Dr. Ionel Cioată mărturisește cum a renunțat să mai facă avorturi

- Domnule doctor, cum L-aţi cunoscut pe Hristos?

– E o întrebare atât de profundă şi atât de frumoasă, încât a da un răspuns foarte scurt e dificil. Ce pot să spun este că L-am cunoscut cu adevărat destul de târziu în viaţa mea.

În copilăria mea ştiam de Dumnezeu – bunicii mei, Dumnezeu să-i odihnească!, erau din Godineşti, de lângă Tismana, de lângă Sfântul Nicodim, și ne duceau la biserică la sărbători, la Paşti, la Crăciun, când eram la ei în vacanţă. Se vorbea despre Dumnezeu în familie, dar nu cum vorbim acum despre Dumnezeu şi despre divinitate în general.

Viaţa mea a decurs în aşa fel încât am început să-L cunosc pe Dumnezeu mult mai târziu, după 35 de ani. În momentul în care am avut o situaţie mai dificilă în familie – am trecut printr-un divorţ, aveam doi copii – atunci mi-am dat seama că ceva există şi că acel ceva mă va putea ajuta. Şi acel Ceva era Hristos. Apoi, simţeam prezenţa Puterii divine în situaţiile dificile din cariera mea, pentru că meseria pe care eu mi-am ales-o este o meserie în care simţi foarte tare ajutorul de la Dumnezeu. Eram într-o intervenţie dificilă, eram la o naştere dificilă, aveam un caz dificil şi parcă ceva se întâmpla, parcă mâinile mele erau conduse de Cineva. Am trăit aceste lucruri de foarte multe ori.

Şi atunci am început să-mi pun întrebarea: Cine e cel care face acest lucru? Cine e cel care mă călăuzeşte? Şi, bineînţeles, răspunsul l-am găsit încet-încet, şi mi-am dat seama că lângă mine este Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea.

Acestea au fost cele două direcţii, ca să spun aşa, prin care am ajuns la Dumnezeu, dar abia după ce am trecut prin momentul acela familial, cu despărţirea, am început să mă îndrept către Biserică: am început să mă duc la Liturghie, am început să mă rog, am început să citesc, am început să mă informez. Și Dumnezeu a rânduit să vină în calea mea mulţi oameni care să-mi vorbească despre ce înseamnă relația cu Dumnezeu, ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu, ce înseamnă iubirea Maicii Domnului. În acelaşi timp, ducându-mă la biserică, am început să cunosc oameni care să-mi vorbească despre mănăstiri, despre oameni îmbunătăţiţi, despre Părinţi îmbunătăţiţi. Așa că, încet-încet, paşii mei s-au îndreptat către Muntele Athos, în care am fost de trei ori, la Schitul Prodromu. După aceea am fost la multe-multe mănăstiri din România, în Moldova, în Transilvania, în Oltenia – și am fost, aşa, cu sufletul, n-am fost turist. Și prin toate întâlnirile pe care le-am avut acolo cu Părintele Stareţ, cu Maica Stareţă, cu Părinţii de acolo, a început să mi se deschidă sufletul către ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, faţă de om.

Așa am început să descopăr această căldură şi, treptat, să trăiesc altfel, să realizez că viaţa nu este numai ce mâncăm, ce îmbrăcăm şi ce gândim, ci are şi o altă profunzime – este o trăire, este o lucrare la care Dumnezeu, dându-ţi viaţă, nu te obligă, dar tu ai datoria ca să-ți lucrezi, să-ți desăvârşeşti și să ajungi la mântuirea sufletului tău, atunci când vom merge în viaţa cea din veşnicie.

„Gândiţi bine la ce faceţi, gândiţi bine…”

- Domnule doctor, sunteţi unul din puţinii medici care refuză să facă avort. Când şi cum aţi luat această decizie?

– Decizia finală a fost luată în postul Crăciunului din anul 1999, dar fierberea în sufletul meu începuse de mult timp – cu cel puţin patru sau cinci ani înainte, de prin 1995-1996, începusem să mă gândesc foarte serios la problema aceasta.

