Mărturia unui tată

Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, şi chiar dacă timpul ar putea s-o mai micşoreze, ştiu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce-am văzut şi am făcut. Pentru că am omis, intenţionat şi cu bună-ştiinţă, să ocrotesc vieţile a doi dintre copiii mei – prima obligaţie a unui părinte.

Soţia mea şi cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul[1]. După mai multe implantări de embrioni, ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil care este lumina vieţilor noastre.

Acum puţină vreme am încercat să mai avem încă unul.

„N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!”, ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toţi cei trei embrioni care au fost implantaţi s-au prins. Urma să avem tripleţi. Eram şocat, ştiind ce greutăţi însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez şi să-i pot întreţine.

Brusc, ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul – în caz contrar, o să facă un avort total. Era hotărâtă. Nu voia să păstreze nici trei, nici doi.

Eram în faţa unei dileme: să salvez unul singur sau nici unul. Am ales prima variantă, deşi am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reuşit.

Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că va injecta clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere. Ştiam că minte, dar, pentru că aceasta era opţiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine, deviza „Salvează unul sau nu salva nici unul” devenise refrenul zilei.

Înaintea procedurii, soţia mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebeluşii vor simţi ceva, iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soţia mea dacă era sigură că asta voia, pentru că odată făcut, nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei, şi faptul că nu voia să se uite la ecran şi nici pe mine nu mă lăsa să mă uit mi-au spus adevărul: ştia la fel de bine ca şi mine că nu era bine ce făcea. Aş fi vrut să insist să se uite, dar – cum era tulburată deja de vestea că urma să avem tripleţi – cred că ar fi luat-o razna pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluş, şi de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soţie sănătoasă la cap.

Soţia mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce li se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.

Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecţiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit şi a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după zece minute a cedat şi ea.

Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, otrava care a oprit inima copiilor, „un medicament”. Voiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viaţa?… Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghiţit orice remarcă acidă pe care aş fi putut-o avea.



[1] Pentru a nu se înţelege că redacţia noastră ar încuraja fertilizarea „in vitro” şi pentru alte detalii legate de această problematică, vă recomandăm articolul „Ce înseamnă joaca egoistă «de-a Dumnezeu»?” din nr. 50 (martie 2013) al revistei „Familia Ortodoxă”, care cuprinde şi o poziţie oficială din partea Mitropolitului Laurenţiu al Ardealului.

 

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 53 (Iunie 2013)