Părintele Ciprian Grădinaru de la Namur 

Interviul cu Părintele Ciprian Grădinaru, duhovnicul comunităţii adunate în jurul Mănăstirii româneşti din Namur, Belgia, a stârnit puternice reacţii în mediile ortodoxe ale românilor din întreaga lume. Rugăciunea „Candelei” pe care o lucrează comunitatea de acolo a adus în inimile cititorilor noştri atât nădejde, cât și curaj. Dacă în vremurile noastre, undeva lângă Bruxelles, românii pot împlini o lucrare duhovnicească care aminteşte de perioadele de strălucire ale creştinismului – care, poate nu întâmplător, au fost şi cele de prigoană – atunci de ce n-am putea să urmăm şi noi acest lucru?, s-au întrebat cei mai mulţi. Şi pentru că cel mai bine este să se primească o lămurire şi o îndrumare chiar de la cel ce a trăit experienţa şi s-a confruntat direct cu greutăţile lucrării respective, am apelat din nou la Părintele Ciprian, rugându-l să ne descrie mai în amănunt această rugăciune care a stârnit un asemenea entuziasm, cel puţin românilor cu o anumită conştiinţă şi căutare în relaţia lor cu Dumnezeu.

– Părinte, în urma interviurilor pe care le-aţi acordat „Familiei Ortodoxe”, a început să se vorbească tot mai mult în spaţiul ortodox despre „Candela rugăciunii”, una dintre lucrarile duhovniceşti trăite şi în parohia sfinției voastre din Namur. Ne puteți spune mai multe, vă rugăm?

– Într-adevăr, am primit zeci de e-mail-uri şi telefoane de la oameni din toate colțurile lumii, care-mi spuneau că ar vrea să se înscrie și ei în această lucrare. Pe de o parte m-am bucurat pentru atâţia oameni râvnitori; pe de altă parte însă a trebuit să le explic că gândul meu despre „Candelă” este altul, că o înţeleg ca lucrare comunitară (adică la nivelul parohiei sau comunităţii de care aparţinem) şi că ar fi minunat să fie cât mai multe astfel de „Candele” aprinse în toată lumea.

– Poate că, pentru a înţelege mai bine, ar trebui să ne spuneţi cum a început totul în parohia sfinției voastre

– Încă de la nașterea comunității noastre, una din ideile de bază a fost aceea de-a ne ruga unii pentru alţii, pentru a ne apropia unul de celălalt, pentru a împlini dorința lui Hristos din Ghetsimani, „ca toți să fie una” Ioan 17:21. Totul a pornit de la rugăciunea de unire a Părintelui Sofronie de la Essex. Am propus enoriaşilor să ne „adunăm” într-un cuget, în fiecare seară, în jur de ora 23, fiecare la el acasă. Încercăm să spunem această rugăciune (în cadrul căreia fiecare îi pomenea pe toţi cei din parohie), după care fiecare, după puteri, se ruga cu Rugăciunea lui Iisus și cu Rugăciunea către Maica Domnului („Născătoare-de-Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”).

Nu după multă vreme, am propus aceasta lucrare a „Candelei”, care a fost primită cu mult entuziasm de toți cei din parohie, entuziasm care, cu ajutorul Domnului, s-a transformat în stare. Și care, cu harul Domnului, tot crește, de la o lună la alta.

„Rugați-vă neîncetat!”

De ce „Candela”? De ce acest „lanţ al rugăciunii”? De când am venit în Biserică, unul dintre gândurile care m-au frământat a fost cum să împlinesc cuvântul acela greu al Sfântului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” 1 Tesaloniceni 5:17. Pentru că nu ni s-a poruncit să postim sau să priveghem sau să lucrăm în toată vremea fără întrerupere – însă Duhul Sfânt, prin gura Apostolului, ne-a legiuit să ne rugăm neîncetat. Şi trebuie să subliniem că nu e vorba de o recomandare, după cum observa Părintele Iulian, duhovnicul Părinţilor români din Sfântul Munte, ci o poruncă dumnezeiască, pe care toţi cei ce poartă Numele lui Hristos trebuie să o aibă în vedere şi să o pună în lucrare, fiecare după puterea sa.

