De curând, am primit pe adresa redacţiei scrisoarea de mai jos… 

Sunt o mamă care vă cere ajutor intro problemă legată de literatura pentru copii.

Poate aţi auzit despre multapreciata serie de cărţi „Jurnalul unui puşti” (,,Diary of a Wimpy Kid”), scrisă de un autor american, Jeff Kinney. La început am fost şi eu foarte curioasă să văd această carte, şiam luato de bună, auzind că face parte din lecturile obligatorii în şcolile din Anglia.

Dar ieri am reuşit să achiziţionez volumul I al seriei… nu ştiu cum să vă descriu ce am simţit în momentul în care am început să citesc şi am găsit încă de pe prima pagină exprimări de genul: „În primul rând, să ne lămurim: acesta este un jurnal, nu un jurnal intim. Ştiu că aşa sar putea crede după copertă, dar când Mami sa dus săl cumpere, iam spus expres sămi ia unul care să nu arate ca un «jurnal intim». Grozav! Tot cemi trebuie acum e să mă prindă vreun fraier cu agenda la mine şi săşi facă o idee greşită. Celălalt lucru pe care vreau săl lămuresc este că a fost ideea lui Mami, nu a mea. Dar dacă ea are impresia că eu o sămi scriu aici «sentimentele» sau ceva de genul ăsta, e nebună”.

Şi miam zis: acum o sa mă fac eu singură nebună în mintea copilului meu, dacă îi dau o asemenea carte pe mână… Cum săi mai pot spune apoi să vorbească frumos, să se poarte cu cuviinţă, dacă îi dau în schimb să citească o „caricatură” de carte?!

În afara de „fraieri”, de care se pomeneşte la tot pasul, mai exista expresii „educative” de genul „la naiba cu asta”, „prostule”, „dobitocule”, „hai să frecăm menta” ş.a.

Am aruncat o privire pe Internet şi toată lumea pare încântată de „capodopera” asta. Da, este amuzantă… dar o carte cu întâmplări amuzante şi benzi desenate care să fie uşor de citit se poate scrie şi intrun mod mai responsabil, nui aşa?

Nu mă miră faptul că şcolarii sunt încântaţi de această carte, dar numi pot explica cum a putut ajunge lectură obligatorie în şcoli (ştiu sigur de la cineva care are copiii la şcoală în Londra). Dacă aşa se face educaţie în şcoli, de unde mai aşteptăm noi respect şi bunsimţ în rândul tinerilor?… Sper din tot sufletul săi lumineze Dumnezeu pe ai noştri, să nu introducă această carte în şcolile româneşti.

Să mă iertaţi, vă rog, dar cred că ar trebui să atragem atenţia părinţilor despre cât de antieducativă este cartea aceasta, pentru ca nu cumva, din neştiinţă, să o dea copiilor lor, convinşi fiind de laudele de pe forumuri, bloguri, sau poate chiar din gura unor cunoscuţi.

Vă mulţumesc.

Cu respect,

„O mămică” ce ar trebui să se roage mult mai mult pentru copiii ei.

P.S. O carte frumoasă pentru copii: „Temele lui Vlad”, de Vlad Diaconescu.

 

Într‑adevăr, cititoarea noastră a semnalat un fenomen pe care mai mulţi dintre noi, fără doar şi poate, l‑au observat în ultimii ani: pe lângă faptul că performanţele învăţământului românesc sunt tot mai slabe pe zi ce trece, şi în afara şcolii sunt promovate în mod agresiv pseudo‑literatura, subcultura şi divertismentul de proastă calitate. Părinţii, ocupaţi să pună o pâine pe masa copiilor, nu mai au timpul necesar şi nici dispoziţia de‑a arunca o privire atentă, critică, asupra a ceea ce „consumă” copiii lor – în materie de literatură şi nu numai. Având în vedere că dorinţa copiilor de‑a citi a scăzut enorm în ultimii ani, comparativ cu generaţiile dinainte de 1989, părinţii încearcă orice în speranţa că vor trezi în copil pasiunea lecturii.

