O nebună pentru Hristos a zilelor noastre (I)

Cu siguranţă, mulţi dintre noi avem evlavie la Sfinţii cei nebuni pentru Hristos despre care am citit prin cărţi (printre cei mai cunoscuţi fiind Sfântul Simeon, Sfântul Andrei, Sfânta Isidora, Sfânta Xenia din Petersburg) şi poate ne-am fi dorit să-i întâlnim, ca să avem parte de binecuvântarea lor. Dar câţi ne-am gândit vreodată că, poate, astfel de sfinţi sunt mai aproape de noi decât credem şi că numai neputinţa noastră duhovnicească ne împiedică să-i vedem şi să ne bucurăm de prezenţa lor?… Ba chiar, mai rău, poate suntem printre cei care-i prigonesc, considerându-i cu adevărat nebuni, printre cei care se scârbesc de prezenţa lor, pentru că miros urât, se poartă cu necuviinţă şi nu au „evlavia” pe care noi am învăţat atât de bine să o afişăm, ca pe un cod fără de greşeală al „bunelor maniere” duhovniceşti.

Şi poate tocmai de aceea deranjează atât de mult aceşti „nebuni” – pentru că nu se înscriu într-un limbaj pe care îl vorbeşte toată lumea, pentru că, prin întreagă fiinţa lor, sunt o lovitură imparabilă sub centura uneia dintre patimile cele mai cultivate de-a lungul vremii, şi parcă astăzi mai mult ca niciodată: slava deşartă. Hristos Însuşi plâns-a cu mare plâns pe cei ce se slăveau în deşert din vremea lui – şi din toate vremurile: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că vă asemănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege” Matei 23:27-28.

Nebunul pentru Hristos este cel ce face pe dos: se curăţeşte pe dinlăuntru Matei 23:26, lăsând „paharul” murdar pe dinafară, tocmai pentru ca oamenii, văzându-i sfinţenia, să nu-l cinstească. Căci nu slava lumii acesteia şi-au dorit, ci I-au urmat lui Hristos – Cel ce nu a fost cinstit, ci prigonit, scuipat, batjocorit, bătut, dispreţuit, a auzit cuvinte de ocară de la cei pentru care urma să moară.

Greu de înţeles o asemenea nevoinţă de către cei cuminţi, greu, şi totuşi iată, strâmtă e calea, căci spune Apostolul Pavel: „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” 1 Corinteni 4:10-13.

A iubi defăimarea – iată un lucru lesne de priceput cu mintea, şi lesne de practicat prin obiceiul atât de răspândit al falsei smerenii prin care ne prihănim în ochii celorlalţi pe „noi, păcătoşii” – dar atât de greu de trăit cu adevărat, măcar în nevoinţa de a nu-l defăima pe cel de lângă noi, dacă nu chiar a primi cu bucurie ocara ce ne-a dat-o într-un moment de slăbiciune. Am înţelege astfel măcar în parte lupta cu slava deşartă dusă de nebunii pentru Hristos, a căror înălţime nebănuită ne-o descoperă Părintele Sofronie de Essex: „Ţelul «nebunului» este a se dispreţui de lume şi de oameni. Mulţi nu pot înţelege această nevoinţă şi nu văd în ea decât o perversiune dar, în esenţa ei – este cea mai înaltă treaptă a îndepărtării de slava oamenilor, care este şi biruinţa asupra lumii”.

Că sunt aproape de noi asemenea oameni, ba, poate, chiar printre noi, ne-o dovedeşte o scrisoare inedită pe care am primit-o la redacţie, despre o Maică din vremea noastră, trecută la Domnul în urmă cu un an, scrisoare aşternută în scris de una dintre ucenicele ei…

Anca Stanciu

Cum am cunoscut-o pe Maica Antonina

E greu să vorbeşti despre Sfinţii pe care i-ai cunoscut, din două motive: primul, pentru că Dumnezeu mi i-a pus în faţă ca să mă folosesc de prezenţa lor, iar eu am îngropat acest talant în pământ – şi al doilea, pentru că e greu, din cauza ticăloşiei mele.

