Alexandra Nadane

Când în pântecele unei mame se zămisleşte un copil, atunci în ea sunt două inimi: inima ei şi inima pruncuţului pe care îl poartă. Şi aceste două inimi trebuie să bată împreună, până când Domnul hotărăşte ca noua fiinţă să vină pe lume. Din fericire, sunt mulţi tineri dornici să lupte pentru fiecare inimă pe care Dumnezeu o pune în pântece, iar Alexandra Nadane, preşedinta Asociaţiei „Studenți pentru viaţă”, este una dintre ei.

– Pe 21 martie se va desfăşura, în mai multe oraşe din ţară, Marşul pentru Viaţă. Care este tema din acest an?

Tema din acest an este „Fiecare viaţă este un dar”. 21 martie, ziua în care va avea loc Marşul pentru Viaţă, este și Ziua Internaţională a Copilului cu Sindrom Down, şi tocmai acest lucru vrem să-l accentuăm, că societatea – şi întreaga omenire – nu are decât de câştigat dacă învaţă să preţuiască viaţa. Viaţa unui copil cu dizabilităţi, a unui copil cu Sindrom Down e la fel de importantă ca și viața unui om de știință sau a unui mare campion. A spune despre o persoană cu dizabilități sau despre un copil nenăscut diagnosticat intrauterin că nu este „viabil” înseamnă a rata șansa unui om de a-și împlini menirea pe acest pământ: există persoane cu Sindrom Down în toate domeniile vieții sociale, multe dintre ele realizând lucruri admirabile. Depinde însă de noi, ca părinţi, cât de mult ne implicăm în educarea şi formarea acestor copii; depinde de noi, ca oameni politici, cât de mult ne străduim să-i ajutăm la nivel de politici sociale, la nivel de educaţie, cât de mult încercăm să-i sprijinim şi să răspundem nevoilor lor speciale.

Este nevoie ca oamenii să înţeleagă bucuria aceasta a venirii unui copil pe lume. Am avut ocazia să văd mame care, deşi ştiau încă din timpul sarcinii că li se vor naşte copii cu probleme, au ales să păstreze sarcina. Au fost cazuri în care s-au bucurat doar câteva ore de existenţa lor, s-au bucurat că i-au văzut, i-au botezat şi după aceea au trecut la Domnul. Unii se întreabă: de ce trebuie să mă chinui cu el toată viaţa? De ce trebuie să-l văd cum suferă? Faptul că o mamă are ocazia să-şi strângă în braţe copilul, să ştie că e al ei, să-l simtă, este o mare fericire pentru ea, şi nu mai contează că acel copil are o dizabilitate. Odată cineva s-a dus acasă la o femeie care avea o fiică imobilizată la pat, pe care o îngrijea de câțiva zeci de ani și se aștepta ca mama să se plângă, să spună că regretă că i-a dat viață, că nu mai are confort și alte lucruri, și chiar i-a recomandat să o abandoneze sau să o ducă la azil, dar mama aceleia a început să plângă și să spună: „Cum? Bucuria vieții mele, lumina ochilor mei! M-a ajutat atât de mult, a dat sens vieții mele… cum să o las?…”. Iată că împlinirea nu depinde de neajunsurile, dizabilitățile, problemele, serviciile grele sau oamenii dificili pe care îi avem lângă noi, ci de capacitatea noastră de a înțelege gândul pe care îl are Dumnezeu cu noi și de a realiza binele folosindu-ne de toate acestea.

O cultură a vieţii

– De ce este important să participe cât mai multe persoane la acest marş?

– Din două motive. Este o vorbă care spune: „Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă-te întâi pe tine însuți”. E dureros că trăim într-o societate impregnată puternic de cultura avortului și că purtăm pe umerii noștri 22 de milioane de avorturi. Poate că de multe ori chiar spunem asta cu convingere în public sau în cercurile de cunoscuți, dar dacă noi nu vom începe să facem ceva, nu e firesc să așteptăm ca alții să facă asta în locul nostru.

Al doilea motiv e legat de promovarea unei culturi a vieţii. Să luăm în calcul faptul că atât în România, cât şi în alte ţări, 85% din femeile care ajung să facă avort îl fac la presiunea partenerului sau la presiunea societății – se văd date afară de la serviciu, date afară din casă, lăsate pe drumuri – şi fac avort pentru că nu au nici un sprijin. În momentul în care există în jur persoane care te sprijină, lucrurile se pot schimba radical. Am avut ocazia să văd personal lucrul acesta.

