Părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul de la Cornu

Postul Mare, urcuş duhovnicesc, important proces de transformare lăuntrică, de eliberare a sufletului de chingile păcatului în care este prins omul vechi, şi o mie de alte aspecte ce presupun în mare cam acelaşi lucru – apropierea noastră de Dumnezeu. E simplu, şi totodată complicat, pentru că modernitatea ne-a complicat atât de mult viaţa, încât nu mai ştim ce ar trebui să facem ca să ne putem mântui. Aflaţi într-o confuzie tot mai mare a interpretării cuvintelor şi noţiunilor privind mântuirea, se simte tot mai puternic nevoia unei desluşiri. Astfel că sfătuirea rămâne marea noastră şansă.

În acest sens s-a desfăşurat şi dialogul nostru cu Părintele Arsenie Muscalu, ca o încercare de a ne lămuri în privința unor lucruri ce par de la sine înţelese, dar de sensul cărora ne îndepărtăm, parcă, tot mai mult, odată cu trecerea timpului. Mărturia Părintelui, izvorâtă dintr-o anumită familiaritate cu scrierile sfinte, dar şi dintr-o cercare a puterii dumnezeieştilor cuvinte în propria viaţă, constituie un adevărat ghid pentru omul zilelor noastre care cu adevărat voiește să se mântuiască.

 

„În vremea de apoi vor fi oameni iubitori de sine”

– Citim în Vieţile Sfinţilor – care par aşa, într-un timp imemorial, aproape ireal, dar a fost foarte real şi destul de aproape, dacă ne gândim, să spunem, la cei din închisorile comuniste – că veneau chiar în întâmpinarea torţionarilor, a prigonitorilor, bucurându-se să se jertfească pentru Hristos. Cum aveau această înţelegere, cum aveau această râvnă – şi acum, în zilele noastre, de ce ne mişcăm atât de greu în această direcţie, creştini numindu-ne? Nu ca să ne dăm viaţa, nu ca să ne jupoaie de vii, dar măcar în lucruri mai mici…

– Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, spune: „Vor veni în vremea de apoi timpuri grele!” cf. 2 Timotei 3:1. Şi când zice pentru ce, spune: „pentru că vor fi oameni iubitori de sine2 Timotei 3:2. Deci nu spune: „Vor veni timpuri grele pentru că vor fi războaie, molime, cutremure, greutăţi economice, greutăţi la nivel social…” – nu! „Vor fi oameni iubitori de sine”.

În asta văd o mare schimbare. Oamenii chiar Îl iubeau pe Hristos! Şi mergerea asta cu bucurie către chinuri era o mărturie a vieţii noi – că în ordinea firii acesteia căzute nu poţi să faci aşa ceva. Instinctiv îţi aperi viaţa. Or asta arată că în ei era Altcineva. Era Hristos în ei, erau cu adevărat oameni noi. Cu adevărat luase Hristos chip în ei. Era mărturia unei alte vieţi. Mântuitorul zice: „Am venit ca oile mele să aibă viaţă, și încă să şi prisosească, să aibă viață din belșug” cf. Ioan 10:10. Viaţă care dădea pe dinafară. Îi mai interesa viaţa asta?…

– Cu veselie se duceau!

– Da. Vedem asta și în viața Sfântului Sava Gotul, un sfânt, iată, de la noi. Cei care-l duceau la mucenicie, știindu-l nevinovat, au vrut să-i dea drumul. Şi el a spus: „Nu mă lipsiţi de cununa care mi-este pregătită! Omorâţi-mă!”. E mărturia că ei nu aveau sentimentul că-şi pierd viaţa.

Noi suntem atât de legaţi de viaţa asta, şi atât de slabă ne e conştiinţa că suntem meniţi pentru o altă viaţă, încât ne chircim, ne legăm de viaţa asta. Pe când la ei era invers, trăiau cu atâta putere viaţa pe care a adus-o Hristos, încât nu simţeau că moartea fizică e o pierdere a vieţii… Aveau o aşa bogăţie de Viaţă în ei, încât tânjeau după viaţa aceea pe care au gustat-o și doreau să se dezlege de trup, ca s-o guste…