În momentul în care am început să deschid ochii sufletului meu şi să văd că viaţa nu înseamnă numai ceea ce vezi cu ochii fizici, când am început, încet-încet, să-L descopăr pe Hristos, să descopăr dragostea Lui și dragostea Maicii Domnului, atunci am început să-mi pun întrebări în legătură cu meseria pe care o alesesem, în care învăţasem să întrerup o sarcină.

Și întrebările pe care mi le puneam erau, poate, aceleași pe care şi le pune fiecare om în viaţa lui: cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem? Mă gândeam: „Și eu cine sunt? Sunt un ucenic al lui Hristos sau sunt un ucenic al necuratului?”. În anumite momente, raţiunea îmi spunea: „Bun, dar tu ai ajuns medic, eşti ginecolog, obstetrician, lucru foarte frumos, pentru care ai învăţat. Tu trebuie să faci asta, pentru că în curriculumul de pregătire al unui specialist de obstetrică-ginecologie trebuie să înveţi practica de a întrerupe o sarcină, să ştii să o faci exact, tot așa cum trebuie să ştii să faci și toate celelalte proceduri”. Practic, mă ascundeam în spatele meseriei pe care o făceam. Nu îmi dădeam seama că, de fapt, această chestiune îmi întorcea întrebările, în sensul că-mi ziceam: „Dar nu eu sunt responsabil că pacienta a venit și e însărcinată – ea doreşte să avorteze și, practic, păcatul este al ei”. Nu realizam că, de fapt, păcatul era şi al meu – şi era un păcat capital. Atunci, în toate întâlnirile acelea pe care le-am avut, am povestit de multe, multe, ori despre această frământare – şi acum, gândindu-mă în trecut, sunt convins că Părintele Petroniu e cel care a avut impactul decisiv asupra sufletului meu în schimbarea în bine şi părăsirea acestui păcat.

Era în 1998 sau 1999, nu mai ştiu exact, mă găseam în Muntele Athos, la Schitul Prodromu – şi sufletul acesta blând, omul acesta micuţ şi blând, în cele câteva zile cât am stat acolo, pentru că a aflat dânsul că sunt medic, m-a rugat să fac ordine în farmacia mănăstirii. Și, tot discutând cu dânsul, am ajuns la acest subiect legat de meseria mea, al avortului. Şi el mi-a spus: „Aveţi mare grijă de sufletul dumneavoastră, că sunteţi în păcatul capital, păcatul uciderii de prunci. Gândiţi-vă prin ce treceţi: sunteţi părtaş. Femeia sigur că vine, ea îl cere, dar de ce nu încercaţi să o întoarceţi, de ce nu încercaţi să-i arătaţi şi altă faţă – partea plină a paharului, nu pe cea goală?”. Mă îndemna încet, încet, foarte blând: „Gândiţi bine la ce faceţi, gândiţi bine”. Acele cuvinte s-au întipărit în sufletul meu ca o pecete şi m-au urmărit.

În postul Crăciunului din 1999, soţia mea era însărcinată cu prima dintre fetiţele noastre şi eram în Catedrala mitropolitană din Timișoara, așteptând pentru spovedanie şi împărtăşanie – era prima săptămână de post şi începusem să ne rânduim viaţa în sensul acesta. Și când am ajuns la spovedanie, i-am povestit Părintelui care era acolo fierberea sufletului meu, zbuciumul meu, și acesta, Părintele Murgu – căruia îi mulţumesc foarte mult pentru fermitatea deosebită pe care a avut-o! – mi-a spus: „Domnule doctor, trebuie să luaţi această decizie! Sunteţi în păcatul acesta, nu puteţi să vă împărtăşiţi. Eu o să vă dau un canon şi o să ne întâlnim în ultima săptămână din postul Crăciunului”. Am ieşit afară din paraclisul unde se făcea spovedania. Soţia mea, însărcinată, aştepta afară – ea fusese înaintea mea – şi eram mai mulți oameni acolo, pe care, după spovedanie, Părintele i-a poftit pentru împărtăşanie. Soţia mi-a zis: „Haide și tu!” „Nu pot, Părintele a zis că nu poate să mă împărtăşească datorită problemei pe care tu o ştii, de care noi tot discutăm de câţiva ani”… Ea, săraca, s-a prăbuşit atunci, a fost distrusă de situaţia aceasta. Și eu am fost atunci extraordinar de zbuciumat şi, pur şi simplu, zdrobit. Și i-am zis: „A sosit momentul! Ăsta-i momentul în care eu trebuie să-mi schimb viaţa şi să-mi lucrez într-adevăr mântuirea sufletului meu, dacă Bunul Dumnezeu va îngădui şi mă va ierta pentru tot ce am greşit, pentru tot ce am păcătuit până atunci”.