„Să citească orice, numai să‑l văd cu o carte în mână!” – acesta este sloganul de ultimă oră al părinţilor, disperaţi că şcolăreii lor preferă calculatorul sau televizorul în detrimentul lecturii. De aceea, o carte pe care copilul n‑o mai lasă din mână, deşi până atunci nu avea astfel de „obiceiuri”, reprezintă pentru părinţi un adevărat succes educaţional.

Având în vedere că şi eu sunt mama unei şcolăriţe în care dragostea pentru citit se dezvoltă destul de greu, comparativ cu aşteptările mele, înţeleg bucuria părinţilor – uite, a luat cartea asta şi n‑a mai putut s‑o lase din mână până n‑a citit‑o toată! Cu toate acestea, oare este benefic pentru copii să le dăm orice de citit, doar de dragul de a‑i vedea absorbiţi de o carte? N‑au trecut decât câţiva ani de când Harry Potter şi şcoala lui de vrăjitorie făceau ravagii printre copii – iar părinţii, bucuroşi că în sfârşit copilul vrea să citească ceva, n‑au mai ţinut cont de influenţa cărţilor respective asupra gândirii şi personalităţii acestuia.

Mai nou, pe scena bestseller‑urilor, locul lui Harry Potter a fost luat de Greg Heffley, personajul principal din seria de cărţi pentru copii „Jurnalul unui puşti” de Jeff Kinney. Şi, fiindcă stilul cărţii a prins la public, piaţa a fost invadată de scrieri de acelaşi gen („Însemnările unei puştoaice”, „Marele Nate”, „Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea” etc.). „Jurnalul unui puşti” este o carte extrem de populară, şi majoritatea părinţilor nu văd în ea nimica rău – li se pare o carte amuzantă, exagerată pe alocuri, dar care „merge”, nu‑i aşa? Doar copiii îşi exersează cititul, se distrează… şi, până la urmă, „astea sunt timpurile, copiii trăiesc în această lume şi nu putem fi chiar aşa habotnici”.

Jurnalul unui anti‑erou

Dar să cercetăm un pic mai atent lucrurile. „Jurnalul unui puşti” e o carte destinată copiilor între 8 şi 12 ani. Scrisă intr‑un limbaj facil, simplist şi presărată cu benzi desenate, ea prezintă întâmplările deseori amuzante din viaţa de zi cu zi ale unui băieţel de vârstă şcolară. Succesul cărţii (un bestseller aflat în capul listei „New York Times” a cărţilor pentru copii) sugerează că încercarea lui Gregory de a‑şi descoperi valoarea şi poziţia în relaţiile cu familia şi cu mediul social are ecou în inima copiilor proveniţi din diferite medii sociale, indiferent de sex.

La o primă privire constatăm că personajele sunt oarecum stupide, adesea prefăcute şi răutăcioase, marea parte a umorului provenind din situaţii în care acestea sunt umilite. Textul nu are un fir narativ concret, o dezvoltare a personajelor pe parcurs sau o morală, fiind o scriere superficială şi fără valoare literară. De altfel, însuşi autorul recunoaşte că „în timp ce cărţile mele nu sunt amorale, totuşi ele nu sunt infuzate cu o morală, şi nici cu vreun mesaj anume – iar copiilor le place asta”. Cu toate acestea, cartea are nu mai puţin de şapte volume lansate deja pe piaţă, un al optulea fiind în pregătire. Majoritatea criticilor le‑au lăudat, considerând că descriu cu mult realism problemele şi temerile tinerilor de vârstă şcolară. Dar, chiar de la lectura iniţială, observăm că întâmplările descrise reprezintă exact genul de experienţe negative legate de învăţământul public pentru care mulţi din părinţii americani au apelat la homeschooling.

Personajul principal, Gregory, are probleme şi acasă, şi la şcoală, şi cu prietenii, adeseori induse de incapacitatea sa de a gândi critic şi de a lua decizii bune. Pe scurt, îşi creează problemele singur, datorită slabei sale judecăţi. Fiind al doilea copil în familie, între un frate rebel, la vârsta adolescenţei, şi un preşcolar mic şi răsfăţat, Greg este portretizat ca fiind mijlociul neglijat, care suferă întotdeauna din pricina părinţilor şi a fraţilor, uneori pe drept, alteori pe nedrept.

