Din pântecele mamei noastre iubim viaţa; ne luptăm pentru a ieşi la lumină, căci intuim că există cineva către care suntem chemaţi. Toată zbaterea, toată căutarea omului este îndreptată (deşi puţini conştientizează aceasta) către descoperirea, către realizarea sensului pentru care ne-am născut. Există această intuiţie – că fiecare are un rost al lui, aşa cum omenitatea, în ansamblul ei, are un sens în marşul ei prin istorie. Este vorba de o neîncetată năzuinţă, o aspiraţie mută, nerostită, către un sens mai înalt, cu mirarea că, până la urmă, trebuie să fie un motiv pentru care a avut cineva nevoie de noi de-am ajuns pe lumea aceasta.

Când suntem mici, pentru că ne aflăm la începutul căutării noastre şi simţurile ne sunt încă curate, iar mintea nu s-a descurajat în faţa atâtor alegeri greşite, ne aruncăm cu toată puterea în braţele mamei şi ale tatălui, cu certitudinea (prima şi cea mai importantă din viaţa noastră) că celălalt, omul – mai ales când este vorba de părinţi, de cei din familie sau cei pe care îi iubeşti şi te iubesc – e unul din rosturile principale ale existenţei noastre în lume. Dar nu ne mulţumim numai cu atât, căci intuim că există altceva, cu totul altceva, înrudit, de altfel, cu ideea de familie, care ne deschide către infinit. Astfel începe ceea ce se numeşte aventura cunoaşterii, adică, în fond, a aflării raţiunii prime şi ultime pentru care am venit la această mare întâlnire cu viaţa.

Mai întâi ne obişnuim cu lucrurile care ne înconjoară, încercăm să prindem logica existenţei şi a manifestării lor. Pe urmă, ne îndreptăm cu mare curiozitate asupra naturii, a tot ceea ce ne uimeşte prin manifestarea vieţii şi prin solemnitatea prezenţei. Ca să sfârşim prin a investi tot mai multă energie şi atenţie în relaţia cu oamenii, care, de altfel, ne-au însoţit, bunăoară, din primele clipe de viaţă. Dar acum este o altfel de raportare, una care poate să nu mai implice o relaţie de sânge, una familială şi copilărească, ci o întâlnire personală a două universuri de simţire şi gândire, de dorinţe, aşteptări şi năzuinţe.

Oricât de curioşi şi implicaţi am fi însă în acest proces de explorare a lumii şi a persoanei umane, rămâne totdeauna un rest, o neîmplinire, care ne nelinişteşte şi ne aruncă într-o permanentă frământare, într-o goană neîncetată către altceva, întru care din nou încercăm să vedem de este cu adevărat ceea ce ne odihneşte, dându-ne sentimentul împăcării cu noi înşine.

Aceasta este, în câteva cuvinte, drama existenţei omului în lume, pe care singură viaţa în Hristos a rezolvat-o de-a lungul istoriei. Societatea de după Darwin nu mai încearcă însă să o soluţioneze altfel decât profitând de această sete infinită a omului, pentru a-l amăgi şi a i-o stinge în tot felul de acte şi promisiuni care au ca sens doar extragerea folosului maxim de pe urma individului – cu alte cuvinte, exploatarea sa.

Creştinismul ne-a deschis bunăoară nu numai perspectivele unei relaţii cu infinitul, cu Dumnezeu, posibilitatea depăşirii condiţiei umane, a imanentismului vieţii cotidiene, dar şi şansa cunoaşterii, dezvoltării unei relaţii personale, faţă către Faţă, cu un Dumnezeu Care ne iubeşte. Hristos a venit în mijlocul nostru, S-a jertfit pentru noi spre a ne scoate din toată minciuna unei vieţi lipsită de sens şi a ne uni cu El.

La primirea Fiului lui Dumnezeu, omul s-a trezit ca dintr-un vis care a durat milenii, pentru a înţelege toată înşelarea în care a trăit. Dintr-odată a văzut şi a pătruns raţiunile adevărate ale lucrurilor înmănunchiate în Hristos, Cel prin Care a fost făcută lumea. Dintr-odată, şi pentru prima oară de la Adam încoace, omul a cunoscut Adevărul faţă către Faţă – şi aceasta i-a fost destul. Nu a mai dorit toată bogăţia lumii acesteia, nu a mai simţit nevoia să-i stăpânească pe ceilalţi oameni pentru a se simţi „cineva”, nu a mai trăit acea foame existenţială care-l făcea să-şi hrănească pântecul cu mâncare şi trupul prin plăceri, cu acea lăcomie infinită pe care o conferă sentimentul de insaţietate existenţială indus de lipsa de sens. Vieţile sfinţilor, mai ales ale martirilor primelor secole, sunt pline de astfel de mărturii.

