Actorul Jonathan Jackson despre plinătatea vieţii în Hristos

Încheiem convorbirea cu Jonathan Jackson, pe care l-am descoperit a fi un om foarte sincer şi foarte deschis în răspunsuri, cu nădejdea că şi cititorii noştri s-au folosit întrucâtva de cuvintele sale – ce vădesc, dincolo de orice altceva, lucrarea atotprezentă şi atotplinitoare a Duhului Sfânt, întru Care toate noroadele pot cunoaşte pe Domnul, căci El „dă mărturie despre Dumnezeu” 1 Ioan 5:6.

– Aş dori să vorbim acum despre factorii care te-au purtat spre Biserica istorică şi, în cele din urmă, la Ortodoxia răsăriteană. Pe scurt, ce te-a dus de la conducerea unei frăţii harismatice de casă, alături de alţi actori din Los Angeles, la acel „strigăt” către monahii din Muntele Athos de la decernarea premiilor Emmy?

A fost o adevărată călătorie! Am cunoscut Biserica Ortodoxă în România. Am stat acolo de trei luni şi jumătate pentru un film. Soţia mea e italiancă, aşa că atunci când am avut o pauză de-o săptămână de la filmări, ne-am hotărât să mergem la Roma. Acolo, la Roma, am cunoscut puterea prezenţei mucenicilor şi realitatea credinţei creştine – am cunoscut că creştinismul Încheiem în acest număr convorbirea cu Jonathan Jackson, pe care l-am descoperit a fi un om foarte sincer şi foarte deschis în răspunsuri, cu nădejdea că şi cititorii noştri s-au folosit întrucâtva de cuvintele sale – ce vădesc, dincolo de orice altceva, lucrarea atotprezentă şi atotplinitoare a Duhului Sfânt, întru Care toate noroadele pot cunoaşte pe Domnul, căci El „dă mărturie despre Dumnezeu” 1 Ioan 5:6. nu e doar un concept, o filosofie abstractă, ci o realitate istorică. A avut loc un eveniment. Cineva s-a născut într-o peşteră, a crescut, a făcut minuni, a propovăduit, a fost răstignit – şi toţi aceşti martori au văzut că Acesta a înviat din morţi. E o realitate istorică. Şi la Roma, pentru prima dată, eu şi soţia mea am simţit această realitate – şi m-a copleşit într-atât încât am început să citesc despre istoria credinţei mele. N-o mai făcusem niciodată până atunci.

Exista un gol uriaş între anul 100 şi anul 1517, când Martin Luther şi-a ţintuit cele 95 de teze pe poarta unei biserici romano-catolice. Nu ştiam nimic despre istoria creştinismului, şi-aş zice că nici marea parte a protestanţilor nu ştiu Citirea istoriei Bisericii a fost esenţială – şi m-am simţit provocat de credinţa mea s-o fac.

Unul din lucrurile care m-au adus la Ortodoxie a fost acea mare smerenie din teologia şi tradiţia Bisericii Ortodoxe. Există acolo un accent pe frumuseţe, şi îmi amintesc de Dostoievski care spunea că „frumuseţea va mântui lumea”. Cred în creştinism deoarece cred că creştinismul este acea frumuseţe. În Biserica Ortodoxă vezi acea frumuseţe. O vezi în icoane. O vezi în însăşi biserica – în arhitectura sa, în cântările şi muzica sa. Toate ne arată ce e frumos, ce e adevărat, ce e bun.

Am citit epistolele Sfântului Ignatie – nu doar scrierile unor istorici moderni despre istoria Bisericii, ci însăşi istoria Bisericii: Sfântul Iustin Filosoful, Sfântul Ciprian al Cartaginei… O mulţime din cele citite erau pre-constantiniene, adică înainte de transformarea creştinismului într-o religie legală a Imperiului Roman. Eu fusesem învăţat că atunci când Constantin s-a creştinat, Biserica a devenit coruptă – şi au trebuit să treacă sute şi sute de ani până ce a venit Martin Luther cu Reforma ca să „îndrepte lucrurile”…

Dar ce am învăţat când am citit istoria propriuzisă – adică scrierile urmaşilor direcţi ai Apostolilor – este că versiune modernă de Biserică din lumea apuseană (şi în special din America), expresia modernă a Bisericii şi-a teologiei nu reprezintă deplinătatea propovăduirii iniţiale a creştinismului. E un cuvânt greu de dus pentru mulţi! Mie mi-a luat mult timp să o pot face – timp în care am citit, m-am rugat şi am încercat să mă deschid, pe cât puteam, pentru primirea adevărului.

Şi mi-am dat seama că ce voiam era ca, de fapt, credinţa mea să fie legată de credinţa Apostolilor – nu să mă ţin de preferinţele mele. Şi vă mărturisesc că, la început, Biserica Ortodoxă n-a fost preferinţa mea. Nu eram obişnuit să mă închin liturgic! Veneam dintr-un mediu protestant, în care se foloseau chitare, muzică rock şi altele de genul ăsta. Să stau în picioare la o Liturghie ortodoxă preţ de aproape două ore, să mă rog aşa, n-a fost de loc preferinţa mea! A fost o tranziţie foarte intensă…

Însă ce m-a ţinut acolo a fost convingerea deplină, în inima mea, că era ceva adevărat. Am ştiut că, urmându-L pe Hristos, voi găsi acolo o binecuvântare şi o frumuseţe care vor depăşi acel disconfort temporar – şi vă pot zice că aşa s-a întâmplat, de fiecare dată. După ce-am depăşit tot ce era dificil, am descoperit această profunzime de necrezut a frumuseţii, a tainei, a bucuriei, a părtăşiei cu Sfinţii… O adevărată călătorie!

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 52 (Mai 2013)