La 60 de ani de la uciderea ultimilor partizani, istoria grupurilor de rezistenţă din munţii României e vag cunoscută. Denigrarea lor a început în anii 1950, când Securitatea fabrica primele legende mincinoase: că erau bandiţi, că s-au trădat între ei, că şi-au turnat sprijinitorii.  Noii reprezentanţi ai regimului simţeau importanţa luptei şi consemnau în documente de circulaţie internă: „Războiul de partizani e un război moral”.

Sistematic, vreme de 50 de ani, au încercat să le distrugă memoria. Numele lor a fost interzis, iar durerea celor apropiaţi s-a stins în amnezie. Odată cu actele, identitatea şi chipurile lor au fost confiscate; trupurile au fost aruncate în gropi comune, iar rudele constrânse să se dezică de ei. Pentru supravieţuitori, a urmat o jumătate de veac de durere surdă, de paralizie sufletească. Abia a treia generaţie începe să descifreze această pagină mototolită a istoriei recente. Cei care au organizat represiunea au încă motive să ascundă adevărul.

Lupta anilor ’50 e lecţia fără de care nu putem înţelege România de azi – delaţiunea, neîncrederea, frica, duplicitatea, nesiguranţa, nepăsarea de care ne izbim în toate domeniile, la toate nivelurile. Toate au fost cultivate în comunism şi au devenit baza familiei, a şcolii, a societăţii. Le putem depăşi conectându-ne la valorile celor care nu au cedat şi nu au trădat. Războiul moral continuă, iar miza e aceeaşi. Rezistenţa de atunci arată că România are resurse de capital uman. Există un rezervor la care ne putem conecta. Cu o singură condiţie: să îl descoperim. În faţa duşmanului de atunci,  partizanii au răspuns cu demnitate, cu îndrăzneală, cu rugăciune. Moartea lor e jertfa pe care putem propti încrederea în România de azi.

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 48 (Ianuarie 2013)