Acest lucru era de la sine înţeles în vremurile de demult, când creştinii credeau cu tot dinadinsul în adevărul şi puterea cuvântului Evangheliei lui Hristos. Dar nici atunci porunca nu era lesne de împlinit – căci cum poţi să te rogi neîncetat, având în acelaşi timp nevoie să lucrezi, să mănânci şi, mai ales, să dormi? Astfel că Sfinţii Părinţi au încercat în propria lor viaţă (pentru ca mai apoi, din experienţă, să poată sfătui) să dea răspunsul cel mai bun acestei chestiuni atât de importante pentru unirea noastră cu Hristos.

Astfel, unii dintre ei ne-au învăţat să spunem neîncetat Rugăciunea lui Iisus (sau alte rugăciuni scurte de felul ei), care, prin multă silinţă, poate ajunge să se coboare în inimă şi să se rostească şi în timpul somnului sau în vremea oricărei alte activităţi.

Alţii, precum cei din Mănăstirea Akimiţilor („neadormiţii”, în greceşte), se organizau pe „schimburi” – grupuri de monahi care se succedau în biserică la rugăciune, în așa fel încât rugăciunea să nu înceteze niciodată în obște.

Însă atitudinea generală a Bisericii faţă de posibilitatea împlinirii acestei porunci este aceea că se roagă neîncetat cel ce unește rugăciunea cu lucrul, şi lucrul cu rugăciunea. Altfel spus, în inimă trebuie cultivată o stare de rugăciune, o conștiință a aflării neîncetate înaintea privirii lui Dumnezeu, indiferent unde ne aflăm.

– Dar cum mai este cu putinţă să urmezi îndemnului Părinţilor de a ne ruga neîncetat, în vremurile noastre, când mintea ne este atât de împrăştiată în tot felul de decizii pe care trebuie să le luăm, în tot felul de informaţii şi griji în zilele noastre când, obiectiv vorbind, răgazul pentru rugăciunea din timpul zilei tinde să dispară cu totul?

– Ne întrebam aceasta, ştiind totodată că porunca Evangheliei este la fel de actuală astăzi ca şi în primele veacuri creştine. Toţi Părinţii Bisericii, atât cei din trecut, cât şi cei contemporani, ne îndeamnă să ne străduim să o împlinim, căutând modalităţile cele mai potrivite situaţiei noastre, lumii în care trăim.

Personal, am găsit un posibil răspuns la această problemă la mărturisitorii români din închisorile comuniste. Aceştia, trecând prin cele mai grele condiţii în care poate supravieţui un om (recluziune pentru ani de zile, stres psihic, torturi, frig, foame, lipsa celor mai elementare condiţii de igienă şi viaţă), au reuşit să aprindă candela rugăciunii şi să o ţină nestinsă pe timpul nopţii ani de zile, uneori până la eliberare.

Am citit că imediat ce se dădea stingerea (la ora 22), unul dintre ei începea să-şi spună rugăciunile; când obosea, îl trezea pe cel de lângă el, şi tot așa. Iar când ultimul din cameră își încheia rugăciunea, bătea în peretele celulei vecine până când i se răspundea şi i se confirma astfel că fusese preluat lanțul rugăciunii de către cei din cealaltă celulă. Această rugăciune i-a susţinut pe cei din închisori care s-au dedicat ei, după mărturia multor foşti deţinuţi politici. Această rugăciune le-a dat forţa nu numai să iasă cu mintea întreagă, și chiar luminată, din închisoare, dar şi să supravieţuiască minunat celor mai mulţi dintre torţionarii lor.

„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Dacă luăm seama la cuvintele profetice ale lui Ioan Ianolide, mărturisitor al închisorilor comuniste, lumea în care am ajuns să trăim seamănă tot mai mult cu o închisoare. O închisoare mai grea decât cea prin care au trecut ei, spune „deţinutul profet”, pentru că acum foarte puţini conştientizează totalitarismul ideologic şi modul de viaţă antihristic care, încetul cu încetul, pune stăpânire pe lume. Duhul lumii este la putere astăzi, iar paznicii celulelor în care suntem închişi sunt patimile noastre, atât de mult cultivate şi hrănite de societatea tuturor desfrânărilor, „societatea de consum”.