Dar, pentru ascultare, am să încep spunându- vă că am auzit de Maica Antonina încă înainte de a intra ca vieţuitoare în Sfânta Mănăstire Tismana din Oltenia. Un grup de tineri a mers într-o vară la Tismana, iar Maica i-a servit cu nişte colaci de la un parastas – şi spuneau acei tineri că nu au mâncat în viaţa lor ceva mai bun. Dar colacii nu erau gustoşi din punct de vedere culinar, ci fiindcă aveau un „gust duhovnicesc” – dragostea cu care Maica i-a servit. Deci auzisem despre ea şi s-a stârnit în mine dorinţa să o cunosc. Am ajuns la mănăstire şi, la prima mea Liturghie acolo, am stat în spatele ei. Nu ştiam că e Maica Antonina. Tot timpul slujbei a zis întruna ceva printre dinţi, nu înţelegeam ce (era cam ştirbă!) – zicea „Hristos a înviat!”. Cu un aşa nerv, cu trăire! Mai târziu, am înţeles că aceasta era rugăciunea ei, pe care o spunea atunci când era supărată: zicea întruna „Hristos a înviat!”. Aşa m-a învăţat şi pe mine, şi pe alţii să zicem. Multe maici aveau evlavie la ea – sau, mai exact, la rugăciunea ei.

Cel mai frumos dar pe care-L putem oferi lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Aşa a făcut şi Maica Antonina: s-a dăruit în totalitate lui Dumnezeu toată viaţa ei şi s-a făcut toată ca focul, aşa cum zicea Părintele Arsenie Boca: „De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul”. Prin post, priveghere şi rugăciune, Maica a dus, cu adevărat, o viaţă duhovnicească, curată şi nerătăcită – o viaţă ascetică. Calea adevărată pe care a dus-o a fost isihasmul, Rugăciunea minţii. A reuşit să se bucure de multă pace lăuntrică, pentru că a reuşit ceea ce au zis Sfinţii Părinţi despre Rugăciunea minţii: să-şi coboare mintea în inimă.

Minuni săvârşite de Maica Antonina

Cine voia să vadă minuni în preajma Maicii, le vedea. Citea gândurile maicilor. Le vindeca de dureri de stomac, de dureri de spate, doar făcându-le sfinte cruci pe locurile bolnave.

Odată, unui om dintr-un sat apropiat de mănăstire i s-au îmbolnăvit vitele. Acesta făcea mereu ascultare, întocmai de ceea ce-i zicea Maica. În acea situaţie i s-a zis să le spună animalelor aşa: „Nană, rugaţi-vă pentru mine că eu sunt păcătos, iar voi nu aveţi păcate”. Făcând exact aşa cum i-a spus Maica, omului i s-au însănătoşit animalele.

Într-o zi, a venit la ea la chilie un tânăr despre care ştiam că e bolnav de tuberculoză într-o fază gravă. Maica mi-a zis însă, cu siguranţă: „Neluţu nu mai e bolnav, acum s-a făcut sănătos”. Cuvântul ei ascundea în spate o taină. Nu cumva Maica, cu rugăciunile ei, l-a făcut sănătos – şi ea ştia preabine acest lucru?

În mănăstire erau multe maici de vârstă înaintată. Când murea o maică, la înmormântarea ei Maica Antonina tare mai plângea. Rar, la înmormântările a două maici, Maica nu a plâns, ci dimpotrivă, a fost foarte veselă. Eu cred că vedea unde se va duce sufletul fiecărei maici, de aceea se manifesta într-un fel sau altul.

Mergea adeseori la masa unde erau pâinile de la brutărie, şi făcea semnul sfintei cruci pe ele şi zicea: „Înmulţeşte-le, Sfinte Nicolae, înmulţeşte- le!”. Şi nu o dată am văzut cum a doua zi venea la mănăstire câte o maşină încărcată cu saci de făină ori cu pâine! Dar cine avea ochi să vadă acestea?…

De obicei, nu prea ne vizita pe la bucătărie, dar când era să fiu eu de rând apărea din senin, fiindcă ştia că-i dau pâine pentru a hrăni păsărelele. De unde ştia Maica că eu eram pe acolo?

Mereu era atentă să mă servească cu ceva din şorţul ei, întotdeauna plin – aduna de toate de la trapeză, de la parastase, de la biserică. Maica aduna şi împărţea la alţii, chiar şi la necunoscuţii care veneau întâmplător la mănăstire. Ce-mi dădea nu era niciodată întâmplător: dacă eram mai amărâtă în ziua respectivă, îmi dădea ceva mai bun: o banană, o portocală; dacă eram mai bine, primeam o coajă de pâine uscată. La început le luam, dar nu le mâncam. Dar cu timpul am constatat că, dacă mâncam ceea ce-mi dăruia, îmi trecea mâhnirea şi necazul din inima mea. Asta era puterea Maicii!