În urmă cu vreo două luni mi-a trimis cineva un mesaj din Anglia, în care-mi spunea: „Am nevoie de ajutorul tău urgent, pentru că o mămică de aici a anunțat pe un grup de discuţii că e însărcinată şi vrea să facă avort. Prietenul ei e foarte violent, e alcoolic, şi fata a zis că nu doreşte pentru copilul ei un astfel de tată”. Eu i-am scris ce am ştiut eu şi nu mă aşteptam să funcţioneze, pentru că era la mijloc şi distanţa, și un mod de comunicare nu foarte apropiat de sufletul omului. Și totuși, după trei zile am aflat că acea mămică a ales să păstreze copilul. Pe acel grup de discuții erau 20-30 de mămici militante „pentru viaţă”, care au început să-i povestească din experiențele lor – fie că au fost în situaţia respectivă şi au păstrat copiii, fie au auzit de alte situații asemănătoare –, au început să posteze inclusiv fotografii cu mămici și copii, să o încurajeze, să-i spună că vor să meargă cu ea la doctor, că vor să o ajute, că vor să o înveţe fel de fel de lucruri. Acest lucru a fost foarte important, pentru că femeia s-a trezit dintr-odată cu 20-30 de persoane gata să o ajute. Și asta face diferenţa. În momentul în care o femeie este sprijinită, decizia ei se schimbă radical faţă de situaţia în care este abandonată şi nu o sprijină nimeni.

„Să nu fim nepăsători la tragediile de lângă noi!”

– Marşul pentru Viaţă se desfăşoară în multe ţări, cu o participare mai numeroasă în afară. Ce semnale ai în legătură cu modul în care se desfășoară marșul în afara țării?

– Marşul pentru Viaţă de acolo a şi pornit. Gândiţi-vă că în Washington se organizează de prin anii ’70. Prima dată au venit foarte puţini oameni; era o încercare de a protesta faţă de decizia Roe contra Wade prin care avortul devenea legal. În următorii ani a avut un succes mai mare şi s-au implicat din ce în ce mai mulţi oameni, acum ajungându-se la cifre colosale, cum ar fi 500.000 de participanţi. Acolo s-a format deja o cultură a vieţii. Chiar am citit undeva o situaţie: prietenul unei doamne care a făcut avort a regretat foarte mult acest lucru şi s-a hotărât să facă ceva pentru ceilalţi. S-a apucat să meargă pe la clinici, să le vorbească femeilor însărcinate, să le consilieze, fără să se gândească că mai există undeva cineva care face asta. Şi cazul lui este foarte des întâlnit, sunt multe persoane care încep să facă ceva din proprie iniţiativă – fie că trăiesc durerea personal, fie că-şi dau seama că avortul provoacă nişte traume şi afectează femeia, copilul şi familia. Ei bine, la nivel macro, toată implicarea acestor persoane formează un angrenaj imens, care reușește să schimbe în bine tendințele societății.

– Cine vă susţine în organizarea acestui marş?

– Ne susţin oameni care înţeleg că viaţa este un dar, că viaţa trebuie promovată, oameni care înţeleg că a te implica şi a-l sprijini pe celălalt este unul dintre cele mai importante lucruri. În România se fac zilnic patru sute de avorturi, și experiența ultimilor ani mi-a arătat că majoritatea sunt făcute din lipsă de informare și la presiunea celor din jur, și sunt regretate, traumele apărând mai devreme sau mai târziu cu multă putere, mai ales în viața mamei, dar și în familia ei. Așa că îi rugăm pe cât mai mulți să se implice în activitățile pentru viață, căci avem nevoie, ca societate, să nu fim nepăsători la tragediile de lângă noi.

Dintre personalităţile care se vor alătura marşului de anul acesta îi numesc pe Vlad Miriţă, „Iris”, Bogdan Vlădău, Mihai Trăistariu, care vor susține un concert la sfârşitul manifestării. Actriţa Ioana Picoş va prezenta spectacolul, ea fiind şi purtătoarea noastră de cuvânt. Este un om extraordinar, care s-a implicat şi a susţinut acest eveniment şi în media, şi în presa internaţională, şi ori de câte ori i s-a cerut sprijinul. Cei de la „Iris” ne-au spus că ei îşi asumă acest mesaj, că susţin viaţa şi, dacă este nevoie, vin la conferinţa de presă să-și afirme poziţia lor pentru viaţă. Ne bucurăm foarte mult de acest lucru.

Practic, toţi artiştii vin gratuit să cânte, pur şi simplu pentru a susţine această cauză. Şi este un lucru foarte important, pentru că următorul pas după marş este de a se crea o mişcare la nivel de societate: să existe jurişti pentru viaţă, să existe jurnalişti pentru viaţă, artişti pentru viaţă; adică în toate domeniile societăţii să fie oameni care să promoveze viaţa în felul lor, prin artă, prin muzică, prin teatru, prin educaţie, prin orice formă în care reuşeşti să ajungi la oameni.

„Uite, eu vreau să te ajut!”

– Cum ai ajuns să te implici în astfel de activităţi?