„Oamenii aşteaptă medici creştini în înţelesul adevărat al cuvântului”

- V-aţi gândit atunci că e posibil să scadă numărul pacienţilor?

– Aceasta era o problemă pe care o tot discutam cu soţia mea în familie, prin care încercam să mă justific. Soția îmi spunea: „Iubitule, ai încredere în Dumnezeu” – relaţia ei cu Dumnezeu era mai caldă, să spun aşa; în general femeile sunt mai sensibile, mai intuitive, sunt suflete mai apropiate de rugăciune. Și ea tot timpul îmi spunea acest lucru, dar eu tot timpul găseam motive ca să-mi justific această continuare a păcatului.

Da, m-am gândit că o să-mi scadă numărul de paciente. Și pot să vă spun că după ce am luat această decizie, lucrurile s-au schimbat extraordinar, în bine, legat de numărul de pacienți. Să știți că și oamenii aşteptau şi aşteaptă astfel de medici – nişte medici creştini în înţelesul adevărat al cuvântului. Şi pacientele care ajung într-o situaţia unei sarcini nedorite, și ele aşteaptă un cuvânt bun din partea medicului, care să le spună: „Lăsaţi lucrurile să meargă, lăsaţi sarcina, faceţi copilul! Chiar dacă nu o să puteţi să-l creşteţi, sunt oameni care nu pot să aducă pe lume copii, puteţi să-l daţi spre adopţie – veţi fi ajutată, o să vedeţi!”. Trebuie să găseşti cuvintele prin care să învălui sufletul acela în dragostea lui Dumnezeu, ca el să vadă şi altceva, știți?

Asta aşteaptă pacientele, cred eu şi simt eu, așa cum am văzut după aceea în multe situaţii – pentru că au venit încercările peste mine în lunile următoare, în primul an, în al doilea an, până când pacienţii au început să afle că eu nu mai fac întreruperi de sarcină. La început a fost greu, eram uneori pus în situaţia în care prieteni foarte apropiaţi veneau şi-mi spuneau: „Soţia e însărcinată. Uite, am venit…” „Nu mai fac”. „Nu se poate, nici pentru mine? Sunt prietenul tău de-o viaţă!” „Da, eşti prietenul meu de o viaţă, dar prietenia ta este sub prietenia pe care vreau să o am eu cu Tatăl Ceresc, şi sufletul meu vreau să se liniştească, să se curăţească, pentru că nu vreau să las în urma mea, copiilor mei, urmaşilor mei, săvârșirea acestui păcat”.

- Colegii cum v-au privit?

– La început, colegii s-au mirat, după care a doua zi, ca să zic așa, au început să mă bănuiască că mi-am schimbat religia, că am trecut în tabăra neoprotestantă – şi că din cauza aceasta nu mai fac întreruperi de sarcină. Și le-am spus clar: „Eu m-am născut ortodox, sunt botezat ortodox şi voi trece la Bunul Dumnezeu tot ortodox, cu ajutorul Lui. Nu acesta este motivul”. Și nu că nu m-a interesat părerea colegilor, dar nu am încercat să le demonstrez nimic. Eu doar le-am spus: „De la 1 ianuarie să nu mă mai puneţi la serviciul de avorturi, că nu o să mai fac. O să fac doar sarcinile care sunt oprite din evoluţie, dovedite şi văzute personal de mine, şi nimic mai mult”. Și așa, încet-încet, au înţeles care este decizia mea, care este drumul pe care am vrut să-l aleg.

- Cum vă simţiţi sufleteşte după atâţia ani în care nu aţi mai făcut întreruperi de sarcină?

