un aspect foarte interesant, pe care de multe ori l-am ridicat şi eu în discuţiile pe care le-am avut cu prietenii mei neoprotestanţi. Şi anume, aceste denominaţii foarte fărâmiţate (între care există, desigur, diferenţe teologice mai mari sau mai mici), toate afirmă credinţa în Scriptură şi faptul că credinţa lor este bazată pe Scriptură, vine din Scriptură. Dar: vine şi prin luminarea Duhului Sfânt? Căci întrebarea este: dacă sursa este unică, şi anume Scriptura, şi dacă toţi sunt conduşi de Duhul Sfânt, şi dacă toţi sunt sinceri – şi eu cred că sunt sinceri –, atunci de ce sunt divizaţi? De ce ajung la concluzii diferite?… Şi, de fapt, ăsta este un argument foarte puternic împotriva acestei concepţii de Sola Scriptura, adică capacitatea noastră de a afla adevăruri teologice bazându-ne strict numai pe Scriptură. Nu e nimic rău cu Scriptura; Scriptura este bună şi adevărată, dar noi nu avem capacitatea de a deduce în mod corect credinţa noastră strict pe Scriptură – de aceea avem nevoie de Tradiţie. Îmi aduc aminte, de exemplu, de Botezul pruncilor. Sunt argumente pro şi sunt argumente contra – şi atunci singurul mod în care pot, cumva, să ajung la o concluzie este să mă uit în Tradiţia Bisericii. Ăsta este un exemplu, dar sunt multe alte exemple. Şi ambiguităţile nu se rezolvă decât făcând apel la Tradiţia şi la teologia Bisericii. Or, această Tradiţie lipseşte în cultele neoprotestante şi, din cauza aceasta, există un şir nesfârşit de schisme între ele.

„E foarte important să avem o imagine corectă despre Dumnezeu”

– Crezul poate fi gândit şi ca o formulă de identificare a lui Dumnezeu pentru a şti cărui Dumnezeu ne închinăm. În baza acestei înţelegeri, se poate spune că bisericile neoprotestante se închină la același Dumnezeu ca și Biserica Ortodoxă, la același Hristos, la același Duh Sfânt?

– Eu aş zice că Dumnezeu este, de fapt, acelaşi, dar diferă reprezentarea pe care oamenii o au despre Dumnezeu. Este foarte important să avem o imagine corectă despre Dumnezeu. În ultimă instanță, și musulmanii cred în Dumnezeu – ei Îl numesc „Allah”. Dar creștinii ortodocși arabi (eu fac parte dintr-o biserică antiohiană) cum Îl numesc pe Dumnezeu? Tot „Allah” – „Allah” înseamnă Dumnezeu în limba arabă.

Întrebarea este însă: ne închinăm la același Dumnezeu? Cu toate că, aș spune, țintim către același Dumnezeu, problema pe care o au musulmanii și, până la urmă, și neoprotestanții, este faptul că își creează o imagine și o concepție greșită despre Dumnezeu. Este foarte important, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, să ai o imagine și o concepție clară și apropiată de adevăr. De exemplu, dacă ai despre Dumnezeu concepția că este un Dumnezeu răzbunător, devii tu însuți un om răzbunător și violent – și asta, de fapt, te îndepărtează de Dumnezeu. Deci felul în care Îl înțelegi pe Dumnezeu e foarte important. Din cauza asta am devenit ortodox, pentru că aici avem cea mai frumoasă, mai clară și mai corectă viziune cu privire la Dumnezeu. Chiar dacă neoprotestanții Îl caută pe același Dumnezeu, faptul că au pierdut anumite aspecte esențiale din teologie îi face să se îndepărteze de El. Eu am respect față de credincioșii neoprotestanți, pentru că știu că sunt sinceri, dar aici este un aspect în care ei au pierdut ceva și s-au îndepărtat.

Noi vedem Biserica, în Ortodoxie, mai ales ca pe un loc în care ne vindecăm de boală, de patimile noastre, și ne mântuim în felul acesta. Or, atunci când te tratezi, trebuie să te duci la spitalul cel mai bun. Pot să mă duc la un vraci de la un colț de stradă sau pot să mă duc la un spital profesionist, cu doctori buni, cu experiență. E important unde merg – trebuie să caut spitalul cel mai bun, și pe acesta îl găsim în Biserica Ortodoxă. Dar poate că cineva, pe marginea drumului, oferă și el un sfat bun; nu putem să negăm că sfatul este bun, dar nu este complet, nu aduce vindecare. Din cauza aceasta eu aleg să merg acolo unde găsesc adevărul complet, și anume în Biserica Ortodoxă.

Material realizat de

Pr. Ioan Irimia

Articol publicat în numărul 77 (Iunie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

 

Magazin

[wpsc_products product_id=’10382′]