Trupul, într-o oarecare măsură, te împiedică. Sfântul Siluan zice că, atunci când i-a dat Dumnezeu har, dacă l-ar fi întrebat: „Vrei mai mult?”, ar fi zis: „Doamne, vezi că nu pot mai mult. Dacă-mi dai mai mult, mă dezleg de legăturile trupului. Condiţia mea de acum nu poate suporta mai multă Viaţă. Mor!”. Ei doreau să se dezlege de trup ca să guste încă şi mai multă Viaţă. Simţeau că legătura cu trupul, așa cum este în condiţia noastră căzută, e o piedică în a gusta mai deplin acea Viaţă. Te minunezi, într-adevăr, ce stare aveau! Căci numai de-acolo putea să izvorască curajul acesta în faţa morţii. Şi din asta putem vedea, într-adevăr, cât de mică-i credinţa noastră…

– Îmi amintesc și de Părintele Paisie Aghioritul, care s-a rugat să moară de cancer ca să aibă o moarte mucenicească – iată câtă mărime de suflet avea!

– Da, câtă mărime de suflet! Dar vedeţi, la înflorirea asta ajunge omul după o viaţă. Din viaţa lui înţelegeţi că el a fost şi educat, şi însuşi a cultivat mărimea asta de suflet. I-a educat-o mama lui. Îl învăţa de mic copil: „Dacă ești la alergări şi simţi că o să ieşi pe primul loc, prefă-te că ai obosit, că te-ai împiedicat, lasă-i altuia bucuria” – mărimea de suflet! –, „lasă pe altul să treacă înaintea ta, să nu fii tu primul”. De mic a pornit pe drumul acesta şi a crescut, a crescut, uite, până la asemenea frumuseţe…

– Noi acum îi învăţăm să-i pună eventual şi o piedică celui de lângă el!

– Da, este exact pe dos. Nu-l îndreptăţea mama niciodată, nu vedem la ea această îndreptăţire de sine care ne stăpâneşte foarte mult pe noi şi ne izolează şi de Dumnezeu, şi de oameni. Mama – nu! Când venea supărat că nu-l lasă copiii să se joace cu mingea, niciodată nu-l îndreptăţea. Spunea: „Ce-ţi trebuie? Uite ai curte, ai minge – joacă-te! Mergi acolo ca să te vadă alţii că eşti tu grozav? Să pari mai bun ca alţii?”. Dar şi mama făcea astfel pentru că-L iubea pe Hristos. Nu era o morală seacă la mamă, ci Hristos trăia în mama lui şi prin cuvântul mamei lui, prin educaţia pe care a primit-o, i-a fost împărtăşit Hristos.

– Dacă nu te îndreptăţeşti tu pe tine, te îndreptăţeşte Dumnezeu…

– Negreşit. Asta este culmea: că El ne-ar îndreptăţi mai mult decât am face-o noi! Dar noi Îi răpim acest drept. Că El ar face-o mai mult, El ar şti mai bine să ne găsească scuze, în dragostea Lui infinită faţă de noi. Sfântul Siluan zice că, la Judecată, Dumnezeu nu va înfrunta pe nimeni, ci ne va întreba: „Mă iubiţi voi pe Mine?”. Nu te va ruşina că „De ce-ai făcut aia?”, că „Nu trebuia să faci aia!”, că „Ar fi trebuit să faci cealaltă!”. Nu. Zice: „Mă iubiţi voi pe Mine?” Dar noi, îndreptăţindu-ne, Îi răpim lui Dumnezeu posibilitatea asta.

 

„Să nu se clatine inima noastră!”

 – Ce atitudine să avem astăzi când aflăm de „războaie şi zvonuri de războaie” Matei 24:6 – pentru că, iată, vedem că în Siria, în Iran, în Ucraina, lângă noi… se tot zvoneşte că va începe un război. Cum să întâmpinăm toate acestea?

– Cred că Scriptura ne dă răspunsul aici, căci Domnul, după ce ne spune aceasta, imediat ne îndeamnă: „Vedeţi să nu vă spăimântaţi!” Matei 24:6. Asta cred că este totul: „Să nu vă spăimântaţi!”. Să nu ne clătinăm în credinţa noastră, credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să nu se clatine inima noastră!