Odată, intrând în grajdul vitelor, le-a spus maicilor că au o vacă bolnavă şi le-a arătato. Aşa şi era, vaca avea septicemie, iar prin Maica ea a putut fi salvată…

Într-una din zile, am mâncat împreună din cele două mici castronaşe ce i-au fost aduse la chilie. M-a pus să mănânc împreună cu ea, şi mie mi-a dat să mănânc cu linguriţa. Mai aveam puţin din castronul cu supă, când o aud spunând: „Hai că mai avem puţin, şi ne săturăm!”. Eu eram foarte îndoită – cum să mă satur dintr-o zeamă lungă? Eu mâncam şi cu linguriţa şi, pe deasupra, mai eram şi două persoane la o farfurie. Dar s-a demonstrat că ceea ce a spus s-a adeverit. După încă trei linguriţe pe care le-am luat şi din felul doi, m-am săturat! Îmi zicea în timpul mesei: „Dumnezeu e blând şi bun, nu ca noi”.

Ce se ştie despre Maica Antonina

Maica a intrat în mănăstire ca vieţuitoare la vârsta de 26 de ani. Era tânără şi frumoasă, era îmbrăcată într-o rochie de catifea roşie. Avea o voce foarte frumoasă.

I s-a dat ascultare la porci, la câteva sute de metri de mănăstire. Acolo a vieţuit patruzeci de ani – patruzeci de ani de ascultare la porci! Seara dorea să vină la slujba de noapte, dar găsea poarta de sus a mănăstirii încuiată. Atunci s-a gândit că nu are altă soluţie decât să-şi facă lumea ei. Rugăciunile nu le mai făcea în Casa lui Dumnezeu, ci la ascultare şi în pădure. Oamenii de la munte o găseau făcând sute de metanii, zilnic, în pădure. Singură cu Dumnezeu, într-una din zile s-a întâlnit cu un ţăran; era atât de bucuroasă şi luminoasă, încât a dorit să împărtăşească acea bucurie şi acelui om: i-a zis că s-a întâlnit în acea zi în pădure cu o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în negru, cu mantie în spate şi cu toiag în mână. Se întâlnise cu Maica Domnului. Asta, după îndelungi ani de suferinţă. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului şi la Sfântul Nicodim de la Tismana.

Avea foarte multă pedagogie. În primii mei ani de mănăstire, mă ruga să mă duc să o scol la ora 23:00, pentru slujba de noapte. Eu, de multe ori, de oboseală, voiam să mă duc să mă culc, dar îmi aminteam că trebuia să mă duc să o scol pe Maica Antonina. O trezeam, dar ea-mi zicea: „Mulţumesc că m-ai trezit, dar mi-e aşa de rău, că nu pot veni la biserică”. Şi aşa îmi făcea în fiecare seară – dar, din ascultare, tot mă duceam să o trezesc. Aşa ajungeam eu la slujbele de noapte, care mă întăreau foarte mult sufleteşte. Asta era pedagogia ei: te făcea să stai treaz până la ora 23:00 şi astfel ajungeai la slujbe. Sunt sigură că nici Maica nu se culca înapoi, dar privegherea ei era la chilie, aşa cum se obişnuise de-o viaţă.

Îşi luase asupră această cruce a nebuniei pentru Hristos, şi multe maici o considerau nebună de-a binelea. Strângea hârtii murdare de pe la băi, pe care le aducea în chilie şi le ascundea după calorifer, anume ca să miroasă urât în chilie. Maicilor le explica că le adună ca să aibă cu ce se duce la baie, deşi avea în chilie hârtie igienică. Aduna sub pat fel de fel de alimente, care în timp se stricau şi miroseau aşa de rău, că atunci când se deschidea uşa de la chilia ei se împrăştia mirosul pe tot holul! Maicile îi făceau curat la două săptămâni, dar ea reuşea ca în câteva zile după aceasta să facă aceeaşi mizerie, sau chiar mai rău. Adunau cu sacoşele alimente stricate de sub pat, ori din pat, de sub pernă – de oriunde!