Acolo, în închisori, torţionarii se luptau prin toate mijloacele ca să te împingă să te lepezi de Hristos. În lumea noastră, lepădările se fac de bunăvoie, seduşi fiind mai ales tinerii ca să îmbrăţişeze un mod de viaţă contrar cu totul vieţii în Hristos. În închisori se luptau să-ţi răpească orice posibilitate de-a te retrage în intimitate – acum însă oamenii au renunţat la propria intimitate în favoarea televizorului, a Internetului sau a oricărui mijloc care îţi fură liniştea şi posibilitatea de a fi singur, împreună cu Hristos. Torţionarii făceau tot posibilul de a-i despărţi pe deţinuţi de propriile familii, ca să-i poată descuraja şi a-i stăpâni mai uşor. Acum însă divorţul a devenit o modă.

Având în vedere asemănarea izbitoare între caracterul antihristic al închisorilor comuniste şi cel al „închisorii” societăţii mediatice şi de consum, ne-am gândit că această lucrare a „Candelei” ne va putea ajuta şi pe noi să supravieţuim ca familii, ca şi comunităţi şi ca neam vremurilor pe care le trăim.

– Concret, care e această lucrare a „Candelei”? Cum se desfășoară?

– Începând cu 10 seara şi până la 7 dimineața, câte unul dintre noi se roaga câte o oră – desigur, fiecare acasă la el.

În general, am recomandat rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” sau numai „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Aceasta pentru că astfel mintea are ocazia să se obişnuiască cu această rugăciune scurtă, dar și pentru că este mai puternică decât oricare altă rugăciune, după cum zic Sfinţii Părinţi. Odată ce mintea se obişnuieşte, cu harul lui Dumnezeu, cu această rugăciune, vom vedea că şi în alte momente ale zilei sau ale nopţii rugăciunea va reveni singură. Numai să ne înălţăm puţin mintea către Dumnezeu, şi ne va veni foarte uşor să ne rugăm, simţind chiar o anumită dulceaţă în rostirea chemării Numelui lui Hristos, după cum ne spun Sfinţii Părinţi.

Desigur, cei ce vor pot să citească şi Psalmi sau paraclise şi alte rugăciuni cu care s-au obişnuit şi care îi odihnesc mai mult.

De asemenea, în această oră avem prilejul să ne rugăm pentru familia noastră în Hristos, pentru neamul nostru, pentru lumea întreagă aflată departe de Dumnezeu, pentru cei despre care știm că suferă acut sau cronic (cei în necredinţă, în boli, în sărăcie etc.), pentru cei ce ne-au rănit sau pe care i-am rănit… Cum simte fiecare că poate – doar să nu lăsăm să înceteze rugăciunea de-a lungul întregii nopţi. Când unul şi-a încheiat ora de rugăciune şi merge la culcare, un altul se trezeşte pentru a ţine în continuare „Candela” aprinsă.

 O chemare la responsabilitate

– Dacă un grup de oameni dintr-o parohie sau mai mulţi fii duhovniceşti ai unui Părinte ar dori să organizeze şi ei câte o „Candelă” a rugăciunii, ce ar trebui să facă?

– Mai întâi să ceară binecuvântarea duhovnicului și să-l roage să poarte el de grijă de bunul-mers al „Candelei”. Apoi, fiecare se poate organiza în funcţie de condiţiile în care trăiește.

În parohia noastră, spre exemplu, eu am atribuit câte un număr fiecăruia dintre cei care mi-au confirmat că vor să devină „veghetori ai candelei rugăciunii”. În acest fel, suntem păziţi de slavă deşartă (cei care se roagă mult) sau de judecarea aproapelui (cei care se înscriu iniţial, iar apoi nu se mai trec în tabel). Odată ce le-am atribuit câte un număr, nici măcar eu nu mă mai uit pe tabelul iniţial, ca să fiu ferit şi eu de cel mai mic gând de judecată, şi pentru ca fiecare să se raporteze la „Candelă” cu totul liber, pentru ca totul să fie între conştiinţa fiecăruia şi Dumnezeu.