Adică, până la urmă, ce ne rămâne nouă de făcut este să punem pe primul loc dorinţa de-a fi creştini adevăraţi. De-acolo vine apoi tot binele în viaţa noastră. Păcatul – el ne împiedică să-L trăim pe Dumnezeul cel viu, el ne separă de Dumnezeu. Și, până la urmă, ne spun toţi Părinţii, n-avem alt duşman decât păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu.

Să ne îngrijim de curăţirea şi de îndreptarea vieţii noastre, atenţia să nu se îndrepte prea mult la evenimentele exterioare. „Vor fi războaie!”. Da, vor fi războaie. Au fost şi vor mai fi, probabil, războaie – acestea sunt sub stăpânirea proniei dumnezeieşti. Dar „vedeţi să nu vă spăimântaţi!”. Când Domnul ne vorbeşte despre semnele sfârşitului lumii, acestea sunt cuvintele Lui: să luăm aminte la noi înşine, să nu intrăm în zăpăceală, în panică, în toată tulburarea care se naşte în urma unor evenimente de acest felul. Să rămânem cu luare-aminte la sine şi să nu ne înspăimântăm, să credem cu putere în pronia dumnezeiască. Dumnezeu nu părăseşte lumea.

– Spune Sfântul Ioan Scărarul că „mintea tulburată este scaun diavolului”.

– Da, în sensul acesta: „să nu vă spăimântaţi”.

– Adică să dobândim pacea.

– Oamenii întreabă tot timpul: „Dar cum să dobândeşti pacea, când viaţa este atât de agitată?”. Suntem tot timpul sub presiunea timpului. Nu avem timp. Cum să ai pace, când te uiţi numai cum se circulă în Bucureşti?… Şi când ieşi pe stradă, te întrebi: cum să ai pace? Vânzoleală permanentă.

Şi aici Sfântul Siluan ne spune limpede că pacea se poate păstra numai dacă ne străduim să cultivăm iubirea faţă de aproapele – să-ţi fie milă de oameni. S-a înmulţit suferinţa, cu atât mai mult avem prilejul să ne manifestăm mila! Cum îşi păstra Sfântul Ioan din Kronstadt pacea când oamenii tot timpul îl înconjurau, toţi voiau să ia binecuvântare de la el? Prin faptul că neîncetat se ruga pentru ei. Îi era milă de ei. Deci nu neapărat printr-o retragere. Ai nevoie și de momentele tale în care să te retragi, nimeni nu zice asta. Te odihneşti şi sufleteşte, şi trupeşte, ai nevoie de momentele tale de linişte. Dar pacea se păstrează cultivând iubirea frăţească, grija și rugăciunea pentru aproapele. Că te poţi duce şi te înghesuie cineva într-un troleibuz, sau conduce imprudent pe stradă şi poţi să ai o reacţie agresivă la agresivitatea lui, să intri în hora tulburării – dar în momentul în care treci peste asta și spui: „Măi, omul acesta e chinuit – că, dacă n-ar fi chinuit, nu s-ar purta agresiv. Omul e tulburat – că, dacă n-ar fi tulburat, nu s-ar purta cu tulburare”, şi treci peste disconfortul pe care l-ai trăit tu, că s-a purtat cum s-a purtat faţă de tine, te gândeşti un pic la el, ți-e milă de el – de aici începe să vină pacea în suflet…

– În cele din urmă, pacea vine pentru că vine Hristos. Căci Hristos e pacea. Şi El vine pentru că şi El compătimeşte.

– Toţi sunt ai Lui. Şi cel care a făcut o manevră imprudentă la volan, şi cel care te-a înjurat – toţi sunt copiii Lui. El nu se dezice de copiii Lui, chiar dacă nu e de acord cu ei în felul în care s-au purtat cf. Luca 11:13. Şi atunci, dacă ne rugăm pentru ei, intrăm în părtăşie cu ei, intrăm în gândul Lui. El, într-adevăr, este pacea noastră.

Dar când căutăm o pace, așa, judecată după criterii exterioare: să te duci la pustie, să stai în linişte, în natură, nu găseşti neapărat pacea. Sau găseşti o linişte, dar nu pacea. Pacea lui Hristos e ceva, iar liniştea poate să fie altceva. Sigur, alta este situaţia în care cheamă pe cineva Dumnezeu la pustie, la o viaţă în sihăstrie…

Interviul poate fi citit integral în numărul 63 (Aprilie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.