Maica Antonina, spre deosebire de restul obştii, reuşea să se împărtăşească mai des. Avea ispite mari din cauza asta, dar făcea ce făcea şi tot se împărtăşea. Îmi zicea că aşa a zis Înalt- Preasfinţitul Teofan (pe atunci Mitropolit al Olteniei): să ne împărtăşim mai des. Maica încerca să facă această ascultare, dar cu multe piedici. O lumina Dumnezeu cum să procedeze de fiecare dată, şi se împărtăşea.

Deşi în 2011 avea aproximativ 88 de ani, Maicii încă nu-i albise părul. Ea şi-l prindea sub batic cu o bentiţă neagră, aşa cum poartă indienii. Deşi nu mai avea dinţi în gură, mânca mere, strivindu-le frumos cu cotul pe toate părţile. Aproape toată viaţa nu prea a avut probleme de sănătate. Apoi, bătrâneţea a silit-o să se ajute de un baston. Până atunci a schimbat trei cârje, pe care le-a înlocuit ori de câte ori a primit una mai urâtă, mai noduroasă. Mi-a dăruit şi mie una din ele, spunându- mi: „Să alungi «şoarecii» (adică diavolii) cu ea!”. De la o vreme avea ceva probleme cu tensiunea arterială şi de multe ori se simţea ameţită. Rar mai mergea la masă împreună cu obştea mănăstirii, dar, în schimb, nu renunţa de a merge la biserică.

Dragostea pentru făpturile necuvântătoare

A făcut ascultare la porci patruzeci de ani. Iubea mult animalele, strângea sumedenie de pisici şi câini vagabonzi, pe care îi îngrijea cu multă dragoste.

În ultimii trei-patru ani, avea grijă de un corb. Îi dădea mâncare în fiecare zi. Maica se căţăra pe un acoperiş ca să-i pună mâncarea greu, ajutându-se şi de un baston, cobora în valea mănăstirii, aproximativ un kilometru dus-întors în fiecare zi, doar pentru a-i pune mâncare corbului. În ultima vreme, corbul nu a mai venit şi de atunci Maica a devenit tristă. „Nu mai vine corbul, nu mai vine corbul…”, zicea ea tânguitor, ca şi cum pentru păcatele ei nu mai venea corbul. Încercam să o alin, spunându-i că poate corbul a murit sau poate merge în altă parte, dar Maica nu înceta să se osândească pe sine.

Hrănea, de asemenea, sute de păsărele zilnic. Lua de la trapeză, în şorţ, pâine pe care o fărâmiţa şi o împrăştia sub un brad din faţa bisericii. Acolo veneau păsărelele. În timp, de-a lungul mai multor ani, au început să vină din ce în ce mai multe păsărele, încât s-au distrus crengile din partea de jos a bradului argintiu.

Nu dorea să fie lăudată, ci dimpotrivă, ocărâtă

Drumul de la chilie la biserică trebuia să-l facă cu o maică însoţitoare, deşi se ajuta puţin şi de cârjă. Într-o zi, o maică i-a spus că o aşteaptă pe Maica Antonina să o ajute „ca pe o regină”. Maicii nu i-a plăcut deloc comparaţia. Apoi acea maică s-a corectat, zicând că o aşteaptă „ca pe o prinţesă”. Maicii nici cuvântul acesta nu i-a plăcut. Dar când i-a spus, a treia oară că a venit să o ajute „pe prăpădita de Antonina”, aşa i-a plăcut! Iubea mult smerenia.

Punea la încercare răbdarea maicilor în toate felurile. De-a lungul anilor, a avut la porci multe ajutoare – surori începătoare. Pe lângă ascultarea la porci, ucenicele trebuiau să măture zilnic aleea care ducea la mănăstire, de aproximativ 500 de metri. După ce terminau de măturat, Maica venea cu câte un şorţ plin de frunze, pe care le împrăştia în mod voit pe aleea proaspăt măturată, special pentru a fi certată şi batjocorită. Aşa făcea şi la trapeză. Dacă ştia că la trapeză este o maică supărăcioasă, Maica lăsa sub scaunul ei o grămadă de mizerie, special ca să fie certată. Pentru că lua multă pâine în şorţ ca să hrănească păsărelele, de multe ori nici nu i se mai punea pâine la masă. Dacă-i dădea cineva din altă parte pâine, mânca cu pâine, dacă nu, mânca mâncarea fără pâine. O certau pentru că-şi bătea joc de munca maicilor de la brutărie, dar lucrarea ei era alta…

 – Va urma –

Sora Liliana

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 52 (Mai 2013)