O nebună pentru Hristos a zilelor noastre

Credeţi că e uşor a trăi alături de sfinţi? Viaţa lor este un imperativ nerostit de a ne sfinţi şi noi! Orice patimă cu care, altfel, am fi putut trăi fără grijă, trecând-o cu vederea, în oglinda vieţuirii lor se arată în toată hidoşenia. Orice fir de praf din purtarea noastră dezordonată îl vedem acum ca pe un bolovan care se prăvăleşte asupra noastră. Credeam că viaţa alături de ei înseamnă linişte… şi aflăm că, de fapt, ne molipsim de „neliniştea cea bună”, care-i mână şi pe ei spre o trăire permanentă cu Hristos.

Ştim că aşteptaţi continuarea povestirii despre maica nebună pentru Hristos de la Tismana. Ne-a uimit şi ne-a cucerit de la început prin acea stare de dăruire neîncetată, neîncetată, către Dumnezeu şi aproapele. În ciuda aparenţelor. Iată aşadar sfârşitul scrisorii Sorei Liliana, ucenica ei, de la care am aflat, cu siguranţă, doar o mică parte din faptele şi nevoinţele Maicii Antonina…

 

Câteva întâmplări pe care le-am trăit alături de Maica

Mie mi se zice „ucenica Maicii Antonina”. Maica stătea cu noi, la masa surorilor începătoare. Dacă Maica era supărată, nu cobora la masă. Trebuia ca maicile să mă trimită cu mâncarea la ea la chilie, pentru că ştiau că în acele momente de supărare mânca doar dacă îi duceam eu mâncarea. Pentru mine era o bucurie, căci doream să prind asemenea momente în care să vorbesc în linişte cu Maica, doream să primesc sfaturi. Eu îi spuneam necazul meu, ea mânca, şi-apoi şi ea îmi povestea necazul ei. Am petrecut clipe minunate în prezenţa ei. Era mai mult decât prezenţa unei persoane. Era prezenţa, parcă, a lui Dumnezeu în inima mea…

Ştiam că în fiecare zi de sărbătoare, mai ales vara, cobora după Dumnezeiasca Liturghie în valea mănăstirii, acolo unde avea ascultarea: la porci. Coboram şi eu, şi ne petreceam după-amiezile împreună. Citeam din Psaltire şi apoi ne odihneam pe iarbă. De multe ori o chemam la mine la chilie. Într-una din zile am făcut un păcat mare de care nu-mi părea rău – mă împietrisem. M-am întâlnit în acea zi cu Maica, şi m-a luat de mână şi mi-a zis: „Azi a venit dracul în mănăstire, hai să ţi-l arăt”. M-a dus în faţa bisericii ca să-mi arate iadul pictat la Judecata de Apoi. Mi-am dat imediat seama că eu am adus dracul în mănăstire prin păcatul pe care îl făcusem şi, în acele clipe, au coborât în inima mea părerea de rău şi pocăinţa. Îmi vedea gândurile şi patimile.

În primul an de mănăstire mă lupta cumplit lăcomia pântecelui. Maica m-a simţit şi, într-o zi, mi-a zis să nu mă mai duc la masă în seara aceea, că îmi dă ea ceva mai bun. Eram cu Maica în vale, la porci. A mers la soba unde fierbeau lăturile pentru porci şi mi-a scos din cenuşă un colac vechi, murdar şi mucegăit. A zis să-l iau şi să-l mănânc, înmuiat în apă. L-am înmuiat – mirosea groaznic, a hoit. L-am mâncat   aproape tot, deşi era îngrozitor. Dar Maica, în felul acesta, m-a ajutat să mă izbăvesc de patima lăcomiei pântecelui.

O iubeam enorm, cum de altfel o iubesc şi acum. Chiar dacă acum nu o mai văd, îi simt prezenţa. N-aş fi putut să mă despart de Maica Antonina fără blagoslovenia ei. La despărţire mi-a zis: „Am să te pomenesc veşnic”. Ştiu că am rugăciunea ei şi nu-mi trebuia nimic mai mult.

În mănăstire exista obiceiul să săruţi mâna maicilor bătrâne pentru a lua blagoslovenia lor, iar înainte să te împărtăşeşti le cereai iertare, făcându-le câte două metanii mari. Dar Maica Antonina niciodată nu accepta să-i săruţi mâna ori să-i faci metanie: se supăra pe tine! Surprinzător, la ultima noastră întâlnire (în mai 2011), m-a lăsat să-i sărut mâna – ba chiar de trei ori, în numele Sfintei Treimi. Îmi mulţumea întruna că am venit s-o mai văd. Ca să am parte de binecuvântarea ei, m-am prefăcut că mă doare spatele, ca să-mi facă câteva cruci pe spate. Cu multă dragoste a început să mă frece pe spate şi să zică: „Of, şi tina asta!” (adică „pământul”)… Maicii îi plăcea să cerceteze bolnavii, urca multe trepte ca să ajungă la chiliile maicilor bolnave, deşi mergea şi ea în cârjă.

Odată, urma să plec cu ascultare pentru două săptămâni la gospodăria mănăstirii, iar pe mine nu prea mă bucura această veste. Maica, pentru a mă încuraja, mi-a zis că acolo cocoşii cântă aşa de frumos, încât mult o să mă mai bucur de ei. Aşa mi s-a şi întâmplat: tare mult m-am mai bucurat de cântatul cocoşilor. Când Maica Stareţă m-a îmbrăcat în haină monahală, devenind astfel soră de mănăstire, am primit sfat de la Maica Antonina să fiu cuminte şi mi-a dat ca ascultare să-i aduc o cană cu apă. Cine ştie care a fost intenţia ei, pentru ce mi-a dat acea ascultare de împlinit? Nu făcea la întâmplare ceea ce făcea…

Altă dată eram la slujbă, în biserică, lângă Maica. De altfel, stăteam adesea lângă ea. Mie îmi curgea nasul întruna şi făceam multă gălăgie. Pe Maica o supăra fiindcă o deranja de la rugăciune. Utrenia ajunsese la momentul când se cânta Imnul Născătoarei-de-Dumnezeu, şi atunci Maica mi-a zis să fac trei închinăciuni ca să nu-mi mai curgă nasul. Am făcut aşa cum mi-a zis şi nu mi-a mai curs nasul deloc! Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea. Înalt-Preasfinţitul Teofan, acum Mitropolitul Moldovei, a zis odată despre Maica: „Maica Antonina are Rugăciunea minţii, Maica asta e o sfântă!”. O iubea mult pe Maica, şi Maica îl iubea pe Înaltul Teofan. Toţi arhiereii care veneau pe la mănăstire aveau evlavie la rugăciunile ei.

Odată, au venit din Sfântul Munte nişte părinţi şi au zis maicilor că ei caută maici şi părinţi îmbunătăţiţi din România. S-a adunat toată obştea mănăstirii, dar pe Maica nu au chemat-o. Dar planul lui Dumnezeu a fost altul. Obştea a început să se plângă părinţilor aghioriţi că au o Maică care nu ascultă deloc şi le amărăşte zilele. Atunci părinţii au dorit să o cunoască şi, vorbind cu ea, şi-au dat seama de măsura Maicii Antonina. Atunci părinţii aghioriţi au zis maicilor: „Cu drag am spăla picioarele Maicii acesteia şi am duce apa de blagoslovenie în Sfântul Munte, să bea părinţii din ea”.

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 53 (Iunie 2013)