Aşa trăiau creştinii în primele secole după Hristos. Îşi împărţeau surplusul la săraci, lucrau cu toată sârguinţa, se dedicau vieţii de familie şi creşterii copiilor în frica lui Dumnezeu. În rest, se bucurau de Domnul, de viaţa minunată trăită împreună cu El. Căci, într-adevăr, viaţa creştină înseamnă o tot mai mare apropiere şi unire cu Hristos prin primirea Duhului Sfânt.

„Setea de infinit a fost dirijată către satisfacerea patimilor”

După oficializarea creştinismului însă – când a fi creştin nu mai presupunea o alegere pentru care trebuia să fii dispus să-ţi jertfeşti viaţa, ba dimpotrivă, putea să-ţi ofere chiar ceva avantaje sociale – mulţi dintre aşa-zişii creştini au pierdut sensul mai adânc al păcii pe care o dobândeşte sufletul prin unirea cu Hristos. Viaţa creştină a ajuns în foarte multe cazuri o cutumă comunitară, o deprindere cu nişte reguli şi ritualuri, însă o tot mai fragilă relaţie personală cu Dumnezeul Cel Viu. Astfel că iarăşi a intrat neliniştea în lume, deşi nu cu aceeaşi intensitate ca înaintea venirii lui Hristos. Păcatele s-au înmulţit între creştini – însă acum exista o diferenţă: aceea că oamenii aveau, într-o măsură mai mare sau mai mică, conştiinţa că acestea sunt păcate, căderi ale vieţii creştine, iar prin mărturisirea lor în faţa lui Dumnezeu, prin duhovnic, puteai primi iertarea lor şi reînnodarea unei relaţii mai apropiate cu Hristos.

Au sosit şi ereziile. Toate, fără excepţie, nu făceau altceva decât să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-i taie omului perspectivele, posibilitatea unirii vii şi reale cu Dumnezeul său, singura cale ce poate ostoi setea de infinit a fiinţei umane. Astfel că, odată cu răspândirea ereziei, mai ales în Occident, odată cu transformarea lui Dumnezeu într-o realitate abstractă, de care nu te poţi apropia decât cu intelectul, mintea umană însetată de infinit s-a întors la căutarea ei de dinainte, la rătăcirea în spaţiul opiniilor, al imaginaţiei şi al părerii de sine, al lucrurilor şi al plăcerilor. Este aşa-zisul „Iluminism”, în care cultura începe să adâncească tot mai mult prăpastia dintre societatea creştină şi Dumnezeu. Astfel că de aici şi până la a declara că omul este un urmaş al maimuţei, produs al evoluţiei naturale, nu a mai fost decât un singur pas.

De atunci încoace, în nebunia adusă de credinţa în om şi în cele aşa-zise infinite puteri ale sale, s-a dezvoltat exponenţial societatea tehnologică, dar şi doctrinele totalitare, pentru care omul nu-i decât un „accident” la nivelul evoluţiei cosmosului, un număr care poate fi şters cu guma din caietul vieţii. Astfel că, prin comunism şi nazism, omenirea a sacrificat câteva zeci de milioane de oameni pe altarul credinţei atee care propovăduieşte că omul ar fi urmaş al maimuţei.

Războiul a trecut, însă omenirea, condusă ca turma încoace şi încolo, nu a înţeles că îndepărtarea de Dumnezeul Cel Adevărat a costat-o atâta suferinţă, atâta ură şi chin, atâtea morţi năprasnice şi îngrozitoare. Dimpotrivă, pentru a uita cât mai repede, a investit enorm în divertisment. De la radio, cinematografie şi televizor, până la contemporanul Internet, a construit o cultură a spectacolului şi a distracţiei, a drogului şi a erotismului. Setea de infinit, de sens absolut a fost dirijată către satisfacerea patimilor, cu acea infinită insaţietate pe care acestea o cultivă: pentru unii, şi cei mai inofensivi, pur şi simplu plăcerea de „a trăi prin procură”, uitându-te pe tine în faţa televizorului; pentru alţii, posibilitatea de a consuma şi iar a consuma, indiferent ce, de la mâncare la lucruri şi tehnologii; alţii preferă băutura, petrecerile, desfrânările cele mai bizare sau drogurile, cu stările lor alterate de conştiinţă, care-ţi dau sentimentul că te-ai „îndumnezeit”, fiind de fapt o legumă ce-şi aşteaptă moartea, care încet sau mai repede îţi cucereşte fiinţa. În cursa aceasta intră cu un tot mai mare succes evadările în spaţiul virtual: reţelele de (de)socializare şi jocurile pe calculator, pornografia şi megaspectacolele – unde se pun în scenă miturile sau misterele zilelor noastre, în care cântăreţi la modă sunt lansaţi ca noi „preoţi” ai cultului desfrânării sau ai uciderii simbolice.