– Îmi aduc aminte de imaginile pe care le-am văzut în 1990, imediat după Revoluţie. Au fost nişte imagini cumplite pe care le aveam din ambulatoriul de ginecologie. Lucram pe atunci la Spitalul nr. 5, spitalul „Odobescu”, cel mai mare spital din Timişoara, unde fusese organizată o secţie de chiuretaje, pentru că înainte de ’89 era interzisă această practică prin decretul-lege al lui Ceauşescu. Și, după Revoluţie, toate femeile care au rămas însărcinate înainte de Revoluţie, în decembrie, în noiembrie, în octombrie, s-au năpustit la spital. Era o situaţie înfiorătoare, care mi-a rămas până acum în minte și m-a stigmatizat fantastic: o imagine ca într-un abator, credeţi-mă! Era sânge peste tot, se chiuretau peste o sută cincizeci de femei pe zi, imaginaţi-vă! Pe zi!… Practic, tot personalul de acolo, şi medicii, şi asistentele, era sufocat de avalanşa de femei care veneau să-şi întrerupă sarcina. Şi asta nu numai într-o zi; a durat, cred, tot anul 1990 – deci enorm de mult, enorm de mult! Și m-a marcat şi m-a şocat această chestiune. Vă spun, am fost îngrozit.

Am încercat să-mi amintesc cum trăiam atunci şi cum am început să trăiesc după anul 1999-2000. Pot să vă spun că mi-am luat de pe suflet acea piatră, acea greutate enormă care mă apăsa şi pe care o simţeam din ce în ce mai tare. Simţeam că sufletul meu este efectiv înăbuşit de acest păcat pe care-l făceam. După momentul acela am început să simt o uşurare. Am început să văd cu alţi ochi viaţa, am început să văd cu alţi ochi femeia însărcinată care venea în cabinetul meu, să mă uit altfel la un copil, să mă uit altfel la copiii mei, să pot să mă uit în ochii copiilor mei, să pot să mă uit în ochii soţiei mele, ai prietenilor mei – şi, în primul şi primul rând, să deschid ochii sufletului meu către Bunul Dumnezeu şi să-L rog să mă ierte pentru tot ce am greşit.

                                       (…..)

„Cicatricea aceasta rămâne pe veşnicie”

- Ce ne puteţi spune despre femeile care vin să facă avort? Ce e în sufletul lor? Aţi văzut suferinţă în urma avortului din partea lor?

– Ah, dacă v-aş spune… Am avut atâtea situaţii în care, după o întrerupere de sarcină, femeile erau pur şi simplu prăbuşite… Sigur, unele dintre ele încearcă să se ţină tare, adică să arate că „mă duc să fac un avort şi după aia sunt aceeaşi”. Nu este adevărat. Cicatricea aceasta care rămâne pe sufletul omului, pe al femeii în primul rând, al mamei, este o cicatrice care rămâne pe veşnicie.

Suferinţa lor este foarte mare – şi nu vorbesc de suferinţa fizică, deşi nu este uşor să treci printr-o întrerupere de sarcină; riscurile şi complicaţiile pot fi foarte multe şi uneori pot să mutileze femeia pe viaţă. O fată tânără de 20 de ani poate să ajungă la histerectomie, spre exemplu, datorită unei perforaţii, a unei hemoragii, sau poate să ajungă la infertilitate, care îi va rămâne toată viaţa, şi va trebui să meargă în direcţia fertilizării in vitro, sau să nu aibă copii niciodată. Este îngrozitor! La 20-21 de ani nu te gândeşti ce va fi peste zece ani, ce va fi peste cincisprezece ani. Eşti tânăr, eşti puternic şi crezi că totul ţi se cuvine, şi totul este simplu şi uşor pe Internet şi pe Facebook, dar viaţa adevărată nu este asta.

Aceasta este suferinţa fizică – dar suferinţa sufletească este extraordinară. Niciodată un om care a trecut printr-o astfel de procedură nu mai este acelaşi om, sunt convins de asta. Și am avut în cabinet fete tinere care au venit la cinci ani, la şapte ani după un avort, acum căsătorite, şi nu puteau să mai rămână însărcinate. Și, când discutam cu ele despre trecutul lor, le întrebam: „Aţi avut vreo întrerupere de sarcină?”, şi ele spuneau: „Da” – şi ochii lor se plecau, nu că erau rușinate, le simţeam durerea. Este inimaginabil.

Trebuie să ne schimbăm această mentalitate, de a privi uşor aceste lucruri – ca şi cum am merge la cinema, aşa mergem la cabinetul de ginecologie şi facem o întrerupere de sarcină!