Intr‑un fel, Greg reprezintă prototipul copilului postmodern, un anti‑erou a cărui viaţă se centrează pe modul în care îl privesc alţii, nefiind deloc ancorat în morala tradiţională. Este, adică, preocupat de popularitate, nu de reputaţie. Viziunea sa asupra vieţii este pesimistă şi strategiile sale de a face faţă situaţiilor de zi cu zi se bazează pe minciună, înşelăciune, furtişag şi răzbunare. Greg e leneş, răutăcios, egoist şi lipsit de orice sclipire a conştiinţei. Nicăieri pe parcursul romanului nu apare un cât de mic regret pentru faptele sale, sau vreo consecinţă care să îl schimbe în bine. El se gândeşte întotdeauna la propriile interese şi dorinţe, neţinând cont de ceilalţi, sau de regulile stabilite de părinţi sau de şcoală. Interesul său pentru învăţătură este absent, în schimb e dependent de jocuri video şi televizionare.

Aproape pe fiecare pagină găsim glume, expresii şi cuvinte nepotrivite, uneori chiar şi înjurături – respectul, bunătatea, comportamentul politicos fiind chestiuni necunoscute în această naraţiune. Autorul prezintă comportamentele negative ca pe ceva amuzant, fără consecinţe, ceea ce ar putea încuraja cititorii să‑l imite.

Atitudinea şi gândirea lipsită de respect faţă de părinţi şi de profesori apare ca un lucru normal, firesc. Greg îşi vede părinţii ca pe un fel de pămpălăi naivi, pe care‑i minte şi‑i păcăleşte în fel şi chip. Ei sunt un fel de retardaţi, depăşiţi de timpul în care trăiesc, iar intenţiile lor bune cu privire la educaţia copiilor sunt întotdeauna sortite eşecului.

Pe scurt: o carte fără cap şi fără coadă, scrisă intr‑un limbaj comun, chiar prea comun pe alocuri, fără personaje clar conturate, în care răul nu are nici o consecinţă negativă, din care morala şi învăţătura constructivă, ce ar trebui să dezvolte caracterul şi inteligenţa cititorului, lipsesc cu desăvârşire.

Copiii care nu trec prin experienţele fireşti ale copilăriei nu se vor maturiza

Oare putem spune că o carte, odată citită, nu lasă nici o urmă în mintea şi sufletul celui care o citeşte? Rolul formator al lecturii, mai ales când vine vorba de un bestseller care e pe buzele tuturor, este indiscutabil. Întrebarea ce se pune este dacă părinţii care îngăduie sau îşi îndeamnă copiii să citească această carte îşi doresc cu adevărat ca aceştia să ajungă după chipul puştiului din jurnal. De fapt, ce e rău să stai toată ziua pe calculator şi să vorbeşti sau să te porţi ca un om mare? Răspunsul este foarte simplu. „Jurnalul unui puşti” (şi celelalte cărţi de acelaşi gen) le răpesc copiilor copilăria. Îi maturizează brusc, precum pâinea care, coaptă la o temperatură prea mare, se arde la suprafaţă, dar înăuntru rămâne crudă. Acea pâine niciodată nu va mai putea fi coaptă cum trebuie. Coaja de deasupra, arsă şi tare, nu poate fi mâncată, şi nici miezul nu e mai bun, fiind cocă goală. Cu alte cuvinte, aceşti copii, care nu mai au timpul necesar maturizării treptate, care nu mai trec prin experienţele fireşti ale copilăriei, nu mai folosesc limbajul specific, nu mai au respectul faţă de cei mari, şi gândirea simplă şi sinceră şi curată a acestei minunate perioade a vieţii, nu se vor mai maturiza niciodată cum trebuie. Copii fiind, vor mima cele ale adultului, pentru ca atunci când vor înainta în vârstă să ne trezim că nu se mai maturizează psiho‑emoţional. Aceşti copii riscă astfel să îngroaşe rândurile bărbaţilor şi femeilor care, la 40 de ani, au tot minte de 14. Efectele nu pot fi însă descrise complet în acest articol.