 Suntem chemaţi să dobândim Duhul cel Sfânt”

Lumea înşelată din nou se întoarce, de fapt, la cultele păgâne, cu o înverşunare care nu poate fi explicată decât de uriaşa lipsă de sens, de o sete existenţială care nu mai este potolită nici măcar prin relaţia firească cu natura sau cu familia, pentru că omul modern s-a despărţit chiar şi de acestea. Astfel se explică irascibilitatea şi anxietățile, nevrozele şi depresiile devenite parcă nota comună a omului zilelor noastre, care a ratat întâlnirea cu Dumnezeu.

Aceasta este lecţia pe care ne-o dă istoria, dar oamenii – parcă într-o îndârjire sinucigaşă de a demonstra cu mândrie că nu s-au înşelat – nu mai vor să o înţeleagă. Aceasta, probabil, pentru a se adeveri cuvântul Scripturii, care spune că „ochi au şi nu vor vedea” şi „urechi au şi nu vor auzi” Psalm 113:13-14.

Noi însă, numindu-ne încă creştini, să înţelegem înainte de a nu fi prea târziu că sensul real, fundamental, singurul care ne poate ostoi setea de infinit nu este altul decât Dumnezeu.

Dar nu acel „dumnezeu” trăit abstract, pe care îl cauţi doar cu intelectul. Nici acel „dumnezeu” la care ne raportăm ritualistic, formal, cu convingerea că ne-am făcut datoria dacă mai intrăm din când în când în biserică să aprindem o lumânare sau chiar frecventând Duminica biserica, simţindu-ne însă cam străini de ceea ce se întâmplă acolo. Şi nici acel „dumnezeu” trăit emoţional şi pietist în imaginaţia noastră, crezându-ne cu adevărat credincioşi, chiar dacă la ieşirea din biserică îi bruscăm pe alţii şi nu ne putem împăca cu fratele sau cu un prieten sau apropiat de ani de zile.

Nu. Nu la această întâlnire ne-a chemat Hristos prin Evanghelia Sa, ci la împreuna-vieţuire cu El. La cultivarea inimii, fără de care suntem doar cu numele creştini. La curăţirea de patimi printr-o spovedanie cât mai deasă şi mai amănunțită. La o împărtăşire cu Trupul şi Sângele Său, fără de care tot El ne spune că nu vom avea viaţă în veci cf. Ioan 6:53. Şi tot atât de important, dincolo de toate acestea, suntem chemaţi să dobândim Duhul cel Sfânt, de fapt sensul real şi ultim al omului în lumea aceasta. Când ai dobândit Duhul Sfânt, atunci, în sfârşit, pacea lui Dumnezeu se pogoară în suflet şi nu-ţi mai trebuie nimic altceva. Pe toate poţi să le ai, fără să-ţi lipeşti inima de nici una dintre ele, căci ai dobândit „mărgăritarul cel de mult preţ” Matei 13:46.

Cât timp însă mintea noastră însetează încă să se adape din izvoarele impure, necurate ale culturii de consum şi ale divertismentului, când încă mai simţim nevoia acută de a fi la curent cu minciunile zilei şi cu ultimele tehnologii, cu ultimele spectacole şi noile mode, suntem departe de Dumnezeu, riscând să ne întoarcem la toate cele ale omului vechi şi să cădem în disperarea pe care o aduce lipsa de sens, epuizanta cursă de hrănire a patimilor. Cine a ajuns până acolo ştie la ce ne referim.

Hristos însă ne aşteaptă încă, cu braţele deschise – şi, dacă încă mai trăim, înseamnă că există şansa întoarcerii, a schimbării cu adevărat a vieţii noastre, a dobândirii Duhului celui Sfânt, arvună a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ. Şi cum se va împlini acest lucru? Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide Matei 7:7.

 Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 66 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.

Foto: Andrei Baciu