Cu greu am decis să vă scriu aceste rânduri, dar fiindcă iubesc nespus această revistă, m-am gândit şi la adolescentele care, poate, se află în aceeaşi situaţie cu a mea, şi citind aceste rânduri se vor gândi de două ori şi nu-şi vor încărca sufletul cu o crimă.

Vă mulţumesc nespus că existaţi şi Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ştiu că pare greu de crezut aşa ceva, dar meditez de mai bine de zece ani şi am ajuns la concluzia asta. Am ucis fructul dragostei din „dragoste”. O dragoste pe dos înţeleasă cu mintea mea de adolescentă tâmpită, implicată într-o relaţie cu un bărbat căsătorit şi foarte versat. Mi-am dat seama din primele zile de prima sarcină, şi o teamă amestecată cu bucurie îmi invadase sufletul. O să vă întrebaţi: „Care suflet?!” – dar nu vă condamn. Şi eu gândesc la fel. Mă şi vedeam îmbrăcată în rochie albă în faţa altarului, înainte să se cunoască burtica. Nu mă aşteptam la refuzul categoric al iubitului de a fi tătic. Timp de patru luni jumătate am încercat să ne convingem reciproc. El a câştigat.

A fost prima crimă. După ce totul s-a terminat (aranjase dumnealui cu un pseudo-doctor), mi-a şoptit în ureche: „Să nu mă urăşti”. Nu am înţeles atunci, nu aveam în suflet decât dragoste pentru el, îl priveam ca pe un soare. „Şi soarele te orbeşte când îl priveşti”.

După un timp, s-a întâmplat din nou. Acelaşi scenariu, cu aceleaşi scene. Când am văzut că relaţia s-a răcit, am acceptat din nou crima. Din laşitate şi slăbiciune şi din prea multă dragoste, nu am avut tărie să spun „nu”. Ceva totuşi s-a întâmplat şi am deschis puţin ochii, înţelegând că dragostea aceea telenovelistică era doar în mintea mea. Şi atunci am fugit. Doar că am nimerit într-o prăpastie de nenorociri şi desfrânări, de unde nu am ieşit mulţi ani.

„Am ajuns la limita de jos a păcatului…”

Între timp am găsit alt „soare”. La fel de versat, la fel de căsătorit şi pentru care nutream aceeaşi dragoste tâmpă ca şi pentru primul, dacă nu chiar mai mare.

Fericirea nu a durat decât până când i-am dat vestea că sunt însărcinată. O lună de zile nu mi-a vorbit mai deloc. „Ce mai contează unul în plus, că doar nu te-am găsit fată mare!” – acestea au fost argumentele lui, şi încă multe altele. Ruşinea, neputinţa şi frica să nu-l pierd m-au făcut să accept. Era „ori el, ori copilul”. L-am ales pe el. Ce mai conta, eram deja vinovată de alte două crime, aşa că una în plus nu mai era o problemă…

La un timp, istoria s-a repetat. Am acceptat din nou, însă odată cu această ultimă crimă s-a stins şi „dragostea” din sufletul meu şi am început să-mi dau seama ce înseamnă ura. Din acel moment s-a stins definitiv şi irevocabil „soarele” pentru mine şi am rămas într-un întuneric, binemeritat de altfel, prin care am orbecăit mulţi ani, la braţ cu ura şi resentimentele pe care cu greu le puteam ascunde. Am ajuns la limita de jos a păcatului şi la o stare continuă de sufocare efectivă. O stare vecină cu nebunia. Încolţise în mintea mea soluţia salvatoare: sinuciderea.

Doar bunul Dumnezeu m-a scos din mocirla în care eram şi mi-a dat tăria să adun toate „resturile” şi să merg mai departe. Din mila Lui nemărginită mi-a trimis din nou un „dar”, pe care de data asta nu l-am mai refuzat, cu toate argumentele, împotrivirile şi chiar violenţele la care am fost supusă. Pentru prima dată am luat decizia corectă şi am spus „nu” crimei. Aşa s-a născut o minune de băiat, în urmă cu aproape cinci ani.

„Am ajuns, în sfârşit, să cunosc Dragostea”

De atunci au început şi căutările mele. De ce am decăzut aşa? Ce mi-a lipsit de am greşit atât? Şi am aflat de ce. Îmi lipsise, de fapt, Dragostea. Dragostea pentru Hristos, pe Care nu L-am cunoscut niciodată şi Care, cu răbdare, m-a aşteptat treizeci şi trei de ani. Dragostea de Dumnezeu, la Care mă rugam doar fugitiv şi doar când aveam vreo nevoie. Dragostea de Măicuţa noastră scumpă, al cărei nume îl port şi de care mi-a fost ruşine toată viaţa, pentru că nu era destul de „la modă”. După atâţia ani de căutări, căderi şi abuzuri, am ajuns, în sfârşit, să cunosc Dragostea.

Ştiu că nu merit fericirea ce Dumnezeu mi-a pus-o în suflet şi nu o să-mi ajungă viaţa întreagă să mă căiesc pentru toate câte am făcut, dar acum, când în sfârşit am găsit dragostea supremă, o să lupt pentru ea, pentru mine şi pruncuşorul meu.

P.S. Dumnezeu să mă ierte şi rugaţi-vă pentru o nenorocită care a ucis patru suflete din „dragoste lumească”.

 Maria 

Mărturie publicată în numărul 68 (Septembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.