Încă de acum două decenii, studiile au început să arate efectele dezastruoase pe care le poate avea asupra minţii umane Internetul folosit în exces. De atunci încoace s-au făcut zeci şi zeci de studii, toate arătând că, ori de câte ori intrăm online, pătrundem de fapt într-un mediu care promovează cititul în fugă, gânditul în grabă şi cu atenţia uşor de distras, precum şi învăţarea superficială.

Problema nu este neapărat că am avea cu toţii tendinţa de a folosi Internetul foarte des sau în mod obsesiv, ci faptul că Internetul este cel care oferă exact acel tip de stimuli senzoriali şi cognitivi (repetaţi, intenşi şi care creează dependenţă) despre care s-a dovedit că pot conduce la alterări puternice şi rapide ale circuitelor şi funcţiilor cerebrale.

În decursul unei zile, majoritatea dintre noi petrecem cel puţin o oră sau două pe Internet – uneori chiar mult mai mult de-atât –, iar în decursul acestui timp tindem să repetăm mereu aceleaşi acţiuni sau unele similare. Unele dintre acestea sunt cele fizice – scriem la tastatură, mişcăm de mouse şi îi apăsăm butonul stâng sau cel drept etc. Pe măsură ce realizăm aceste acţiuni, Internetul ne furnizează un set continuu de impulsuri către centrii corticali vizuali, somato-senzoriali şi auditivi. Internetul ne comandă atenţia cu mult mai multă insistenţă decât au făcut-o vreodată televizorul, radioul sau ziarul de dimineaţă. Iar problema este că Internetul ne acaparează atenţia doar ca să ne-o împrăştie.

În loc să ne concentrăm la informaţia care ni se transmite, atenţia ne zboară cu multă uşurinţă la orice altceva: la pâlpâirea monitorului, la imaginile şi culorile de pe site-ul respectiv, la zgomotele de afară etc. Distragerea continuă a atenţiei pe care o hrăneşte şi o încurajează Internetul este mult diferită de distragerile voite, temporare ale minţii atunci când cântărim o decizie. Mulţimea haotică de stimuli pe care îi oferă Internetul ne bombardează mintea, împiedicând-o să gândească profund şi creator. Creierele noastre se transformă pur şi simplu în unităţi de prelucrare a semnalelor, şi nimic mai mult![1]

 

Internetul: entuziasm fără acoperire

Nimeni nu s-a gândit însă la toate aceste aspecte atunci când s-a început să se introducă Internetul, cu mult entuziasm, în toate unităţile de învăţământ şi în toate domeniile de activitate. Mulţi învăţători şi profesori erau (şi mulţi încă mai sunt şi acum!) convinşi că învăţarea va fi mult stimulată de Internet şi de principiul pe care se bazează acesta: citirea informaţiilor sub formă de hypertext (text presărat cu link-uri – legături – către alte texte). Ei argumentau că hypertext-ul va întări capacitatea de gândire critică a elevilor, permiţându-le să vadă cu mai multă uşurinţă diverse situaţii, din mai multe puncte de vedere. Eliberaţi de constrângerile pe care le impune cuvântul tipărit, cititorii ar fi astfel capabili să facă tot felul de conexiuni de mare profunzime între diverse texte.

Însă cercetările în domeniu spun cu totul altceva. Descifrarea hypertext-ului îi încarcă substanţial din punct de vedere cognitiv pe cititori, slăbindu-le capacitatea de a înţelege şi de a reţine ceea ce citesc.

Un studiu descoperea că persoanele care citeau informaţiile sub formă de hypertext începeau nu după multă vreme să devină distraţi, să clicheze pe diversele link-uri şi să treacă mereu de la o pagină de Internet la alta, în loc să rămână la aceeaşi pagină şi să o citească cu atenţie.

Un alt experiment arăta, de asemenea, că cei care citesc în format hypertext adeseori nu îşi mai pot aminti nici măcar ce anume au citit şi ce n-au citit.
Într-un alt studiu, cercetătorii au împărţit în două un grup de persoane, punând fiecare subgrup să răspundă la o serie de întrebări cu ajutorul căutării printr-un set de documente. Un subgrup căuta prin documente electronice de tip hypertext (echivalent cu căutarea pe Internet), iar celălalt subgrup căuta prin documente scrise pe hârtie. Persoanele din cel de-al doilea grup, care au citit de pe foile de hârtie, au obţinut rezultate mult mai bune decât cele care au citit în format electronic[1].Hypertext versus cuvânt tipărit: care este mai eficient?

