Privim, de multe ori, la Sfinți ca și cum ar fi departe – îi privim ca prin binoclu, și încă unul întors, păstrând cu „smerenie” distanța. E felul nostru ipocrit de-a ne asigura un trai lejer, cuminte, al celui care a dat cuvenita „zeciuială” Luca 11:42 și cere de-acum să fie lăsat la odihnă, în pace (o „pace” însă care, de atâtea ori oare, nu-i ca o lepădare?).

La aniversarea celor trei sute de ani de la nașterea în ceruri a Brâncovenilor, vă oferim un dar mai  aparte: vi-i oferim pe Sfinți aproape, prin mărturia unuia din cei mai însemnați iconari români astăzi – Elena Murariu. Ascultând-o, vom căpăta încredințarea că Sfinții sunt lângă noi, ne aleg și ne aleargă, ne vânează și ne modelează viețile prin contaminare cu pilda lor neclătinată. Un interviu ca o oglindă, în care să ne măsurăm, la rândul nostru, râvna, compromisurile, idealurile și dragostea, privindu-i, ochi în ochi, pe Brâncoveni. (A.S.)

„Prima treaptă a ţâşnirii spre mucenicie”

Unul din lucrurile care impresionează mult la Brâncoveanu este acest contrast frapant dintre viaţa lui până în momentul mazilirii şi tot ce a urmat după. Și, dacă stăm să analizăm mai atent aceste două perioade, găsim în realitate multe fire care le leagă. Toată viaţa lui Brâncoveanu a fost, de fapt, sub semnul Crucii! El urca de mult Golgota!

Momentul de la 9 martie, Sfinţii Patruzeci de Mucenici din Sevastia, îl consider ca fiind prima treaptă a ţâşnirii spre mucenicie a lui Brâncoveanu. De ce? Vorbim, aşadar, despre Sfinţii Patruzeci de Mucenici, o sărbătoare cu o conotaţie deosebită. În viaţa Sfinţilor Patruzeci de Mucenici există acel episod în care mama Sfântului Meliton îl ia pe fiul său, ultimul rămas, care n-ar fi intrat împreună cu ceilalţi în Împărăţie, şi-l duce ea ca ofrandă. Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Brâncoveanu şi cu fiul său Matei, atunci înţelegem că lucrurile sunt în legătură. La câteva zile, Brâncoveanu a trimis o scrisoare către Hrisant Nottarà, duhovnicul lui. Şi povesteşte despre ce s-a întâmplat în acea zi, şi zice că după ziua sărbătorii s-au întâlnit cu toţii la masă, şi fiica lui cea mare, Stanca, „a mâncat, a băut împreună cu noi”, şi apoi s-a îmbolnăvit, ca în 15 martie să moară. Şi, continuă Brâncoveanu, „Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului
I-a părut, aşa a şi făcut”.

Acest moment l-am numit „Ultima Cină a Sfinţilor Brâncoveni”. Reprezentarea este de felul acesta: Brâncovenii, băieţii şi tatăl, plasaţi ca în Cina cea de Taină, cu Sfetnicul în spatele Voievodului, Doamna Maria şi apoi fetele, înconjurând o masă rotundă, pe care sunt aşezaţi colăcei-mucenici. Ce au mâncat ei de Sfinţii Patruzeci de Mucenici? Evident că au avut mucenici pe masă. Deasupra scenei este icoana cu cei Patruzeci de Mucenici din Sevastia, iar în colţurile icoanei, două personaje care suflă în trâmbiţe.

Aceste trâmbiţe apar mai târziu în iconografia pridvoarelor bisericilor. Peste şase ani, după ce Brâncoveanu a fost martirizat și Doamna Maria îi aduce moaştele în ţară, pe pridvoarele din Țara Românească, Judecata de Apoi este schimbată cu Apocalipsa. Zugravii încep să picteze Apocalipsa, iar în mâinile Îngerilor sunt trâmbiţe de argint. După mazilirea lui Brâncoveanu, a venit o perioadă foarte, foarte grea în țară – au fost molime teribile, au fost ani nerodnici, întâmplări care au sărăcit ţara, deja erau domniile fanariote… Era, deci, o dezlănţuite a răului, şi acest lucru a fost înregistrat în pictură de cei care înţeleseseră gravitatea momentului. Zugravii se lăsaseră atinşi de durerea vremilor. O mărturiseau. Astfel de reprezentări, care amintesc de acel moment, putem vedea la Schitul Ştefan sau la Biserica Kreţulescu.

„Nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înaripezi…”

În felul acesta se leagă lucrurile în reprezentările hagiografice. În scene aparent domestice se ascund lucruri duhovniceşti. Viaţa lui Brâncoveanu de până în martie 1714 are nenumărate semne care anunţă jertfa. Nu acelaşi lucru se întâmplă în reprezentările istorice sau în poezia populară. În poezie, contrastul dintre bogăţia lui Brâncoveanu şi sărăcia pe care a trăit-o apoi, cu pustiirea caselor sale – „în casele lui Brâncoveanu unde fată vacile, ouă gâştele” – sunt voit accentuate. Poeţii populari au separat aceste planuri foarte mult. Pe tărâmul icoanei însă se înmoaie contrastele, accentuându-se legăturile care ţin de lucrarea tainică a lui Dumnezeu – nu se face o separare cu o tăietură de bisturiu ascuţit între cele două graniţe. Chiar dacă Brâncoveanu a trăit în fast şi bogăţie, aceste lucruri nu l-au legat, nu l-au subjugat încât să uite  de comorile cereşti. Fără această ancoră în cer, cum am putea să ne explicăm scrierile însetate de avânt mucenicesc ale feciorilor săi? Sau acea scrisoare trimisă la începutul domniei: „Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în Numele lui Hristos, al Domnului nostru Dumnezeu, pentru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”? Scrisoarea aceasta, oricât ar urma, să spunem, retorica epocii, totuşi e trimisă de Anul Nou, în anul preluării domniei. Aceste cuvinte au fost puse la temelia lucrării sale!

Când ţi se dezvăluie astfel de legături, nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înaripezi în acelaşi timp, să nu ai acel fior care să te anime şi să-ţi doreşti să înţelegi şi să reprezinţi din ce în ce mai adevărat și să aprofundezi tema, să o cauţi, şi iarăşi să o cauţi, şi să o gândeşti, şi să o trăieşti… Nu poţi să te rupi de ea, nu poţi să o abandonezi şi să zici: „Am făcut icoana – aceasta este, de acum îmi văd de viaţa mea!”. După ce o pictezi, îţi rămâne o îndoială în suflet: „Parcă aici n-am prins nuanţa bine, aici s-ar mai fi putut adăuga ceva, sau scoate ceva, aici era un înţeles pe care nu l-am prins… Dar Sfinţii Brâncoveni sunt bucuroşi de icoana aceasta?”. Şi revii. Nu-ţi place, poate, culoarea, nuţi place compoziţia, poate este pe undeva un dezacord – şi revii, revii… Te străduieşti să frămânţi gândul, încerci să perfecţionezi ideea, să o şlefuieşti, să o subţiezi, să o transfigurezi…

– V-aţi luat o sarcină dificilă…

– Nu mi-am propus să o iau, am avut revelaţia, mi s-a dat să am bucuria să descopăr lucrurile acestea zăbovind asupra temei, aşa s-a întâmplat. Deci nu mi-am propus, m-am trezit cumva luată de val şi tot împinsă, şi tot împinsă… Parcă un alt val mă ducea, şi alt val, şi alt val…

Şi de la Sfinţii cei Patruzeci de Mucenici am ajuns la Sfinţii Macabei – o să vedeţi în expoziţia de la Mogoşoaia. Am pictat nişte hore ale Brâncovenilor pe cer sau în apă, aşa, împrejurul peştelui, IHTIS, în jurul lui Hristos. Acesta imagine am legat-o de una din scrierile Sfântului Ioan Gură-de-Aur la care m-a făcut atentă Nicoletta  Isar. Sfinţii Macabei sunt văzuţi ca într-un dans, ca într-o horă: „În acest cerc nu există nici cel dintâi, nici al doilea, pentru că există o asemănare în faptele lor” – toţi sunt împreună şi toţi sunt egali. Aşa sunt şi Sfinţii Brâncoveni.

Ideile de creştere ale proiectului, paralelele pe care le fac vin din surse diverse: lecturi, alte icoane, gânduri minunate ale unor alţi iubitori ai sfinţilor, poezii… Stau la Liturghie şi-mi vin flash-uri şi, fiind profund conectată la temă, o raportez pe aceasta la ce se rosteşte atunci.

Şi aşa am ajuns la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, la Sfinţii Macabei, la Avraam… Am făcut câteva lucrări cu sacrificiul lui Avraam şi Sfinţii Brâncoveni. O să le vedeţi şi pe acestea la Mogoşoaia.

(….)

Articolul poate fi citit integral în numărul 67 (August 2014) al revistei Familia Ortodoxă.