Iubita noastră familie Grigore, din nou la întâlnirea cu marea „Familie Ortodoxă”

Vă amintiți, desigur, de Mioara Grigore şi de familia ei, soțul Viorel şi cei cinci copii, pe care i-am prezentat în paginile revistei noastre în urmă cu mai bine de un an. Mioara ne-a cucerit pe toți prin tăria în lupta cu nemiloasa boală a cancerului, prin dragostea față de cei cinci copii, prin lăsarea în voia Domnului, dar şi prin umorul fin cu care a răspuns întrebărilor noastre.

Bucurie în suferință – iată cuvintele care descriu cel mai bine viața sa. Deşi boala a avansat, deşi a trecut prin stări disperate şi dureri cumplite, Domnul a găsit căi să o bucure, pentru că, la rândul ei, a ştiut să găsească bucurie în tot ceea ce Dumnezeu i-a scos în cale…

 

– Dragă doamnă Mioara, în urmă cu un an făceam un interviu despre boala dumneavoastră și cei cinci copii… Cititorii ne întreabă ce ați mai făcut de atunci?

– Am trăit minunea de a întâlni niște Sfinți, și sper să nu șochez prin cuvântul acesta, dar mi-am dat seama că există Sfinți lângă noi: sunt oamenii care mi-au prelungit viața cu dragostea lor… Și de aceea eu trăiesc o mirare aproape cosmică – cum de n-am murit, căci, după spusele medicinii oncologice, metastazele împrăștiate în plămâni și în ficat ar fi trebuit să mă cotropească, să mă devasteze cu totul, dar se pare că dragostea acestor oameni mi-a ținut metastazele pe loc și, în plus, ei au încasat toate „gloanțele” durerii mele. Adică minunea aceasta pe care mi-a dat-o Dumnezeu, de a întâlni acești oameni, a copleșit cu mult, cred, minunea de a cere vindecare trupească – pentru că n-am putut să mai cer de la Dumnezeu vindecare trupească (și nu știam de ce nu pot să o cer!) atâta timp cât mi s-a dat această minune copleșitoare de a simți dragostea acestor oameni…  

 „Cancerul, dragostea mea”

 – Dragostea pe toate le biruie…

– Da, într-adevăr. Nu credeam că e posibil, cum nu credeam că e posibil să simți bucurie și în suferință… Și nu sunt vorbe mari. Nu aș vrea să par ipocrită: aș da orice să pot să-mi cresc copilașii, să pot sta lângă ei, știind că, în primul rând, ne iubim ca niște nebuni și, în al doilea rând, știind câtă nevoie au de mămica lor – și aș muri de atâta fericire să pot trăi! –, dar mi-am dat seama că mult mai vital decât a scăpa de un cancer e lucrul acela pe care îl consider o minune, acela de a ți se schimba gândul, sufletul, inima, și de a se umple de iubire când vezi câtă dragoste a pus Dumnezeu într-un om atunci când se sacrifică pentru aproapele… Și eu am trăit această minune de a simți sacrificiul celorlalți pentru mine. Și lacrimile care îmi inundă inima și sufletul de cele mai multe ori sunt tocmai lacrimi de recunoștință totală și de mulțumire lui Dumnezeu că mi-a trimis acești Sfinți în viața mea…

– Ați scris o carte lansată de curând – „Cancerul, dragostea mea”. Ați ajuns să iubiți cancerul?

– A fost, într-adevăr, un titlu șocant pentru mulți oameni, chiar și pentru mine, dar este foarte adevărat. Mă tot gândeam, noapte de noapte: eu ce să dăruiesc acestor oameni care au făcut atât de mult pentru mine și pentru copilașii mei? Și financiar nefiind într-o situație bună, spiritual nici atât, mă simțeam atât de săracă, și nu știam ce să le dăruiesc… Și atunci mi-am dat seama că pot dărui totuși ceva prin copilașii mei, rugându-ne pentru toți acești eroi ai noștri – că au devenit eroi între timp! – și m-am tot gândit, și în momentele de disperare în care ei mă susțineau cu dragostea lor, am înțeles că, dacă nu aveam această boală onorantă – de coșmar, de cele mai multe ori, acest cancer! –, nu m-aș fi întâlnit cu minunea de a simți dragostea acestor oameni…

– Dar cum a evoluat boala în ultimul an?

– În ultimul an, plămânul a fost invadat de metastaze, și de la plămân s-a dus și pe la ficat… dar mă bucur enorm că nu s-a dus la creier, mai ales că, așa cum bine a zis soțul: „Dacă nu aveai nimic în cap, la ce să se ducă, dragostea mea?” – și m-a încurajat teribil! Și nu s-a dus, se pare, nici la oase. Că drumul acesta ar fi: de la plămâni la creier, de la creier la oase, de la oase, la ficat – dar un lucru este cert: în inimă nu avea cum să intre, că am atâtea persoane iubite acolo, că nu mai era loc și pentru cancerul ăsta!

 (….)

Material realizat de Raluca Tănăseanu

 Continuarea articolului poate fi citită în numărul 64 (Mai 2014) al revistei Familia Ortodoxă. 

Foto: Dinu Lazăr