Apoi, spre finalul fiecărei luni, trimit pe e-mail tuturor celor înscrişi un tabel cu nopţile din luna următoare (pentru cei care nu au e-mail, pot să apeleze la cineva din grupul „Candelei” pentru a fi ajutaţi). Apoi, i-am rugat ca fiecare să se evalueze pe sine şi să se gândească când s-ar putea ruga (în funcţie de puteri şi de program – copii mici, gărzi etc.), iar apoi să înscrie numărul atribuit în intervalele în care crede că se poate ruga.

Pentru orele mai ușoare (între 10 și 12 noaptea, sau între 6 și 7 dimineața), le-am spus fraţilor din comunitatea noastră că este bine să nu ne grăbim să ne înscriem de la începutul lunii pentru (aproape) toate nopțile. Pentru că sunt unii dintre noi care fie au nopţi mai grele (copii mici, deplasări), fie traversează o perioadă de extenuare prelungită, şi s-ar bucura să fie totuși părtaşi la lucrarea aceasta binecuvântată a „Candelei” măcar la ore mai accesibile. Minunat ar fi să ne batem pe locurile mai grele de la mijlocul nopţii, împlinind astfel cuvântul Apostolului: „Cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” 2 Corinteni 9:6-7.

– Ce se întâmplă dacă mă înscriu în tabel și nu reușesc să mă rog la ora stabilită?

– Dacă vor fi accidente de genul bolilor (proprii sau în familie), plecări de acasă, neputinţa de a se trezi din prea multă oboseală sau alte asemenea situații, nu e o problemă gravă. Dumnezeu ne judecă după intenţii şi atitudine în primul rând, şi apoi după fapte. Nu e vorba de un angajament „pe viaţă şi pe moarte”, ci de o chemare la responsabilitate. Spre exemplu, când o femeie naşte, sau cuiva îi este rău sau e prea obosit şi „sare” peste rândul lui, nu e nici o ştirbire. Dacă e sincer şi motivul e serios, cred că îi va lua locul în „lanţ” Îngerul lui. Iar dacă sunt anunţat din timp, pot să rog pe cineva dintre cei pe care-i ştiu mai disponibili să-l înlocuiască pe cel care nu mai poate să-şi facă rugăciunea.

Răscumpărați vremea, că zilele rele sunt”

 – Dar, să spunem, cineva ar putea să gândească așa: „Merg la biserică Duminica și în zile de sărbătoare, mă rog dimineața și seara, mai citesc la Psaltire… de ce mi-ar trebui și «Candela»?”.

Am convingerea că lucrarea „Candelei” poate să ne aducă mult folos şi susţinere duhovnicească pentru vremurile în care trăim, pe mai multe planuri.

În primul rând, în plan personal, fiecare dintre noi are mare nevoie de rugăciune şi de priveghere. Am auzit de atâtea ori cu toţii cuvintele Domnului, care ne îndeamnă să veghem, să ne silim, să ne rugăm. În plus, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, trebuie să răscumpăram vremea, „căci zilele rele sunt” Efeseni 5:16.Când oare a fost mai actual îndemnul Sfântului Pavel? Apoi, „Candela” ne oferă posibilitatea de a evada din egoism şi singurătate – în Scriptură găsim chiar aşa: „Vai de cel singur!” Eclesiast 4:10, iar Domnul zice: „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” Matei 18:20.

Este o rugăciune pentru care trebuie să ne silim puţin, dar numai aşa, ne spune Mântuitorul, vom putea dobândi Împărăţia Cerurilor Matei 11:12. Rugăciunea „Candelei” poate deveni astfel o bună mărturie că în relaţia noastră cu Hristos căutăm ceva mai mult, nefiind mulţumiți doar cu rugăciunile de dimineață și de seară, care adesea îmbracă un aspect formal. După cum ne spune Domnul: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” Matei 5:20.

În plus, toți cei care au „gustat” din rugăciunea de noapte știu că ea aduce şi zilei următoare o anumită trezvie a minţii, deosebită de a celorlalte zile.

