De curând, Patriarhia Ecumenică a făcut cunoscută hotărârea de aşezare în rândul Sfinţilor a Părintelui Porfirie Kavsokalivitul, care de-acum este și oficial recunoscut ca sfânt al Bisericii noastre.

Faptul acesta mă bucură în chip deosebit, pentru că în urmă cu aproape zece ani am propus canonizarea lui Gheronda Porfirie. Probabil că şi alţii au făcut același lucru, însă a rânduit Dumnezeu ca eu să inițiez procedura de canonizare în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Concret, în anul 2004 am trimis Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, prin intermediul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, o scrisoare, prin care ceream aşezarea în rândul sfinţilor a Starețului Porfirie, dimpreună cu a altor Stareţi binecuvântaţi şi sfinţiţi.

Atunci Patriarhul Ecumenic mi-a trimis prin Sfântul Sinod al Bisericii Greciei o scrisoare de o mare însemnătate, pe care o păstrez în arhiva mea ca dovadă a înaltei cinstiri pe care mi-a arătat-o şi în care îmi mulţumea pentru propunerea „foarte bine argumentată”. Și-a exprimat bucuria pentru această propunere şi convingerea că Stareţii propuşi spre canonizare sunt deja „în fapt” sfinţi ai Bisericii şi că ar considera o mare cinste ca așezarea lor oficială în rândul sfinţilor să aibă loc pe durata slujirii sale ca patriarh. Însă, aşa cum scrie, ”se cuvine să mai aşteptăm o scurtă vreme”, după cum s-a și întâmplat.

Propunerea mea de canonizare se întemeia pe criterii teologice. De bună seamă, cuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui prin curăţia inimii şi a minţii sale, pentru care fusese dăruit cu harisma înainte-vederii şi străvederii, precum și cu aceea a tămăduirii gândurilor şi a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și în multe chipuri dragostea curată faţă de toţi. S-au scris multe articole şi cărţi despre acestea.

Pe mine, ceea ce mă uimea la el era cuvântul, dragostea lui curată de Hristos, de Biserică şi de oameni şi cugetul lui patristic. După cum bine se știe, cuviosul Porfirie nu a absolvit nici o facultate de teologie, însă era un teolog harismatic şi empiric, iar cuvântu-i izvora din inima lui curată. Cuviosul Porfirie era un organism duhovnicesc viu, căci în lăuntrul lui se sălăşluia Harul Duhului Sfânt care îl călăuzea neîncetat, şi, ca unul ce era organism duhovnicesc viu, neîncetat năştea cuvânt teologic şi îi renăştea pe oameni.

Comunicam cu el când și când. De două sau trei ori l-am întâlnit personal şi am vorbit despre diferite lucruri, iar el îmi telefona uneori, ca îmi mulţumească pentru vreun text de-al meu pe care îl citise. Nu vreau să consemnez aici ce anume îmi spunea, ci doar să dezvălui părerea pe care o avea despre Stareţul Sofronie Saharov. Spunea că este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să îl întâlnești pe Stareţul Sofronie fie şi numai o dată în viaţă, căci cuvântul Starețului Sofronie renaşte, este rodul unei adânci pocăinţe şi al experienţei. Mă socotea un privilegiat al Harului lui Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit Dumnezeu să păstrez cu Starețul Sofronie o legătură statornică. Toate acestea arată sensibilitatea duhovnicească a lui Gheronda Porfirie, care putea înţelege starea lăuntrică a unui om sfinţit şi, mai cu seamă, pocăinţa adâncă şi rugăciunea de foc, care este grăire teologică.

Citind cuvintele Cuviosului Porfirie, mai ales din cartea „Ne vorbește Părintele Porfirie”[1], am luat aminte cu deosebire la discursul lui teologic şi acesta mă uimea de-a dreptul. Este un cuvânt viu care îngemănează rugăciunea minţii cu teologia apostolică și dragostea curată de Hristos, o împletire a nevoinţei şi a Tainelor, rod al desăvârşitei părăsiri de sine în mâinile lui Dumnezeu, este simţirea adâncă a vieţii lăuntrice a Bisericii noastre şi multe altele.

Pentru a citi articolul integral, vă rugăm să vizitaţi pagina pemptousia.ro