– Povestea mea începe la vârsta de 16 ani, când eram voluntar într-o asociaţie umanitară. Într-o zi am primit un e-mail de la o tânără care mi-a spus că e însărcinată și are nevoie urgentă de ajutor, altfel este nevoită să facă avort. M-am dus cu e-mail-ul la superiorii mei, care mi-au spus că nu se implică în astfel de cazuri. Atunci am zis că nu se poate să trec peste lucrul acesta, eu o sun, nici nu ştiu ce să-i zic – nu i-am spus mamei, nu i-am spus nimănui! –, dar îi dau telefon, mă duc să mă întâlnesc cu ea, să încerc să o ajut.

Și m-am întâlnit cu ea. Simplul fapt că am încercat să o încurajez şi să o sprijin pentru ea a fost un ajutor foarte mare – pentru că asta aştepta. A început să plângă, să-mi spună că părinţii vor să o dea afară din casă, că nu sunt de acord cu prietenul pe care îl are. I-am spus: „Uite, eu vreau să te ajut. Copilul pe care îl ai e o viaţă şi e important să mergi mai departe!”. Acest lucru este foarte important, să ajuţi femeia să diferenţieze dorinţa ei proprie în legătură cu acel copil de dorinţele celorlalţi, pentru că în momentul în care o femeie rămâne însărcinată, între ea şi copilul ei se formează o relaţie de dragoste foarte profundă. Ei, peste relaţia asta vin presiunile celorlalţi, şi atunci ea e foarte bulversată. Dar dacă este cineva să o asculte, să o încurajeze, atunci lucrurile se schimbă foarte mult. Ca dovadă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea s-a răzgândit şi a zis: „Bine, am să păstrez copilul!”.

După aceea mi-a trecut mie prin gând că, dacă ea se va duce acasă, se va lovi de aceleaşi probleme, adică părinţii o vor presa în continuare, prietenul îi va zice că nu vrea copilul şi aşa mai departe. Şi atunci i-am spus: „Vreau să merg cu tine acasă!”. Şi m-am dus acasă, unde am stat de vorbă cu părinţii ei, care au început: „N-are unde să stea, n-are ce mânca, n-are un salariu, n-are aia, n-are ailaltă”. Şi atunci m-am aşezat şi am spus: „Ok, hai să facem o listă!”. Şi am făcut cu ei o listă cu toate lucrurile de care aveau nevoie şi le-am spus că o să-i ajut. Habar nu am cum m-au crezut, dar m-au crezut – a ajutat Dumnezeu în momentul acela. Eu le-am spus că o să-i ajut, iar ei au zis că o să păstreze copilul.

M-am dus acasă şi am scris pe blog povestea lor, am pus o listă cu lucrurile de care au nevoie şi cu numărul meu de telefon. De a doua zi au început să sune oamenii – deşi nu era un blog prea era citit, nu ştiu cum s-a întâmplat – unul că o duce la medic, unul că-i plăteşte analizele, alţii că-i dau nişte alimente… Oamenii au decis să se implice. Faptul că, până la urmă, în câţiva ani, ea s-a căsătorit (acum au trei copii) a fost o schimbare extraordinară, şi mi-am dat seama că ceva mai frumos şi mai extraordinar de atât – să fii voluntar – nu se poate! Ai ocazia să te implici în salvarea unor vieţi. Şi atunci m-am apucat să scriu despre lucrurile acestea pe blog.

Până într-o zi. Tocmai publicasem un material, şi mă trezesc cu câteva zeci de comentarii de la adolescente din diverse colţuri ale ţării, care aveau poveşti cam asemănătoare, deşi nu se cunoşteau între ele: „Bună, mă cheamă X, am nu-ştiu-câţi ani, sunt din oraşul Y, am rămas însărcinată, părinţii mă dau afară din casă, prietenul mă pune să aleg” – sunt foarte dese situaţiile acestea! –, „trebuie să fac avort, că nu am altă soluţie. Dacă puteţi să mă ajutaţi…”. Când vezi douăzeci de astfel de comentarii, îţi dai seama că nu e suficient să scrii un articol ca să ajuţi. Atunci am zis: e musai să înfiinţăm o organizaţie! M-am uitat ce se întâmplă în străinătate, am văzut că există o reţea de asociaţii „Studenţi pentru Viaţă”, am căutat două prietene şi ne-am apucat să înfiinţăm asociaţia. Asta s-a întâmplat în 2013. De atunci am început să consiliem şi să ajutăm tinere şi adolescente în criză de sarcină, am început să dezvoltăm proiecte dedicate tinerilor şi studenţilor, proiecte de educaţie pentru familie, am început să ne implicăm în acţiuni publice – cum este Marşul pentru Viaţă.

„Omul se poate schimba într-o secundă”

Ce dă încredere unei femei însărcinate care nu are susţinere din partea familiei să păstreze sarcina?

