În acest al treilea episod dedicat rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, aflaţi povestea lui Victor Metea – luptător în grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu. portretul tânărului abia trecut de adolescenţă, care a luat atitudine, intuind cu maturitate pericolul pe care îl reprezenta comunismul pentru societatea românească.

În prima vacanţă de vară ca student, Victor asistă la abuzurile regimului asupra ţăranilor din satul natal. În câteva săptămâni, intră în rezistenţă şi se alătură luptătorilor din munţi.

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „Origini nesănătoase“.

Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, intraseră în vizorul nou-instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era urmărit pentru că asculta posturi de radio străine şi afirma că „regimul comunist îşi bate joc de oameni”. Când Victor revine acasă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toată zona, de regulă noaptea.

Căutaţi de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe  anticomuniste din România.

Avea 18 ani şi era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de-a deveni medic, a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină!”.

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 50 (Martie 2013)