Mărturisirea unui copil singur la părinţi

Această scrisoare primită la redacție este una mai puțin obișnuită: este o poveste de viață, spusă foarte pe scurt, dar pe un ton înalt. Aproape un strigăt de ajutor venit din partea unui copil care a crescut având totul – mai puțin frați, și mai puțin osteneala de a da o mână de ajutor părinților la treburile casei. Este un „portret” obișnuit, prea obișnuit în zilele noastre, în care majoritatea își cresc pruncii după această „rețetă de succes”. Cât succes are însă, în realitate, acești părinți vor afla mult prea târziu.

Cu acest gând, tânăra mămică ne-a scris, deschizându-și inima până în străfunduri: „Priviți-mă! Acestea sunt rănile mele…” (A.S.)

 

Fraţilor şi surorilor, vă rog, străduiţi-vă cât puteţi să vă abţineţi de la desfrânare şi să nu ajungeţi la avort!

Eu am fost o fată singură la părinţi şi răsfăţată. Părinţii mei s-au ferit să facă alţi copii, iar eu, toată viaţa – şi inclusiv acum, la 26 de ani şi cu doi copii – mă simt singură. Acum aş avea nevoie de ajutor, iar în copilărie aveam nevoie de prieteni. Am avut de toate, dar n-am avut cu cine să le împart. Şi, mult mai rău, nu am învăţat să împart. Nu am ştiut să ofer. Credeam că trebuie să aştept să vină totul de la sine. Aşa au trecut ani de zile fără să ştiu să mă deschid spre ceilalţi cu mai multă inimă, sau să iau aminte la aproapele meu.

Mândria, orgoliul, egoismul, supra-alimentate de situaţia de-a fi copil unic, împreună cu lenevia (căci nu mi se dădea de lucru, chipurile, „ca să-mi trăiesc copilăria”, iar mai apoi „ca să pot învăţa” – big error!) m-au deturnat spre cele rele. De învăţat am învăţat fără să iau aminte la cele pentru hrana sufletului. Din lipsa lucrului şi din lipsa ostenelii trupeşti, din plictiseală, mi-am oferit viaţa nimicurilor, iar mai apoi desfrânării, muzicii rock şi filosofiilor de tot felul. La liceul de arte, la 16 ani am refuzat să mai învăţ religie. În cursul acelui an am făcut avort.

Dumnezeu nu m-a lăsat (şi aici ar fi foarte multe de spus, dar poate cu alt prilej), căci mi-am dorit să pictez icoane, şi pentru asta am hotărât că trebuie să mă spovedesc. Slavă Lui că a pus dorinţa asta în mine! Cred că cineva s-a rugat pentru mine, căci m-am spovedit şi viaţa mea a luat un alt curs. O schimbare anevoioasă, căci prietenul meu nu era în Biserică. Nu am avut puterea să mă despart de el, şi iată că doar după o lungă perioadă chinuitoare de încercări de-a ne ridica, şi iarăşi căderi, după care se alegea praful şi pulberea din toate străduinţele mele şi ale noastre, abia dacă începeam să păşim mai hotărât în Biserică. Multe lucruri nu se pot povesti; cert e că am dus un mare război cu gândurile. Și toate se trag din aceste păcate aparent mărunte, aparent comune: mândria şi lenea, după care a venit desfrânarea. Din lipsa de ocupaţie şi singurătatea de-a fi copil unic la părinţi…

„Măcar copiii mei să nu sufere de singurătatea de care am suferit eu”

Acum am doi copii mici, pe care vreau să-i cresc în Biserică („Biserică” înseamnând „sobor”, „adunare”, să nu uităm!) şi sunt întristată, pentru că situaţia e de aşa natură că suntem foarte înghesuiţi într-un apartament de bloc, în singurătatea colectivă de la oraş, proaspăt mutaţi, unde nu cunoşteam pe nimeni şi cu greu am reuşit să interacţionăm cu adevărat cu alţii. Gândiţi-vă la vecinul, „our neighbour” (care e şi traducerea pentru „aproapele nostru”) – îl cunoaştem măcar? Omul ăla de sub noi sau de deasupra noastră. De multe ori, nu. Mi-aş dori ca măcar copiii mei să nu sufere de acea singurătate de care am suferit eu – a omului care nu a făcut nici un bine… Mi se pare că ni s-au făcut casele închisori pentru că ne ucidem pruncii. Să mă ierte Dumnezeu, nu vorbesc în numele tuturor, dar ştiu că acestea sunt probleme ale lumii contemporane. Am o vecină care l-a primit pe pruncul ei „din flori” la 15 ani. Cu toate că nu merge la biserică, s-a binecuvântat. Nu-i lipseşte nimic, chiar dacă situaţia ei din momentul când a rămas însărcinată nu era promiţătoare: străină la lucru în Spania (ea nu e din România), cu tatăl copilului român dus tot la lucru acolo, venită în România fără bani agonisiţi, fără să cunoască limba… I-a ajutat Dumnezeu şi au o situaţie mai bună decât mulţi.

Pentru cei ce nu au curajul să facă copii, am un îndemn din toată inima: să-i faceţi! Sunt lumină în casă şi bucurie! Vă vor împlini viaţa! Nu o încarcă, nu-i pun capăt – îi dau un sens, o fac deplină!

 L. C.

Mărturie publicată în numărul 67 (August 2014) al revistei Familia Ortodoxă.