Părintele Gheorghe Calciu

† 21 noiembrie 2006

Viaţa mea aici, în România, a fost plină de evenimente şi mai bune, şi mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru că toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a mă lucra sufleteşte. M-a întrebat cineva dacă suferinţele din închisoare m-au ajutat cu ceva. Şi am răspuns: nu că m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinţe. Dacă fac ceva, dacă sunt ceva, dacă vedeţi în mine pe cineva, să ştiţi că este datorită suferinţei. Fără această suferinţă nu am nimic! Poate că din toate întrebările grele pentru persoana umană, suferinţa este cea mai inexplicabilă. De ce suferinţa este necesară? Eu am trăit o experienţă a suferinţei şi m-am îmbogăţit sufleteşte şi cred că suferinţa era necesară pentru mine. Dar este foarte greu să accepţi lucrul acesta.

Când eram în închisoare, ne întrebam unii pe alţii, toţi fraţii din închisoare: de ce suferinţă, de ce noi? Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este sensul? Şi Dumnezeu nu ne descoperă nimic din intenţiile Lui. Strigam în fiecare zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puţină suferinţă şi El parcă ne încărca mai mult cu suferinţă. Şi după ce am ieşit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi marcase toată viaţa mea. După a doua închisoare am plecat în Occident, am călătorit prin toate ţările din Europa, America şi am vorbit despre ce s-a întâmplat în România. Intenţia mea a fost aceasta: nu pot să tac atâta vreme cât în România există suferinţă, există injustiţie, comunism, distrugerea bisericilor şi distrugerea personalităţii umane. În această peregrinare a mea am ajuns la o mănăstire şi am dormit în biblioteca mănăstirii. Era o mănăstire catolică. Şi în bibliotecă am găsit, între mai multe cărţi, o cărticică mică de cugetări creştine, de apoftegme. Am deschis din întâmplare la un loc dintr-o pagină, unde am văzut o cugetare a lui Paul Claudel, un scriitor celebru francez. El zicea aşa: „Dumnezeu nu a venit în lume pentru a eradica suferinţa, Dumnezeu nu a venit în lume nici măcar ca să o explice. Dumnezeu  a venit în lume ca să umple suferinţa umană cu prezenţa Lui”. Aţi auzit? Să umple suferinţa umană cu prezenţa Lui!

Şi atunci am înţeles că în momentele când plângeam, sau când ne revoltam, sau când strigam „Doamne, ce faci cu noi?!…”, El era în noi mai mult decât în toţi ceilalţi, cu toate păcatele noastre, cu neputinţele noastre. El umplea suferinţa noastră cu prezenţa Lui. Atunci am înţeles exact adâncul tâlcului acestei suferinţe: Dumnezeu este prezent în noi!

„Astfel Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi…”

Relaţia ta cu Dumnezeu – dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu – este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste. Nu încerc să vă explic toate aceste lucruri, pentru că nu se pot explica. Ele fac parte dintr-o relaţie mistică a omului cu Dumnezeu, pe care cineva o simte sau nu o simte, o practică sau nu o practică. Nu este cale de mijloc.

Nu există să vorbeşti azi cu Dumnezeu, mâine să-L înjuri, poimâine să-L lauzi, şi aşa mai departe. Trebuie să ai o linie în relaţia ta cu Dumnezeu: linia credinţei, a nimicniciei tale în faţa lui Dumnezeu, a înţelegerii că tu nu eşti nimic în faţa lui Dumnezeu pentru că eşti plin de păcate, nu pentru că Dumnezeu nu te-a creat curat. Dumnezeu te-a creat curat, dar tu te-ai murdărit de toate păcatele, ai trecut prin toate noroaiele, ţi-ai stricat sufletul, inima şi mintea. Mintea ta lucrează împotriva celor bune, inima ta s-a răcit faţă de Dumnezeu, nu mai iubeşte pe nimeni, eşti împietrit. Toate acestea sunt lucruri care schimbă relaţia ta cu Dumnezeu, o subţiază sau chiar o rup.

Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruinţă şi rugăciune. Să avem dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubeşte. Nu se poate ca cineva să iubească pe Dumnezeu şi să nu-l iubească pe aproapele său. Aceasta e relaţia noastră cu Dumnezeu: ea are un capăt în inima noastră şi un capăt în mâna Lui.

Prin această relaţie a credinţei, a iubirii, a faptelor bune, noi intrăm în voia Domnului şi Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi. Este, aşa cum am spus, greu de explicat. Doar cei care avem o credinţă, care ne-am străduit pe drumul vieţii acesteia să facem măcar cât de cât binele, să ne întărim în credinţa noastră, am stabilit această relaţie. Eu nu spun că ea e permanentă. O rupem, poate, cu păcatele noastre, dar există totuşi un canal spiritual prin care noi vorbim cu Dumnezeu.

Îmi aduc aminte când eram mic: eram unsprezece copii şi erau vremurile grele… Iar mama se ruga lui Dumnezeu aşa cum vorbesc eu cu dumneavoastră. I se plângea că i s-a îmbolnăvit copilul, că vaca n-a dat lapte, sau nu are viţel, că găina nu ouă… Toate I le spunea lui Dumnezeu, de parcă era în relaţie directă cu El. Şi Dumnezeu răspundea, să ştiţi. Nu era nici un fel de impietate. Mama ştia că Dumnezeu este cu noi şi vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbim noi între noi, ca prieteni. Îi spui fratelui tău sau prietenului tău toată durerea ta, până la cele mai mici amănunte. Dumnezeu le ştie, dar noi avem datoria să I le spunem şi să-I aducem laudă. Vreau să înţelegeţi că se poate să ai cu Dumnezeu o relaţie de filiaţie, ca între fiu şi părinte, sau o relaţie de prieten, mai mare ori mai mic. Acest fel de relaţie îl cere Dumnezeu de la noi.

În tăcere, în simplitate, în umilinţă, noi putem să stabilim această relaţie cu Dumnezeu, ca să avem unde ne duce când suntem în necaz şi când nimeni nu ne primeşte. Când toată lumea ne abandonează, când viaţa noastră pare pierdută, Dumnezeu Îşi deschide braţele şi ne primeşte oricum. Este o taină extraordinară.

Aceasta vă spun: încercaţi să vă rugaţi! Încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu în permanenţă!

Din „Cuvinte vii” (Ed. Bonifaciu, 2009)

Articol publicat în numărul 70 (Noiembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.