- Povestiţi-ne, dacă puteţi, unul sau două cazuri de mame care au revenit asupra deciziei şi care v-au impresionat.

– Am avut, în urmă cu vreo zece ani, nişte tineri studenţi care au venit în cabinet. Fata avea chiar o sarcină mărişoară, la vreo 12 săptămâni. Şi au venit disperaţi, că ei ce se fac, sunt studenţi, nu sunt căsătoriţi şi ce o să se întâmple. Şi atunci l-am luat pe fiecare în parte, şi apoi împreună, şi am început să le povestesc. „Bun”, ziceau ei, dar reveneau la acelaşi lucru: „Noi suntem studenţi, nu avem bani. Ce-or să zică părinţii?”. Atunci le-am arătat examinarea ecografică, şi le arătam fătul, le arătam mişcările lui, le arătam inimioara, le arătam profilul fătului şi încercam, încet-încet, să le deschid sufletul. Mi-am făcut timp şi am încercat să găsesc, de fapt, care este explicaţia reală a dorinţei lor de a întrerupe sarcina. Ca să-mi dau seama, de fapt, că ei se gândeau ce-or să facă acum, că apare un copil în viaţa lor – şi ei şi-au încheiat viaţa, nu mai pot să se distreze, nu mai pot să se relaxeze şi aşa mai departe. Şi le-am spus: „Dragilor, dacă ăsta este motivul, atunci trebuie să staţi bine să vă gândiţi, că în viaţa aceasta nu ne distrăm tot timpul, nu mergem la cinema tot timpul şi trebuie să ne creăm o viaţă a noastră, o viaţă de familie în care să ne iubim, să ne dăruim, să fim altfel”. Și le-am lăsat timp de gândire. I-am trimis acasă, i-am rugat să vină peste câteva zile din nou, le-am spus să vorbească cu părinţii lor, să le explice. Și m-am trezit cu părinţii lor la mine în cabinet; şi ei erau porniţi în direcţia întreruperii, pentru că „li se frânge copiilor viaţa”. Și le-am spus atunci părinţilor: „Dacă în urmă cu douăzeci-douăzeci şi cinci de ani dumneavoastră aţi fi făcut un avort? Nu mai erau aceşti doi copii! Vreţi ca ei să-şi înceapă viaţa lor aşa?” Normal că au dat înapoi şi le-am spus: „Lăsaţi să vină copilul, şi să aveţi dumneavoastră grijă de el”. Ei, vreau să vă spun că au lăsat copilul, eu am asistat la naştere, după aceea s-au căsătorit şi la vreo doi sau trei ani au făcut al doilea copil, şi acum sunt fericiţi şi bucuroşi, și au o familie împlinită. Ăsta este un caz.

Am avut o tânără, venită cred din Republica Moldova, care a intrat într-o relaţie cu un domn şi a rămas însărcinată. Și a venit la cabinet cu domnul, el pornit ca să-şi facă tânăra întrerupere de sarcină. Am stat de vorbă cu ei şi le-am spus: „Dacă dumneavoastră nu o iubiţi pe această femeie” – că ea nu dorea acest lucru, mai mult el – „puteţi să faceţi această întrerupere de sarcină, dar să ştiţi că toată viaţa dumneavoastră vă va urmări acest păcat pe care îl săvârşiţi. Pe dumneavoastră, pentru că aţi împins-o în această direcţie şi aţi forţat-o, şi sufletul ei va fi veşnic neostoit cu gândul la situaţia prin care a trecut şi la păcatul pe care l-a săvârşit”. După care el a părăsit-o. Tânăra mi-a spus: „Domnule doctor, eu vreau să fac copilul acesta”. I-am spus: „Te ajut. Oricând sună-mă, vino la cabinet”. A născut copilaşul, are un copil minunat şi s-a căsătorit după aceea, la un interval de timp, cu altă persoană.

Totul e lucrarea lui Dumnezeu, eu sunt convins de asta. Tot ce se întâmplă, în toate situaţiile prin care trecem, se vede lucrarea lui Dumnezeu – şi eu nu mă îndoiesc, nu m-am îndoit de asta şi nu mă îndoiesc niciodată.

(va urma)

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Fragmente din articolul publicat în numărul 74 (Martie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.