De vorbă cu Părintele Constantin Coman despre criza familiei din ziua de azi

De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile şi divorţurile? De ce ne întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemnănătoare? De ce locul cel mai cald, mai primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de luptă pentru întâietate şi putere?… Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea familiei zilelor noastre, de al cărui răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate familii şi, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.

Tema este mult prea vastă ca să poată fi tratată în numai câteva pagini, însă am încercat să punem început acestei investigaţii împreună cu Părintele Constantin Coman, un cunoscut profesor, un adevărat pedagog şi, mai mult decât acestea, duhovnicul a sute de familii. Cuvântul poate că este puţin mai provocator, însă dintotdeauna adevărul i-a scandalizat pe cei alipiţi cu inima duhului lumii – dar i-a mângâiat, odihnit şi vindecat pe cei care cu sinceritate Îl căutau pe El…

 

***

„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva”

 - Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viaţa de familie?

- Eu cred că esenţial este ca fiecare să-şi asume specificul vocaţiei, şi respectiv al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, şi femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deşi vedem foarte clar, cu ochii liberi, fără lentile şi fără lupă, că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva. De la cum arată, cum priveşte, cum zâmbeşte, cum vorbeşte, şi până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, şi bărbatul este altfel de unde logica cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeieşti şi un anume specific al firii bărbăteşti. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru, asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun: să-şi asume această specificitate a firii şi a vocaţiilor.

Acuma, în ce-ar consta această specificitate? Am convingerea asta, după foarte multă experienţă şi analiză pe care o fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum sunt lucrurile, şi de ce funcţionează aşa şi nu funcţionează altfel, sau de ce nu funcţionează când ar trebui să funcţioneze, şi am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor mei, fraţilor mei, vecinilor şi aşa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o vocaţie, o contribuţie, aşadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgeşte aşteptările femeii, pentru că nu şi-a lucrat şi nu-şi activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocaţia specifică a bărbatului. Iar vocaţia specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar şi presupune multă putere. Nu este un lucru uşor să se supună, să intre în ascultare de bărbat.

Aşadar, când sunt doi, ca şi la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!), trebuie să fie un cap. Şi acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos” 1 Corinteni 11:3 şi aşa mai departe. Eu am făcut experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu părinţi: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap – în sensul că respectivul îşi asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunităţii respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce priveşte bărbatul şi femeia, ţine de fire. La monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se aşază pacea, bucuria, şi dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.

***

Articolul integral poate fi citit în Revista Familia Ortodoxă, numărul 59 (Decembrie 2013)

Foto: Mihai Coman