Dacă luna trecută s-au împlinit patru ani de la mutarea la Domnului a unuia dintre marii preoţi şi propovăduitori ai Ardealului, Părintele Ioan Sabău, luna aceasta – pe 4 martie – se săvârşeşte pomenirea soţiei şi tovărăşei sale întru pătimiri, preoteasa Alexandra.

Continuăm, aşadar, cu partea a doua din mărturia Părintelui Cristian, unul din fiii săi duhovniceşti, şi cu amintirile D-nei Cecilia Sabău, fiica după trup a Părintelui Ioan, despre aceste pilde de viaţă în Hristos, cărora „Domnul le-a stat într-ajutor şi i-a întărit, pentru ca evanghelia să fie pe deplin vestită” (2 Tim. 4:17)

Părintele Ioan a ctitorit şapte biserici, dintre care cea mai frumoasă este minunata „catedrală” de la Vinerea închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului.

Îmi spunea că-i este ruşine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, şi Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el şi pe familia lui. Alt sfânt la care avea foarte mare evlavie era Sfântul Nicolae. Citind într-o carte a Părintelui Cleopa, pe când eram la Părintele, am descoperit că este păcat să cădeşti fără tămâie (adică de formă).

I-am spus Părintelui acest lucru, iar Părintele mi-a povestit ce-a păţit într-o zi când era în biserica Sfântului Nicolae (Părintele avea un obicei, ca în fiecare zi să meargă să facă rugăciune în biserică – acest obicei l-a păstrat până la sfârşit; doar în zilele în care era foarte neputincios îşi făcea rugăciunea şi pomenirile în pat, la biserică avea un teanc de pomelnice).

În acea zi a cădit aşa, de formă – n-a mai aprins cărbunele – şi, dintr-o dată, cum era singur în biserică, a căzut icoana Sfântului Nicolae de pe catapeteasmă. Şi mult s-a înfricoşat, pentru că a înţeles că Sfântul Nicolae era de faţă. De atunci n-a mai făcut acea greşeală.

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 50 (Martie 2013)