De când hypertext-ul a ajuns pretutindeni, ca urmare a răspândirii Internetului, s-au înmulţit proporţional şi studiile care evidenţiază următorul fapt: cei ce citesc un text cu desfăşurare liniară (precum textul obişnuit dintr-o carte) înţeleg mai multe, reţin mai multe şi învaţă mai multe decât cei care citesc un text presărat cu link-uri, de pe Internet.

Într-un experiment realizat de un alt grup de oameni de ştiinţă, aceştia i-au pus pe subiecţi să stea la calculator şi să facă o comparaţie a teoriilor cuprinse în două articole de pe Internet. Fiecare articol era alcătuit după aceeaşi structură şi fiecare avea trimiteri (link-uri) către celălalt articol, permiţându-i cititorului să treacă cu uşurinţă de la unul la altul pentru a compara teoriile cuprinse în cele două articole. Un alt grup de subiecţi a primit aceeaşi sarcină, însă de această dată articolele respective erau tipărite pe hârtie.

Cercetătorii au pornit de la ipoteza că cei care foloseau link-urile ar putea dobândi o înţelegere mai bogată a celor două teorii şi a diferenţelor dintre ele, în comparaţie cu cei care citeau paginile una câte una, de pe hârtie. Spre surprinderea lor, ipoteza de la care au pornit s-a dovedit a fi greşită. Subiecţii care au citit paginile de pe hârtie au avut un scor considerabil mai mare la chestionarul legat de textele citite decât aceia care clicau încoace şi încolo între pagini. Concluzia cercetătorilor a fost că link-urile constituie un factor ce împiedică învăţarea[2].

În cadrul unui alt studiu, doi oameni de ştiinţă canadieni au cerut unui grup de şaptezeci de persoane să citească o povestire scurtă. Grupul a fost împărţit în două: primul subgrup a citit povestirea în forma tradiţională de text tipărit pe hârtie; cel de-al doilea subgrup a citit textul în varianta cu link-uri, aşa cum se găseşte pe o pagină de Internet.

S-a constatat că celor care au citit în format hypertext le-a luat mai mult timp ca să citească povestirea; în plus, ei au fost mai confuzi şi nesiguri cu privire la ceea ce au citit. Trei sferturi dintre ei au afirmat că au întâmpinat dificultăţi în urmărirea textului – ceea ce s-a întâmplat doar cu unul din zece dintre cei care au citit textul pe hârtie. Unul dintre cei ce au citit în format hypertext se plângea: „Povestirea sărea de la un lucru la altul. Nu ştiu dacă era din vina hypertext-ului, dar după ce am urmat câteva link-uri, parcă dintr-odată povestirea nu mai curgea aşa cum trebuie, ci tot sărea la câte o idee nouă pe care nu reuşeam să o pricep”.

Aceiaşi cercetători au efectuat şi un al doilea test, de data aceasta folosind o povestire mult mai uşor de înţeles şi mai scurtă: „Păstrăvul” de Sean O’Faolain, însă cu acelaşi rezultat. Cei care au citit în format hypertext au acuzat mai multă confuzie în urmărirea textului, iar comentariile lor cu privire la subiectul povestirii au fost mult mai puţin detaliate şi mai puţin precise decât cele ale persoanelor care au citit textul de pe hârtie.

Concluzia cercetătorilor a fost că cititul de pe Internet descurajează cufundarea atentă şi profundă în lectură. Atenţia cititorilor – scriau ei – „a fost canalizată mai mult înspre hypertext şi funcţiile lui decât spre experienţa oferită de povestire”[3]. Cu alte cuvinte, potrivit comentariului analistului media Nicholas Carr, „însuşi mediul informaţional utilizat pentru a prezenta cuvintele a ascuns înţelesul cuvintelor”[4].

În numărul viitor vom vedea alte căi prin care Internetul ne poate distrage atenţia şi scădea puterea de concentrare, de memorare şi învăţare.

 

– Va urma –

 Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 53 (Iunie 2013)


[1] Cf. Jean-François Rouet și Jarmo J. Levonen, Studying and Learning with Hypertext: Empirical Studies and Their Implications, Hypertext and Cognition, Erlbaum, 1996, pp. 16-20.

[2] Cf. D. S. Niederhauser, R. E. Reynolds, D. J. Salmen, P. Skolmoski, The Influence of Cognitive Load on Learning from Hypertext, Journal of Educational Computing Research, vol. 23, nr. 3, pp. 237-255, 2000.

[3] David S. Miall și Teresa Dobson, Reading Hypertext and the Experience of Literature, Journal of Digital Information, vol. 2, nr. 1, 13 august 2001.

[4] Nicholas Carr, The Shallows, Atlantic Books, 2010, p. 128.