Acum, câteva cuvinte despre autorul cărţii. Jeff Kinney (n. 19 februarie 1971) este designer de jocuri pe calculator – creatorul jocului online Poptropica, destinat copiilor între 6 şi 15 ani. Kinney declară intr‑un interviu2 că a conceput „Jurnalul unui puşti” ca pe o carte nostalgică pentru adulţi. „Nu m‑am gândit niciodată că scriu pentru copii”, explică el, „am fost cu adevărat şocat şi m‑a neliniştit să aud că cei mici cumpără cărţile mele. Dacă aş fi ştiut că scriu pentru copii, poate că aş fi formulat altfel lucrurile, şi probabil textul n‑ar mai fi fost aşa de atractiv”.

Ne permitem să ne îndoim de veridicitatea acestor declaraţii. Specialist în jocuri pentru copii, e greu de crezut că Kinney a conceput o carte cu desene doar pentru a‑i distra pe adulţi. Să fie oare cititorul american chiar aşa de infantil încât să‑şi sacrifice puţinul timp liber ca să citească astfel de cărţi? În mod evident, cartea a fost direcţionată către copii şi adolescenţi – deci, cu alte cuvinte, şia atins ţinta. De ce totuşi autorul îşi ascunde adevărata intenţie? Oare pentru a nu fi tras la răspundere pentru contraeducaţia pe care cartea o face, sau pentru că îi influenţează pe copii să caute mai curând jocurile pe calculator şi televizorul, decât să‑şi facă prieteni şi să se bucure de natură, copilărie şi viaţă? Pentru un om angajat în industria jocurilor pe calculator, Kinney îşi face foarte bine meseria. Prin „Jurnalul unui puşti”, autorul creează şi contextul cultural în care dependenţa copiilor de jocuri video şi televizor să fie o chestie „cool”.

O carte bună are darul de a îmbogăţi şi transforma în bine viaţa celui care o citeşte

Sperăm că v‑am oferit câteva motive la care să reflectaţi înainte de a cumpăra această carte – şi altele de acelaşi fel. Şi dacă, cu toate că sunteţi conştient că aceste cărţi pot face mult rău copilului, vreţi să i le oferiţi, în ideea că „mai bine i le cumpăr eu decât să le citească pe ascuns” – gandiţi‑vă măcar că atunci când le citeşte pe ascuns, copilul ştie că face ceva rău, dezaprobat de părinţi, şi mai devreme sau mai târziu îşi va pune întrebări asupra faptelor sale, şi poate le va regreta. Pe când, dacă dumneavoastră îi puneţi aceste cărţi în mână, el va considera de la început că sunt bune – doar au „garanţia aprobării părinţilor”!

În cazul în care copilul insistă să‑i cumpăraţi cartea, îi puteţi explica de ce „Jurnalul unui puşti” (sau alte cărţi asemănătoare) nu sunt altceva decât „junk food pentru minte”: ele oferă satisfacţii imediate, intoxicandu‑l pe cel ce le consumă. O carte bună are darul de a îmbogăţi şi transforma în bine viaţa celui care o citeşte, dar „Jurnalul unui puşti” e o scriere superficială, care descurajează curiozitatea intelectuală şi efortul mental, făcând ca alte cărţi să pară plictisitoare şi greu de citit. Explicaţi‑i că trebuie să fim atenţi la „hrana mintală” în acelaşi fel în care suntem atenţi la hrana pentru trup – în funcţie de calitate, cărţile pot fi sau benefice, sau pot duce la îmbolnăvire.

În încheiere, aş vrea să ne amintim cuvintele Părintelui Serafim Rose: „Copilul care a fost educat cu literatură, teatru şi lirică de calitate, şi a simţit efectul lor în suflet – adică i‑au făcut plăcere cu adevărat – nu va ajunge cu uşurinţă un dependent de filmele şi programele de televiziune contemporane şi de romanele ieftine, care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină…”

Psiholog Irina Constantinescu

Articol publicat  în Revista Familia Ortodoxă nr. 51 (Aprilie 2013)