 În al doilea rând, o astfel de lucrare ajută mult şi la nivelul parohiei sau al comunităţii din care facem parte. Această rugăciune aduce, în timp, o mare apropiere între cei care participă la ea, un fel de „închegare” duhovnicească. Este o jertfă pe care o face fiecare dintre noi, însă harul pe care-l primeşte cel ce se roagă se transmite întregii comunităţi care participă la această lucrare. De altfel, rugăciunea unuia pentru altul este mijlocul cel mai important pentru a ne apropia de fraţii şi surorile dintr-o parohie. Zic asta pentru că am văzut de mai multe ori eforturi ale unor enoriaşi sau preoţi de a aduna oameni împreună, însă, din păcate, modalităţile alese erau unele lumeşti (grătare, baluri etc.), iar rezultatele sunt… pe măsură. Adică nu sunt.

Marele Cuvios Sofronie de la Essex ne recomandă să ne rugăm mereu unii pentru alţii, ne recomandă să ne purtăm în inimi pe fraţii noştri duhovniceşti, insistând asupra faptului că împreună devenim mai puternici în Duhul şi în duh. Căci, zice Stareţul de la Essex, când două sau mai multe persoane se unesc în acelaşi scop duhovnicesc, puterea fiecăruia e multiplicată la infinit.

În plus, toţi Sfinţii Părinţi şi Cuvioşii contemporani recomandă cu toată căldura rugăciunea de noapte. De exemplu, Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că așa cum ploaia de noapte e cea mai bună pentru pământ, tot așa e pentru suflet rugăciunea de noapte. Gheron Iosif Isihastul, dimpreună cu obștea lui, nu făceau rabat niciodată de la rugăciunea de noapte; toate slujbele le făceau noaptea. Arhimandritul Emilian Simonopetritul îndeamnă neîncetat, în toate cărțile lui, la a căuta mai ales să ne adâncim în rugăciunea de noapte.

Şi, nu în ultimul rând, o astfel de împreună-rugăciune va avea şi urmări în plan universal.

Îmi povestea cineva despre o întâmplare cu Părintele Dionisie de la Colciu. Întrebat fiind de un duhovnic dacă în vremurile noastre nu este mai potrivit să le mai uşureze un pic canonul de rugăciune ucenicilor, Părintele a răspuns: „Sigur, sunt vremuri grele – acum este veacul al optulea, al tuturor răutăţilor, dar noi să nu ne lăsăm, ci să ne trezim noaptea la rugăciune, că numai aşa ne va ajuta Bunul Dumnezeu ca să trecem aceste vremuri!”.

Tocmai în aceste vremuri grele trebuie să sporim rugăciunea, nu numai pentru noi şi familiile noastre, ci şi pentru alţii, pentru lumea întreagă – după modelul Sfântului Siluan Athonitul, care mult se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta” – pentru că este o modalitate de a lua în serios îndemnul Mântuitorului „Privegheaţi şi vă rugaţi!” Matei 26:41, căci nu ştim când vine sfârşitul cf. Matei 25:13.

Am credinţa că, în timp, prin „Candela” de noapte vom dobândi o altfel de conştiinţă a rugăciunii. Să ne gândim de fiecare dată că, la ora din noapte la care ne rugăm, poate că suntem singurul om din lume care se roagă la acea oră, şi că reprezentăm omenirea întreagă în fața lui Dumnezeu. Vorbim în numele întregii omeniri şi cerem Domnului să-şi reverse mila peste toţi. Câtă răspundere în dialogul pe care-l are cu Dumnezeu un om cu o astfel de conştiinţă universală! Sigur nu-l mai ia somnul când ajunge la starea aceasta.

Să ne ajute Domnul să aprindem cât mai multe candele ale rugăciunii în toate colţurile pământului, ca să-I arătăm că poporul român nu a adormit, că mai sunt şapte mii de creştini care nu vor să-și plece genunchiul lui Baal cf. Romani 11:4, că poporul ortodox încă mai vrea să vegheze!

 Material realizat de Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 67 (August 2014) al revistei Familia Ortodoxă.