– În momentul în care am ocazia să stau de vorbă cu o femeie însărcinată şi vede dintr-o dată că cele mai mari griji ale ei – problemele materiale, adăpostul, ajutorul pe parcursul sarcinii – sunt rezolvate, se luminează cu totul la faţă, devine alt om şi capătă încredere în ea. Este extraordinar să vezi cum se poate schimba omul într-o secundă, ceea ce demonstrează încă o dată foarte clar că nu „dreptul femeii” e problema, ci faptul că este lipsită de sprijin din partea celor din jur.

Este foarte important de adăugat că mai ales la tinere şi adolescente sunt întâlnite situațiile în care prietenii lor nu-şi asumă responsabilitatea, punându-le să aleagă între ei şi copil, şi multe dintre ele fac acest compromis, să facă avort ca relaţia să meargă mai departe. Ei bine, ele trebuie să ştie foarte clar că 70-80% dintre cuplurile care au făcut un avort se despart în decurs de un an, un an şi jumătate. De ce? Între mama însărcinată şi copil se formează o relaţie de dragoste foarte profundă. În momentul în care mama face avort, ea devine incapabilă să mai iubească şi, conştient sau inconştient, ajunge să-l considere pe tată vinovat de ce s-a întâmplat, nu-l mai poate iubi şi se destramă relaţia.

În schimb, există și reversul. Am avut situaţii extraordinare. Am primit odată un telefon de la o tânără din Suceava, însărcinată în şapte luni, care mi-a spus că nu a făcut avort, că nu era bine, şi ne-a sunat pentru că avea nevoie de ajutor. Părinţii ei erau din alt oraş, nu ştiau că ea e însărcinată, şeful ei a vrut să o concedieze când a primit vestea – era o situaţie foarte complicată. Şi, într-o zi, m-a sunat şi mi-a spus: „Alexandra, trebuie să mă ajuţi urgent, pentru că tata o să vină în vizită, nu ştie nimic şi s-ar putea să fie agresiv! Ce mă fac?”. Părinţii ei nu ştiau că e însărcinată şi prietenul ei o părăsise pentru că nu făcuse avort. Am încercat eu să găsesc diferite soluţii, dar nu s-a putut. Până la urmă, a rămas acasă şi s-au aranjat lucrurile în aşa fel încât, în loc să vină tatăl, a venit mama, care, atunci când a aflat, a ales să o sprijine, nu să o certe. A născut, mama ei a rămas cu ea până a născut – mai era foarte puţin timp – şi, după ce a născut, s-a dus acasă, a avut grijă de copil o scurtă perioadă. Prietenul ei s-a întors şi i-a spus: „Dacă tu ai avut curajul să păstrezi copilul şi eu nu te-am sprijinit, vreau acum să fiu alături de tine toată viaţa”. Şi a cerut-o în căsătorie.

Întotdeauna, în momentul în care o femeie alege să păstreze copilul, în momentul în care alege să facă binele, nu se poate să nu se rezolve cumva, să nu se găsească soluţii la toate celelalte probleme. În mai toate cazurile se găsesc soluţii. În schimb, dacă face un avort şi sacrifică viaţa copilului pentru confortul ei, pentru faptul că i se pare că altfel n-o să aibă un viitor, că-i strică cariera şi aşa mai departe, lucrurile nu merg bine, pentru că emoţional e foarte afectată şi nu-şi mai găseşte liniștea. Ştiţi foarte bine că o mulţime de femei care au o vârstă, au o carieră, au o viaţă materială nu mai pot avea copii, pentru că nu i-au avut când trebuie şi regretă foarte mult acest lucru.

„Mamă, îți mulţumesc că m-ai născut!”

– Ce te bucură cel mai mult după ce se termină marşul?

– Mă bucură cel mai mult că s-a întâmplat, că au venit oameni. Cred că cel mai important este faptul că mesajul ajunge la oameni şi schimbă vieţi fără ca noi să ne dăm seama. Să vă mai spun un caz. Într-un oraş, cred că în Cluj, o asociaţie s-a hotărât ca de 1 Martie să ofere mamelor flori pe stradă, cu o etichetă pe care scria: „Mamă, îți mulţumesc că m-ai născut!”. Practic, era o formă de a preţui mama, dar şi binecuvântarea de a da naştere unui copil. Şi s-a întâmplat ca una dintre flori să ajungă chiar la o femeie care se ducea să facă avort, şi ea nu s-a mai dus. După vreo doi ani, când a crescut copilul, această femeie s-a întors şi i-a mulţumit persoanei care îi dăruise floarea.

Deci sunt momente când faci un gest mic și nici nu ai de unde să ştii ce se întâmplă mai departe. De aceea, este foarte important pentru mine să văd că oamenii se mişcă și sunt decişi să facă ceva.

 Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Articol publicat în numărul 74 (Martie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.